XXI
— Grigori, îi spuse după două ore Irina, şezând lângă dânsul pe-o canapea, cu amândouă mâinile pe umărul lui, ce-i cu tine? Spune-mi repede, cât timp suntem singuri.
— Cu mine? Nu-i nimic, răspunse Litvinov. Sunt fericit, fericit, asta-i.
Irina îşi lăsă ochii în jos, surâse şi suspină.
— Nu-i acesta răspunsul la întrebarea mea, iubitule.
Litvinov căzu pe gânduri.
— Ei, află. Dacă vrei neapărat să ştii (Irina făcu ochii mari şi se retrase puţin), astăzi am spus totul logodnicei mele.
— Cum, totul? I-ai spus numele meu?
Litvinov plesni din palme.
— Irina, pentru numele lui Dumnezeu, cum ţi-a putut trece una ca asta prin cap? Că eu.
— Atunci iartă-mă. Iartă-mă. Şi ce i-ai spus?
— I-am spus că n-o mai iubesc.
— Te-a întrebat de ce?
— Nu i-am ascuns că am îndrăgit pe altcineva şi că trebuie să ne despărţim.
— Ei bine, şi ea a consimţit?
— Ah, Irina, dacă ai şti ce suflet are! E numai abnegaţie şi nobleţe.
— Cred, cred. Dar nici n-avea ce face altceva.
— Şi nici un reproş, nici un cuvânt amar pentru omul care i-a sfărâmat viaţa, care a înşelat-o şi a părăsit-o fără milă.
Irina îşi examina unghiile.
— Ia spune-mi, Grigori. Ea te-a iubit?
— Da, Irina, m-a iubit.
Irina îşi potrivi în tăcere rochia.
— Drept să-ţi spun, începu ea, nu înţeleg prea bine ce te-a găsit ca să ai o explicaţie cu dânsa?
— Cum ce, Irina! Ai fi vrut oare să mint, să mă prefac în faţa ei, înaintea acestui suflet aşa de curat? Sau îţi închipui.
— Ba nu-mi închipui nimic, îi tăie vorba Irina. Îţi mărturisesc deschis: nu m-am prea gândit la ea. Eu nu mă pot gândi la două persoane deodată.
— Vrei să spui că.
— Şi cum a rămas? Sufletul cel pur pleacă? Îl întrerupse din nou Irina.
— Habar n-am, răspunse Litvinov. Trebuie să mă mai întâlnesc cu ea. Dar nu va mai rămâne aici.
— A! Drum bun!
— Da, va pleca. De altfel acum nici mie nu mi-i gândul la dânsa. Eu mă gândesc numai la ceea ce mi-ai spus tu, la ceea ce mi-ai făgăduit tu.
Irina îl privi pe sub sprâncene.
— Nerecunoscătorule! Tot nu eşti mulţumit?!
— Nu, Irina, nu sunt mulţumit. M-ai făcut fericit, dar nu sunt mulţumit, şi tu mă înţelegi.
— Adică, eu.
— Da, tu trebuie să mă înţelegi. Adu-ţi aminte de cuvintele tale, aminteşte-ţi ce mi-ai scris. Eu nu pot să-mi împart dragostea cu altul, pentru nimic în lume. Nu mă pot împăca cu deplorabilul rol de amant clandestin. Nu numai viaţa mea, dar şi o altă viaţă am aruncat la picioarele tale. Am renunţat la orice, am sfărâmat totul în pulbere fără părere de rău şi fară gând de întoarcere. În schimb cred, ba sunt chiar ferm convins că şi tu îţi vei ţine promisiunea şi îţi vei uni soarta cu mine pentru totdeauna.
— Vrei să fug cu tine? Sunt gata. (Litvinov, într-un elan de entuziasm, îşi lipi buzele de mâinile ei.) Sunt gata, nu-mi calc cuvântul dat. Dar te-ai gândit bine la toate greutăţile. ai pregătit mijloacele materiale necesare?
— Eu? N-am apucat să mă gândesc şi nici să pregătesc ceva. Spune-mi însă numai: da, îngăduie-mi să trec la acţiune, şi înainte de o lună.
— O lună? Dar noi peste două săptămâni plecăm în Italia.
— Chiar două săptămâni îmi ajung. Vai, Irina! Îmi face impresia că primeşti cam rece propunerea mea; ţi se pare, poate, o himeră. Totuşi eu nu-s un băieţaş, nu-s deprins să mă hrănesc cu himere, ştiu ce pas hotărâtor fac, îmi dau seama de responsabilitatea ce-o iau asupră-mi. Dar nu văd altă ieşire. Gândeşte-te în sfârşit că trebuie să rupi pentru totdeauna toate legăturile cu trecutul şi pentru ca să nu trec drept un detestabil mincinos în ochii acelei fiinţe pe care ţi-am jertfit-o.
Irina se sculă brusc, iar ochii ei scăpărară scântei.
— Să avem iertare, Grigore Mihailâci! Dacă mă hotărăsc să fug, atunci voi fugi cu un bărbat care o va face pentru mine, numai pentru mine şi nu ca să nu-şi piardă demnitatea în ochii unei domnişoare flegmatice care are în vine, în loc de sânge, lapte îndoit cu apă – du lait coupé! Şi să-ţi mai spun ceva: îţi mărturisesc că prima oară în viaţă mi-a fost dat să aud că omul pentru care simt o înclinare e o persoană vrednică de milă şi joacă un rol jalnic. Dar cunosc un rol încă şi mai detestabil: rolul celui ce nu ştie singur ce se petrece în sufletul lui.
Litvinov se ridică la rândul său.
— Irina, începu el.
Dar ea se apucă cu amândouă mâinile de frunte şi, aruncându-se într-un elan năvalnic la pieptul lui, îl îmbrăţişa cu o forţă mai mult decât femeiască.
— Iartă-mă, iartă-mă, rosti ea cu o voce sugrumată. Iartă-mă, Grigori! Vezi cât de răzgâiată sunt, ce dezgustătoare-s, ce geloasă, ce rea! Îţi dai seama ce mare nevoie am de sprijinul tău, de indulgenţa ta! Salvează-mă, smulge-mă din viitoarea asta, până nu m-a înghiţit încă cu totul! Da, hai să fugim şi să scăpăm de oamenii aceştia şi de lumea asta – refugiindu-ne pe nişte meleaguri depărtate, frumoase, slobode! Şi poate că atunci Irina ta va deveni în sfârşit mai vrednică de jertfele pe care i le aduci. Nu te supăra pe mine, iartă-mă, dragul meu; şi să ştii că voi face tot ce îmi vei porunci. Te voi urma oriunde mă vei duce.
Litvinov avu o strângere de inimă. Mai năvalnic decât înainte, Irina se încleşta de dânsul cu tot trupul său tânăr şi suplu. El se aplecă asupra volburii părului său parfumat şi, în beţia recunoştinţei şi a desfătării, abia cuteză să-l dezmierde cu mâna sau să-l atingă cu buzele.
— Irina, Irina, repetă el. Îngerul meu. Ea îşi ridică dintr-o dată capul şi ascultă.
— E pasul soţului meu. A intrat în camera lui, şopti Irina şi, retrăgându-se cu vioiciune, se aşeză în fotoliu. Litvinov dădu să se scoale. Încotro? Urmă ea cu aceeaşi şoaptă. Rămâi! Şi aşa te bănuieşte. Sau ţi-i frică de dânsul? Zise fară să-şi ia ochii de la uşă. Da, el e. Va veni aici numaidecât. Povesteşte-mi ceva, vorbeşte cu mine. (Neputându-şi veni în fire, Litvinov tăcea.) Mâine nu vă duceţi la teatru? Adăugă ea cu voce tare. Se joacă le Verre d'eau113, o piesă învechită, în care Plessy se strâmbă oribil. Parcă suntem scuturaţi de friguri, adăugă ea, coborând glasul. Aşa nu mai merge. Trebuie să chibzuim bine totul. Ţin să te previn că toţi banii mei sunt la dânsul. Mais j'ai mes bijoux.114 Vom pleca în Spania. Vrei? Irina îşi ridică iarăşi vocea: Oare de ce se îngraşă toate actriţele? Chiar Madeleine Brohan. Dar vorbeşte odată, nu sta aşa mut. Îmi vâjâie capul. Tu însă nu trebuie să te îndoieşti de mine. Îţi voi da de ştire unde ne întâlnim mâine. Numai că nu era nevoie să te destăinuieşti domnişoarei aceleia. Ah, mais c'est charmant! 115 exclamă ea brusc şi, într-un acces de râs nervos, rupse dantela batistei.
— Se poate intra? Întrebă din cealaltă cameră Ratmirov.
— Poftim. Poftim.
Uşa se deschise şi în prag apăru generalul. Se posomori la vederea lui Litvinov, totuşi îl salută – adică îşi înclină partea superioară a corpului.
— Nu ştiam că ai o vizită, rosti el. Je vous demande pardon de mon indiscrétion.116 Badenul vă mai amuză, monsieur. Litvinov?
Ratmirov pronunţa întotdeauna cu un fel de ezitare numele acesta de familie, ca şi cum l-ar fi uitat de fiecare dată şi nu-i venea imediat în minte. Îşi imagina că-l jigneşte prin asta, ca şi prin ridicarea exagerată a pălăriei în timpul salutului.
— Nu mă plictisesc aici deloc, monsieur le général.
— Într-adevăr? Pe mine Badenul mă scoate din sărite. De altfel, îl vom părăsi curând. Nu-i aşa, Irina Pavlovna? Assez de Baden comme ça.117 Printre altele, doamnă, am jucat în norocul dumitale şi am câştigat cinci sute de franci.
Irina întinse cu cochetărie mâna.
— Unde-s? Dă-mi-i. Pentru ace.
— Mai târziu. Mai târziu. Plecaţi aşa de repede, monsieur. Litvinov.
— Da, plec, după cum vedeţi.
Ratmirov îşi balansa din nou bustul.
— La o plăcută vedere!
— Adio Grigori Mihailâci, rosti Irina. Îmi voi ţine promisiunea.
— Ce promisiune? Poţi să mi-o spui? O întrebă soţul.
Irina zâmbi.
— Nu, e o bagatelă. Între noi. C'est a propos du voyage. Ou il vous plaira.118 Tu cunoşti opera domnului Stahl119?
— Cum să nu. Cum să nu. Are nişte viniete fermecătoare.
Ratmirov părea că se împacă de minune cu soţia: o tutuia.
