XVI.

Litvinov nu închise ochii toată noaptea şi nici nu se dezbrăcă. Se înăbuşea. Ca om cinstit şi drept, el înţelegea importanţa obligaţiilor sale, sanctitatea datoriei şi socotea ca o ruşine să se înşele pe sine însuşi cu slăbiciunea şi cu greşeala lui. Simţi mai întâi un fel de amorţire. Nu putu înlătura mult timp povara unei impresii nedesluşite, semiconştiente. Apoi se văzu stăpânit de teroare la gândul că viitorul său, aproape cucerit, este învăluit din nou în negură, iar casa lui – abia durată – începe să se clatine. Porni să se acuze fără milă, dar numaidecât i se curmă elanul. „Ce laşitate! Îşi zise. Acum nu-i vorba de reproşuri. Trebuie să fac ceva, Tania este logodnica mea. Ea a crezut în dragostea mea, în cinstea mea. Suntem uniţi pe veci. Nu putem şi nici nu trebuie să ne despărţim.” Îşi imagină toate calităţile Tatianei. Le socoti în gând una câte una. Se sili să trezească în sufletul său înduioşare şi gingăşie. „Nu-mi rămâne decât un singur lucru, se gândi el, să alerg numaidecât, într-un suflet, fără a-i aştepta sosirea, să zbor în întâmpinarea ei. Voi suferi, voi fi nefericit cu Tania? Nu se ştie. Oricum, nu-i cazul să stau la gânduri, nici să ţin seama de asta. Trebuie să-mi îndeplinesc datoria chiar de-ar fi să mor!

— Dar n-ai dreptul s-o înşeli, îi şoptea o altă voce. N-ai dreptul să-i ascunzi schimbarea survenită în sentimentele tale. Auzind că te-ai îndrăgostit de alta, poate însăşi Tania nu va mai consimţi să fie soţia ta.

— Fleacuri! Fleacuri! Replică el. Toate acestea sunt sofisme, şiretlicuri ruşinoase, rea-credinţă. N-am dreptul să-mi calc cuvântul dat, asta-i! Da, aşa se şi cuvine. Atunci trebuie să plec fără s-o mai revăd pe cealaltă.”

Dar la gândul acesta, Litvinov simţi o strângere de inimă. Avu o senzaţie fizică de frig. Un tremur neaşteptat îi înfiora trupul, dinţii îi clănţăneau. Se întinse şi căscă, de parcă îl scuturau frigurile. Fără să insiste asupra ultimului gând, sugrumându-l şi aruncându-l cât colonel începu să se frământe şi să se mire cum putuse să se îndrăgostească din nou de această fiinţă coruptă, mondenă, înconjurată de-o societate ostilă şi respingătoare. Încerca să se cerceteze pe sine însuşi: oare într-adevăr s-a îndrăgostit de ea, şi făcu doar un gest de lehamite. Pe când se mira şi şovăia încă, un chip încântător se ivea înaintea lui; gene strălucitoare se înălţau pe o pereche de ochi fermecători – privirea lor stăruitoare îi străpungea încet inima, o voce suna dulce, iar nişte umeri sclipitori de tânără regină ieşeau din neguri uşoare, parfumate, vibrând de prospeţime şi de voluptate caldă.

Spre dimineaţă, Litvinov luă în sfârşit o hotărâre. Să plece în aceeaşi zi în întâmpinarea Tatianei şi, într-o ultimă întrevedere cu Irina, să-i spună tot adevărul, neavând încotro, şi să se despartă de dânsa pentru totdeauna.

Făcu ordine, îşi rândui lucrurile; apoi aşteptă amiaza şi porni spre locuinţa ei. Văzând însă jaluzelele trase pe jumătate, şovăi. Nu mai avu curajul să treacă pragul hotelului, ci măsură de câteva ori aleea Lichtenthal. „Omagiile mele domnului Litvinov!” răsună o voce ironică dintr-un docar înalt, care trecea în goană. Litvinov îşi ridică ochii şi-l văzu pe generalul Ratmirov, şezând alături de prinţul M., un sportiv cunoscut, amator de cai şi de echipaje englezeşti. Prinţul mâna caii, iar generalul se întoarse într-o rână şi zâmbi, ridicându-şi cu un gest larg pălăria. Litvinov îi răspunse la salut şi în aceeaşi clipă, ca sub imboldul unei porunci tainice, porni în goană drept la Irina.

Ea era acasă. El se anunţă şi fu imediat primit. Când intră, o găsi stând în mijlocul odăii. Purta o bluză de dimineaţă cu mâneci largi, desfăcute. Faţa-i palidă ca şi în ajun, însă fără aceeaşi prospeţime, vădea oboseala. Surâsul galeş, schiţat la întâmpinarea musafirului, accentua această expresie, îi întinse mâna şi îl privi tandru, dar distrat.

— Mulţumesc că ai venit, rosti ea cu o voce tânguitoare şi se lăsă într-un fotoliu. Nu mă simt tocmai bine. N-am dormit cumsecade. Ei, ce ai de spus despre reuniunea de aseară? N-am avut dreptate?

Litvinov se aşeză.

— Am venit la dumneata, Irina Pavlovna, începu el.

Ea îşi îndreptă numaidecât statura şi se întoarse spre dânsul. Ochii i se opriră ţintă asupra lui Litvinov.

— Ce-i cu dumneata? Exclamă Irina. Eşti palid ca un mort, eşti bolnav? Ce ţi s-a întâmplat?

Litvinov se tulbură.

— Ce am, Irina Pavlovna?

— Ai primit vreo veste proastă? S-a petrecut vreo nenorocire? Spune-mi, mai repede.

Litvinov o privi la rândul său pe Irina.

— N-am primit nici o veste proastă, rosti el cu o sforţare. Dar o nenorocire mi s-a întâmplat, într-adevăr. O mare nenorocire. Asta m-a şi adus aici.

— O nenorocire? Ce anume?

— Iată. Ce.

Litvinov vru să urmeze. Dar nu fu în stare, îşi strânse mâinile cu atâta putere, încât îi trosniră degetele, Irina îşi plecă bustul înainte şi rămase încremenită.

— Ah! Te iubesc! Izbucni în sfârşit un geamăt surd din pieptul lui Litvinov, care se întoarse, vrând parcă să-şi ascundă faţa.

— Cum, Grigori Mihailâci, dumneata. Irina de asemeni nu-şi putu sfârşi fraza şi, rezemându-se de speteaza fotoliului, îşi duse la ochi amândouă mâinile. Dumneata. Mă iubeşti?

— Da. Da. Da! Repeta el cu înverşunare, căutând să-şi întoarcă cât mai mult faţa.

În odaie se lăsă o tăcere desăvârşită. Un fluture intrat în zbor pe fereastră se zbătea între perdea şi geam.

Cel dintâi începu să vorbească Litvinov.

— Iată, Irina Pavlovna, începu el. Iată nenorocirea care m-a lovit, pe care ar fi trebuit s-o prevăd şi s-o evit, dacă – la fel ca şi odinioară la Moscova – n-aş fi fost luat năprasnic de torent. Pesemne soarta a hotărât să fiu supus la aceleaşi grele încercări ce păreau că nu se vor mai întoarce, şi tot datorită dumitale. Nu zadarnic m-am împotrivit, mai degrabă am încercat să mă împotrivesc. Dar nu poţi scăpa de ceea ce ţi-e scris. Îţi mărturisesc toate acestea pentru a pune capăt cât mai repede acestei. Acestei tragicomedii, adăugă el, într-un nou acces de înverşunare şi de ruşine.

Litvinov se opri din nou. Fluturele se zbătea şi fremăta mai departe în geam. Iar Irina nu-şi lua mâinile de pe faţă.

— Dar oare nu te înşeli? Se auzi şoapta ei printre degetele acestor mâini albe, din care parcă pierise tot sângele.

— Nu mă înşel deloc, răspunse cu o voce surdă Litvinov. Te iubesc cum n-am iubit niciodată pe nimeni în afară de dumneata. N-am să-ţi fac nici un reproş. Ar fi prea absurd. N-am să-ţi repet că poate nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat, dacă ai fi avut altă atitudine faţă de mine. Fără îndoială, toată vina cade numai asupră-mi. M-a pierdut prea marea mea încredere în forţele mele. Am fost pedepsit pe bună dreptate. Iar dumneata nu te puteai aştepta la acest sfârşit. Nu ţi-ai dat seama, desigur, că primejdia n-ar fi fost aşa de mare pentru mine dacă nu ţi-ai fi recunoscut atât de franc vina. Aşa-zisa vină faţă de mine şi n-ai fi vrut s-o ispăşeşti. Dar ce-i făcut rămâne făcut. Am vrut numai să-ţi lămuresc situaţia mea, care-i şi aşa destul de complicată. Cel puţin aşa nu va mai fi între noi nici o neînţelegere, cum ai spus. Iar sinceritatea mărturisirii mele va micşora desigur sentimentul de jignire, pe care trebuie să-l încerci.

Litvinov vorbea cu ochii în pământ. Dar, chiar dacă ar fi privit-o pe Irina, n-ar fi putut citi cele întipărite pe faţa ei, căci ea şi-o ascundea mai departe cu mâinile. Dar ceea ce se petrecea pe chipul ei cu siguranţă că l-ar fi uluit. Într-adevăr, faţa ei reflecta spaimă, bucurie, o fericită sfârşeală şi nelinişte. Ochii abia îi licăreau pe sub genele lăsate. O răsuflare prelungă şi sacadată îi îngheţa buzele întredeschise, ca însetate.

Litvinov tăcu aşteptând o vorbă, un semn. Dar nu-l primi!

— Nu-mi rămâne decât un singur lucru, reluă el, să plec. Am venit să-mi iau rămas-bun.

Irina lăsă să-i cadă mâinile pe genunchi.

— Dar, Grigori Mihailâci, după cât mi-aduc aminte, începu ea, persoana. Aceea. Despre care mi-ai vorbit. Trebuie să sosească aici? N-o aştepţi?

— Da! Însă am să-i scriu. Ea se va opri undeva pe parcurs. la Heidelberg, de pildă.

— A! La Heidelberg. Da. Acolo-i foarte bine. Dar asta trebuie să vă strice toate planurile. Eşti sigur, Grigori Mihailâci că nu exagerezi, et que ce n'est pas une fausse alarme? 107

Irina vorbea încet, aproape rece, cu pauze scurte, uitându-se spre fereastră. Litvinov nu-i răspunse la ultima întrebare.

— De ce mi-ai vorbit de jignire? Urmă ea. Eu nu mă simt jignită. O, deloc! Şi dacă unul dintre noi e vinovat, acesta, în orice caz, nu eşti dumneata. Oricum nu singur. Aminteşte-ţi ultimele noastre convorbiri şi te vei convinge că nu dumneata eşti vinovatul.

— Nu m-am îndoit niciodată de generozitatea dumitale, rosti printre dinţi Litvinov. Aş vrea să ştiu dacă îmi aprobi intenţia?

— De a pleca?

— Da.

Irina se uita mereu într-o parte.

— În primul moment mi s-a părut prematură. Dar după aceea am reflectat asupra celor ce mi-ai spus. Şi, dacă într-adevăr nu te înşeli, cred că-i mai bine să pleci. E mai bine pentru amândoi.

Vocea Irinei devenea din ce în ce mai slabă, iar vorba ei mai încetinită.

— Generalul Ratmirov ar putea remarca, desigur, dădu să înceapă vorba Litvinov.

Irina îşi plecă iarăşi ochii în pământ şi un zvâcnet straniu îi înfiora obrazul în preajma buzelor, tresări şi se şterse.

— Nu, nu m-ai înţeles, îl întrerupse ea. Nu m-am gândit la soţul meu. Ce rost ar avea? N-ar fi nimic de remarcat. Totuşi repet: despărţirea e necesară pentru amândoi.

Litvinov îşi ridică pălăria care îi lunecase pe parchet.

„Totul s-a sfârşit, gândi el, trebuie să plec.”

— Aşadar, nu-mi rămâne, Irina Pavlovna, decât să-mi iau rămas-bun de la dumneata, rosti el cu glas tare. Şi avu deodată o strângere de inimă, parcă şi-ar fi pronunţat propria sa osândă. Nu-mi rămâne decât o singură speranţă: să nu păstrezi o amintire urâtă despre mine. Şi dacă vreodată.

Irina îi tăie din nou vorba:

— Mai aşteaptă, Grigore Mihailâci, nu-ţi lua încă rămas-bun de la mine. Ar fi prea precipitat.

Litvinov avu o tresărire lăuntrică, dar o durere arzătoare izbucni îndată, cu o putere îndoită, în inima lui.

— Dar nu mai pot rămâne aici! Exclamă el. De ce? De ce să prelungim zbuciumul acesta?

— Nu-ţi lua încă rămas-bun de la mine, repetă Irina. Trebuie să te mai văd încă o dată. Vasăzică, din nou o altă despărţire mută ca cea de la Moscova, nu, nu mai vreau asta. Poţi să pleci acum, dar făgăduieşte-mi, dă-mi cuvântul de onoare că nu vei pleca fără să ne fi întâlnit încă o dată.

— Doreşti asta?

— O pretind. Dacă vei pleca, fără să-ţi fi luat rămas-bun de la mine, niciodată, da, niciodată nu voi ierta fapta asta. Ai auzit? Niciodată! Curios! Adăugă ea ca pentru sine. Nici nu-mi vine să cred că mă aflu la Baden. Mi se pare că-s la Moscova. Pleacă acum!

Litvinov se sculă.

— Irina Pavlovna, rosti el. Dă-mi mâna.

Irina scutură din cap.

— Ţi-am mai spus că nu vreau să-mi iau rămas-bun de la dumneata.

— N-o cer pentru rămas-bun.

Irina dădu să-i întindă mâna, dar se uită la Litvinov, prima dată după declaraţia lui de dragoste, şi şi-o retrase înapoi.

— Nu, nu, murmură ea. N-am să-ţi dau mâna. Nu, nu! Pleacă.

Litvinov salută şi ieşi. Nu-şi dădea seama de ce Irina îi refuza o ultimă strângere prietenească de mână. Nu înţelegea de ce se teme.

El ieşi, iar Irina se afundă iarăşi în fotoliu şi din nou îşi acoperi faţa cu mâinile.