XXII

„Într-adevăr, mai bine-i să nu te gândeşti, repetă Litvinov, mergând pe stradă şi simţind că tumultul din sufletul său se dezlănţuie iarăşi. Chestiunea e hotărâtă. Irina îşi va ţine făgăduiala, nu rămâne decât să iau măsurile necesare. Totuşi, ea parcă şovăie!” El îşi scutură capul. Propriile sale hotărâri i se înfăţişau într-o lumină stranie. I se păreau forţate şi neverosimile. Nu poţi frământa mult timp aceleaşi gânduri: ele se schimbă treptat ca figurile unui caleidoscop. Când stai şi priveşti, vezi că tot alte figuri ţi se perindă pe dinaintea ochilor. O senzaţie de adâncă oboseală puse stăpânire pe Litvinov. Ar fi vrut să se odihnească cel puţin un ceas. Dar Tania? El se cutremură şi, fără să stea mult pe gânduri, se duse resemnat acasă, spunându-şi doar că în ziua aceea semăna cu o minge azvârlită de la una la alta. Fie ce-o fi: trebuia să isprăvească odată. Se întoarse la hotel şi tot aşa de supus, aproape maşinal, se duse la Tatiana, fară şovăire sau întârziere.

Îi ieşi în întâmpinare Kapitolina Markovna. De la cea dintâi aruncătură de ochi Litvinov îşi dădu seama că ştia totul. Ochii bietei domnişoare bătrâne erau umflaţi de lacrimi. Faţa ei îmbujorată, încununată de bucle albe, exprima spaimă şi chinul provocat de indignare, durere şi uluire. Vru parcă să se repeadă spre Litvinov, dar se opri numaidecât şi, muşcându-şi buzele tremurătoare, se uită la dânsul, ca şi cum ar fi vrut şi să-l implore, şi să-l ucidă, şi să se convingă că totul nu-i decât un vis, o nebunie, ceva imposibil.

— Iată-vă! Aţi venit. Aţi venit, zise ea.

Uşa camerei de alături se întredeschise numaidecât şi intră cu pas uşor Tatiana, foarte palidă, dar calmă. Îşi îmbrăţişa mătuşa cu o mână şi o aşeză lângă dânsa.

— Ia loc şi dumneata, Grigori Mihailâci, i se adresă Tania lui Litvinov care rămase, ca pierdut, la uşă. Sunt foarte bucuroasă să te văd încă o dată. Am adus la cunoştinţa mătuşii mele hotărârea dumitale, hotărârea noastră comună. Ea o împărtăşeşte şi o încuviinţează întru totul. Fără dragoste reciprocă nu poate fi fericire, stima doar nu ajunge (la cuvântul „stimă”, Litvinov îşi plecă involuntar ochii în pământ). Şi-i mai bine să te desparţi mai devreme, decât să te căieşti mai târziu. N-am dreptate, mătuşica?

— Da, fără îndoială, începu Kapitolina Markovna, fără îndoială, Taniuşa, cine nu-i în stare să te preţuiască. Cine s-a decis.

— Mătuşica, mătuşica, o întrerupse Tatiana. Adu-ţi aminte ce mi-ai făgăduit. Chiar mata îmi spuneai mereu: adevărul, Tatiana, adevărul înainte de toate – şi libertatea. Dar adevărul nu-i întotdeauna plăcut, de asemeni nici libertatea. Altfel care ar fi meritul nostru?

Tatiana sărută cu duioşie buclele albe ale Kapitolinei Markovna şi, întorcându-se spre Litvinov, adăugă:

— Eu şi mătuşica am hotărât să plecăm din Baden. E preferabil pentru noi toţi.

— Când aveţi de gând să plecaţi? Întrebă cu o voce surdă Litvinov, care îşi aminti că aceeaşi întrebare i-o pusese adineaori Irina.

Kapitolina Markovna dădu să răspundă, dar Tatiana o reţinu, mângâind-o duios pe umăr:

— Cred că în curând, foarte curând.

— Pot să vă întreb unde aveţi de gând să plecaţi? Rosti cu acelaşi ton Litvinov.

— Mai întâi la Dresda, apoi probabil în Rusia.

— Dar la ce vă trebuie acum să ştiţi asta, Grigori Mihailâci? Izbucni Kapitolina Markovna.

— Mătuşica, mătuşica, o întrerupse din nou Tatiana.

Urmă o scurtă tăcere.

— Tatiana Petrovna, începu Litvinov. Vă daţi seama ce sentiment îngrozitor de penibil şi de dureros încerc în momentul de faţă?

Tatiana se ridică în picioare.

— Grigori Mihailâci, rosti ea, să nu mai vorbim de asta. Te rog insistent, dacă nu pentru dumneata, cel puţin pentru mine. Doar nu te cunosc de azi, de ieri; şi pot foarte bine să-mi închipui ce simţi acum. Dar de ce să vorbim? De ce să zgândărim rana? (Ea se opri: voia pesemne să-şi învingă emoţia şi să-şi stăpânească lacrimile, gata să izbucnească. Şi izbuti.) De ce să deschidem o rană, care nu se poate vindeca? Să lăsăm lucrurile pe seama timpului. Iar acum am să-ţi fac o rugăminte, Grigori Mihailâci: o să-ţi dau o scrisoare. Fii bun şi du-o chiar dumneata la poştă, e ceva destul de important. Iar eu şi mătuşă-mea acum n-avem când. Îţi rămânem recunoscătoare. Aşteaptă un minut, viu numaidecât.

În pragul uşii Tatiana îi aruncă o privire neliniştită Kapitolinei Markovna; dar aceasta şedea atât de grav şi de cuviincios, sprâncenele încruntate şi buzele strânse dându-i o expresie atât de severă, încât Tatiana îi făcu numai un gest din cap şi ieşi.

Dar cum se închise uşa, orice expresie solemnă şi gravă se şterse ca prin farmec de pe faţa Kapitolinei Markovna. Ea se sculă şi, în vârful picioarelor, se apropie de Litvinov. Încovoindu-se şi silindu-se să-l privească în ochi, ea îi vorbi în şoaptă cu o voce emoţionată, în care se simţeau lacrimile.

— Doamne, Dumnezeule! Începu ea. Grigori Mihailâci, ce înseamnă asta? Visez ori ce-i? Dumneavoastră renunţaţi la Tania, n-o mai iubiţi şi vă călcaţi cuvântul dat? Faceţi una ca asta tocmai dumneavoastră, pe care ne bizuiam cu toţii ca pe o stâncă de granit! Dumneavoastră, dumneavoastră? Tu, Grişa? Kapitolina Markovna se opri o clipă. Dar cu asta o ucideţi, Grigori Mihailâci, urmă ea fără să aştepte răspuns, şi stropi mărunţi de lacrimi începură să i se rostogolească pe obraz. Nu vă uitaţi că ea face acum pe curajoasa. Doar îi cunoaşteţi firea. Ea nu se plânge niciodată, n-are grijă de ea însăşi. De aceea alţii trebuie să aibă milă de dânsa! Acum ea îmi tot spune: „Mătuşica, trebuie să ne păstrăm demnitatea!” Ce rost are aici demnitatea, când e vorba de moarte, da, prevăd moartea! (Tatiana mişcă un scaun în camera de alături.) Da, prevăd moartea, reluă şi mai încet bătrâna. Şi ce s-a putut întâmpla? V-au făcut vrăji, nu-i aşa? Doar nu demult îi trimiteaţi cele mai duioase scrisori. În sfârşit, un om loial se poate purta astfel? Eu, după cum ştiţi prea bine, sunt o femeie fără prejudecăţi, un esprit fort, iar Taniei i-am dat aceeaşi educaţie; are şi ea un suflet liber.

— Mătuşica! Răsună din camera vecină vocea Tatianei.

— Dar un cuvânt dat implică o datorie, Grigori Mihailâci, mai ales pentru nişte oameni cu principiile dumneavoastră, adică cu principiile noastre! Dacă nu ne recunoaştem datoria, ce ne mai rămâne? Nu poţi călca totul în picioare, după pofta inimii tale, fără să ţii seama de altul! Asta-i neruşinare. Da; asta-i crimă! Ce libertate mai e şi asta?!

— Mătuşica, te rog vino aici, se auzi din nou.

— Numaidecât, puişorule, numaidecât. Kapitolina Markovna îl apucă de mână pe Litvinov. Văd că v-aţi supărat, Grigori Mihailâci. („Eu? Să mă supăr?!” îi venea lui să exclame, dar gura îi rămase încleştată.) Nu vreau să vă supăr, Doamne, Doamne! Nu de asta îmi arde mie! Vreau dimpotrivă să vă implor. Răzgândiţi-vă cât mai este vreme! N-o zdrobiţi! Nu vă nimiciţi propria fericire. Ea mai are încă încredere în dumneavoastră. Grişa, ea are încredere în tine. Nu-i pierdut încă totul. Doar te iubeşte cum nu te-a iubit nimeni, niciodată! Părăseşte acest detestabil Baden-Baden. Hai să plecăm împreună! Scutură-te numai din vrăjile care te-au fermecat şi mai cu seamă fie-ţi milă, fie-ţi milă.

— Mătuşica! Repetă Tania, cu o umbră de nerăbdare în glas.

Dar Kapitolina Markovna nu auzea nimic.

— Spune-mi numai: „da!” îi repetă ea. Restul îl pun eu la cale. Sau fă-mi cel puţin un semn din cap. Numai o singură dată, uite aşa!

Litvinov ar fi murit cu dragă inimă în clipa aceea, dar cuvântul „da!” nu-l rosti şi nici nu schiţă vreun gest cu capul.

Tatiana intră cu scrisoarea în mână. Kapitolina Markovna se îndepărtă grabnic de Litvinov şi, întorcându-şi faţa, se aplecă asupra mesei, ca şi cum ar fi examinat nişte conturi şi hârtii care zăceau acolo.

Tatiana se apropie de Litvinov şi-i spuse:

— Iată scrisoarea de care ţi-am vorbit. Te duci chiar acum la poştă, nu-i aşa?

Litvinov îşi ridică ochii. Înaintea lui se afla în picioare judecătorul său, Tatiana i se păru mai înaltă, mai zveltă. Figura ei, care reflecta o frumuseţe nouă pentru dânsul, se împietrise maiestuos, ca o statuie. Bustul nu-i mai palpita. Iar rochia strâmtă, de o singură culoare, îi cădea ca o mantie elină, în lungi falduri rigide, marmoreene, până la picioare, pe care le acoperea. Tatiana se uita drept înainte, nu numai la Litvinov, căutătura-i inertă şi rece părea de asemeni privirea unei statui. Litvinov citi în ea sentinţa-i de osândă; se înclină, luă scrisoarea din mâna de piatră întinsă spre dânsul şi plecă în tăcere.

Kapitolina Markovna se aruncă în braţele Tatianei, dar fata o îndepărtă duios şi îşi lăsă ochii în jos. Sângele îi îmbujora faţa şi zicând: „Haidem, mai repede!” se întoarse în iatac. Kapitolina Markovna o urmă cu capul în pământ.

Scrisoarea, înmânată de Tatiana lui Litvinov, era adresată unei prietene, o nemţoaică din Dresda, care dădea cu chirie mici apartamente mobilate. Litvinov puse scrisoarea la cutie şi i se păru că – împreună cu acest mic petic de hârtie – îngropa în mormânt tot trecutul, toată viaţa sa. El ieşi afară din oraş şi rătăci îndelung pe strimtele poteci printre podgorii; nu se putea elibera de un sentiment de dispreţ pentru sine însuşi, cum nu poţi scăpa de bâzâitul supărător al unei muşte în timpul verii. Rolul jucat de dânsul în această ultimă întrevedere i se părea cu totul lamentabil. Când se întoarse la hotel şi se informă după câtva timp despre cele două doamne, află că – îndată după plecarea lui – ele ceruseră să fie duse la gară şi plecaseră cu trenul într-o direcţie necunoscută.

Bagajele fuseseră făcute şi contul achitat încă de dimineaţă. Tatiana îl rugase pe Litvinov să-i ducă scrisoarea la poştă pesemne cu scopul de a-l îndepărta. El încercă să afle de la portar dacă doamnele nu-i lăsaseră vreun bilet. Dar portarul îi dădu un răspuns negativ şi chiar îşi exprimă surprinderea: plecarea aceasta subită, după închirierea apartamentului pentru o săptămână, i se păruse suspectă şi stranie. Litvinov îi întoarse spatele şi se încuie în camera lui. Nu ieşi în oraş până a doua zi. Stătu aproape toată noaptea la masă, scrise şi rupse ciornele. Îşi isprăvi lucrul când începură să mijească zorile: era o scrisoare pentru Irina.