XVII.

Litvinov nu se întoarse acasă. Plecă în munţi şi, pătrunzând într-un desiş de pădure, se aruncă cu faţa în jos şi rămase întins la pământ aproape un ceas. Nu se chinuia. Nu plângea. Se simţea doar copleşit de-o istovire împovărătoare. Niciodată nu încercase asemenea senzaţie. Avea un sentiment, dureros şi insuportabil, de pustietate lăuntrică, în juru-i şi pretutindeni. Nu se gândea nici la Irina, nici la Tatiana. Ştia un singur lucru: că primise parcă o lovitură de secure, care-i despicase în două viaţa – cum ţi se taie un otgon ce te leagă de port – şi acum el era prins şi atras înainte de ceva necunoscut, glacial. I se părea uneori că un vifor se dezlănţuie asupra-i şi-i simţea răbufnirile năvalnice şi dezordonate, ca sub bătăile unor uriaşe aripi negre. Totuşi hotărârea lui rămase neşovăielnică. Nici nu mai putea fi vorba. Să rămână la Baden. Cu gândul parcă era şi plecat. Se vedea chiar în vagonul huruitor şi afumat. Călătorea gonind întruna în depărtarea mută, dezolantă. Într-un târziu, se sculă în picioare şi, lipindu-şi fruntea de scoarţa unui copac, rămase nemişcat. Apoi prinse cu o mână, fără să-şi dea seama, vârful unui fir de ferigă, pe care începu să-l legene ritmic. Zgomotul unor paşi care se apropiau îl făcu să-şi vină în fire: doi cărbunari, cu câte un sac mare în spate, coborau pe poteca povârnită. „E timpul!” murmură Litvinov şi porni spre oraş în urma cărbunarilor. Coti spre gară şi expedie o telegramă adresată Kapitolinei Markovna, mătuşa Tatianei. O informă despre neîntârziata lui plecare şi îi dădea întâlnire la hotelul Schrader din Heidelberg. „Dacă-i vorba s-o sfârşesc, apoi o sfârşesc dintr-o dată, îşi zise el, n-are rost s-o amân pe mâine.” Intră pe urmă într-o sală de joc, urmări cu o curiozitate nătângă figura a doi-trei jucători, văzu de departe ceafa respingătoare a lui Bindasov, fruntea solemnă a lui Pişcialkin şi, după ce stătu câteva momente sub colonadă, se îndreptă fară grabă spre casa Irinei. Nu-l îndemna spre dânsa o pornire neaşteptată şi involuntară. Era decis să plece, dar şi să-şi ţină cuvântul dat de a o revedea ultima oară. El intră în hotel, neobservat de portar, urcă scara neîntâlnind pe nimeni. Fără să bată la uşă, o împinse şi pătrunse în cameră.

Irina şedea în acelaşi fotoliu, îmbrăcată cu aceeaşi rochie, în aceeaşi atitudine cum o lăsase acum trei ceasuri. Se vedea nu numai că nu-şi schimbase locul, dar şi că nu făcuse absolut nici o mişcare. Îşi înălţă încet capul şi, zărindu-l pe Litvinov, tresări şi se apucă de braţul fotoliului.

— M-ai speriat, murmură ea.

Litvinov, surprins, se uită la dânsa în tăcere. Expresia feţei sale, ochii ei stinşi îl uimiră. Irina se sili să zâmbească şi îşi îndreptă părul zburlit.

— Nu-i nimic. Eu, drept să-ţi spun, nu-mi dau seama bine. Dar mi se pare că am aţipit.

— Scuză-mă, Irina Pavlovna, începu Litvinov, că am intrat fară să mă anunţ. Am vrut să îndeplinesc ceea ce ai binevoit a-mi cere. Cum plec astă-seară.

— Azi? Dar mi-ai spus, mi se pare, că voiai să trimiţi mai înainte o scrisoare.

— Am expediat o telegramă.

— A! Ai găsit de cuviinţă să te grăbeşti. Şi când pleci? Adică la ce oră?

— Diseară, la şapte!

— Aşa! La şapte! Şi ai venit să-ţi iei rămas-bun?

— Da, Irina Pavlovna, să-mi iau rămas-bun.

Irina tăcu.

— Trebuie să-ţi mulţumesc, Grigori Mihailâci. Pesemne nu ţi-a venit uşor să treci pe aici.

— Da, Irina Pavlovna, nu mi-a fost deloc uşor.

— Nici să trăieşti nu-i lucru uşor. Ce părere ai, Grigori Mihailâci?

— Depinde, Irina Pavlovna.

Irina tăcu din nou, rămânând parcă pe gânduri.

— Prin faptul c-ai venit mi-ai dovedit că-mi eşti prieten, rosti ea în cele din urmă. Îţi mulţumesc! În general aprob intenţia de a termina totul cât mai repede posibil. Fiindcă orice întârziere. Fiindcă. Fiindcă chiar eu, cea pe care ai acuzat-o de cochetărie, ba m-ai făcut chiar comediană – mi se pare că aşa m-ai numit?

Irina se sculă brusc şi, aşezându-se în alt fotoliu, se aplecă şi îşi lipi faţa şi mâinile de marginea mesei.

— Fiindcă te iubesc. Şopti ea printre degetele strânse.

Litvinov se clătină, ca şi cum ar fi primit o lovitură în piept. Irina se înturnă cu durere în altă parte, vrând parcă – la rândul ei – să-şi ascundă faţa de dânsul şi îşi culcă obrazul pe masă.

— Da, te iubesc. Te iubesc. De altfel ştii asta.

— Eu? Ştiu eu asta? Rosti în sfârşit Litvinov. Eu?

— Ei bine, îţi dai seama acuma, urmă Irina, că trebuie neapărat să pleci. Că orice amânare este imposibilă. Atât pentru dumneata, cât şi pentru mine. E primejdios, e groaznic. Adio! Adăugă ea, sculându-se năvalnic din fotoliu. Adio!

Irina făcu câţiva paşi spre uşa iatacului şi, întinzând mâna îndărăt, o agită grăbită în aer, ca şi cum ar fi dorit să întâlnească şi să strângă mâna lui Litvinov, dar el rămase ca împietrit, departe. Ea repetă încă o dată: „Adio, uită-mă!” şi, fără să privească înapoi, se năpusti afară din cameră.

Litvinov rămase singur, neputându-şi veni încă în fire. Se dezmetici în sfârşit, se îndreptă în grabă spre uşa iatacului, repetă numele Irinei o dată, de două ori, de trei ori. Apucă chiar mânerul uşii. Când glasul sonor al lui Ratmirov se auzi pe peronul hotelului.

Litvinov îşi înfundă pălăria pe ochi şi coborî pe scară. Elegantul general se afla înaintea cabinei portarului şi, într-o nemţească stricată, îi spunea că doreşte să angajeze o trăsură pe toată ziua următoare. Văzându-l pe Litvinov, ridică iarăşi pălăria în mod exagerat şi iarăşi îi prezentă omagiile sale. Era vădit o ironie. Dar, în aceste clipe, lui Litvinov îi păsa prea puţin de asta. Abia răspunse la salutul lui Ratmirov şi, ajuns la locuinţa lui, se opri înaintea geamantanului său, pregătit şi încuiat dinainte. Capul îi vâjâia, iar inima îi vibra ca o strună. Ce avea de făcut acum? Cum ar fi putut prevedea una ca asta?

Totuşi prevăzuse situaţia aceasta, oricât de neverosimil ar părea. Ea îl asurzi acum ca un trăsnet. Şi totuşi o prevăzuse, deşi nu avea curajul să recunoască. De altfel nu ştia nimic sigur. Totul i se încurcase şi i se amestecase în cap; îşi pierduse firul propriilor sale gânduri. Îşi aminti de Moscova, îşi aduse aminte cum şi atunci totul se spulberase ca-ntr-o furtună năprasnică. Se înăbuşea: un sentiment de extaz – dar un extaz lipsit de bucurie, fără nici o nădejde – îi apăsa ca o povară pieptul şi i-l strivea. Pentru nimic în lume n-ar fi consimţit ca vorbele rostite de Irina să nu fi fost rostite de ea. Dar degeaba! Aceste cuvinte nu puteau totuşi să-i schimbe hotărârea luată, care – ca şi mai înainte – nu se clătina deloc şi se ţinea ferm, ca ancora aruncată în adâncuri. Litvinov pierduse firul conducător al gândurilor sale. Da; oricum însă, era stăpân pe voinţa lui; dispunea de el însuşi ca de-o persoană străină, subordonată lui. Litvinov sună chelnerul, ceru socoteala, reţinu un loc în omnibuzul de seară. Voia înadins să arunce în aer toate podurile din urma lui. „După aceea pot să şi mor! M repetă el, ca-n noaptea fără somn din ajun. Fraza asta îi era mai ales pe plac. „După aceea pot să şi mor!„ rostea mereu, măsurând încet camera în lung şi în lat. Din când în când îşi închidea involuntar ochii şi i se tăia răsuflarea, când cuvintele Irinei năvăleau în sufletul său, pârjolindu-l cu flacăra lor. „Pesemne nu poţi iubi de două ori. Ţi-a intrat în sânge o altă viaţă, ai primit-o, şi de otrava asta nu scapi, până la sfârşitul zilelor. Nu poţi rupe lanţurile în care te zbaţi. Aşa-i. Însă ce dovedeşte asta? Fericirea. Dar oare-i posibilă? Tu o iubeşti, să zicem. Că şi ea. De asemeni, te iubeşte.”

Litvinov se sili să-şi recapete stăpânirea de sine. Ca un călător într-o noapte întunecoasă care vede un licăr de lumină şi, temându-se să nu rătăcească drumul, nu-şi ia nici o clipă ochii de acolo, tot aşa şi Litvinov, încordându-şi atenţia, urmărea mereu acel punct, ţelul acela. A-şi întâlni logodnica, ba a ajunge, la drept vorbind, nu la logodnică (de altfel se silea nici să nu se gândească la dânsa), ci la camera de hotel din Heidelberg, iată farul salvator care i se arăta ferm înainte. Ce va fi mai departe nu ştia – şi nici nu-l interesa. Un lucru era sigur: că nu se va mai întoarce înapoi. „După aceea pot să şi mor!” repetă el pentru a zecea oară şi se uită la ceasornic.

Şase şi un sfert! Ce mult mai avea de aşteptat! Litvinov începu din nou să se plimbe prin odaie, în sus şi-n jos. Soarele scăpată la asfinţit, cerul începu să se îmbujoreze printre copaci, iar amurgul trandafiriu se strecura prin ferestrele înguste în camera care se întuneca. Deodată i se păru că uşa se deschide uşurel şi repede în spatele său şi tot aşa de brusc se închise la loc. îşi întoarse capul; în dreptul uşii, într-o mantilă neagră, stătea o femeie.

— Irina! Exclamă el, împreunându-şi mâinile.

Ea îşi înălţă capul şi căzu la pieptul său.

*

Două ore mai târziu Litvinov şedea pe divan. Geamantanul se afla într-un colţ, deschis şi gol. Iar pe masă, printre lucrurile împrăştiate, se afla scrisoarea Tatianei, primită chiar atunci. Tatiana îi scria că hotărâse să-şi grăbească plecarea din Dresda, întrucât sănătatea mătuşii sale se refăcuse cu totul. Iar dacă nu va interveni nimic nou, amândouă vor sosi a doua zi în Baden la amiază. Spera că el le va ieşi în întâmpinare la gară. Litvinov le oprise camere în acelaşi hotel, unde locuia el însuşi.

În aceeaşi seară Litvinov trimise Irinei un bilet şi a doua zi dimineaţă primi răspunsul: „O zi mai devreme sau mai târziu, scria ea, totuna-i: lucrul era inevitabil. Iar eu îţi repet ce ţi-am spus şi aseară: viaţa mea se află în mâinile tale. Fă cu mine orice doreşti. Nu vreau să-ţi stingheresc libertatea, dar ia aminte că – dacă trebuie – părăsesc totul şi merg după tine până la capătul pământului. Mâine ne vedem, nu-i aşa? A ta, Irina.”

Ultimele două cuvinte erau scrise cu trăsături mari, hotărâte, îndrăzneţe.