XXIII.

Iată ce cuprindea scrisoarea trimisă Irinei: „Logodnica mea a plecat ieri: nu ne vom mai vedea niciodată. Nu ştiu precis nici măcar unde va locui. A luat cu ea tot ceea ce mi se părea până acum preţios şi vrednic de a fi dorit. Mi s-au risipit cu plecarea ei toate proiectele, planurile şi intenţiile. Până şi lucrările mele s-au irosit; îndelungata-mi muncă s-a prefăcut în pulbere, ocupaţiile mele nu mai au nici un sens şi nici o valoare; totul a pierit. Eul meu chiar, eul meu de mai înainte a murit şi a fost înmormântat ieri. Simt limpede acest lucru, îl văd, îl ştiu. Şi nu-l regret deloc. Nu ca să mă plâng revin asupra acestui subiect. Ce rost ar putea avea tânguirile, de vreme ce mă iubeşti, Irina! Am vrut numai să-ţi spun că în trecutul acesta mort, din toate începuturile şi nădejdile mele – prefăcute în fum şi în cenuşă – a rămas numai un singur lucru viu şi nezdruncinat: dragostea mea pentru tine. În afară de dragostea aceasta n-a mai rămas şi nici nu mai există nimic în sufletul meu. Ar fi puţin s-o numesc singura mea comoară. M-am contopit cu dragostea asta: eu şi ea suntem una. Ea-i viitorul, vocaţiunea, sanctuarul şi patria mea! Tu mă cunoşti, Irina. Tu ştii că nu-mi plac frazele, ba ele chiar îmi repugnă; şi oricât de mari ar fi cuvintele în care încerc să-mi îmbrac sentimentul, nu cred că mă poţi bănui de nesinceritate sau de exagerare. Nu sunt un băieţandru care, în elanul primului entuziasm, bâlbâie în faţa ta jurăminte nechibzuite, ci un bărbat, încercat de ani, care îţi mărturiseşte, simplu şi franc, aproape cu spaimă, ceea ce consideră el drept adevăr absolut. Da, dragostea ta reprezintă în viaţa mea totul, totul! Judecă singură: cum aş putea lăsa acest tot pe mâinile altuia, cum aş putea să-i îngădui a dispune de tine? Dacă tu, tu ai aparţine acestui altul, atunci şi întreaga-mi fiinţă, chiar sângele inimii mele i-ar aparţine, iar eu însumi unde aş fi? Un simplu spectator. Un spectator al propriei mele vieţi! Nu, e cu neputinţă! Cu neputinţă!” participa pe furiş la ceea ce-i esenţial în viaţă ca respiraţia – asta ar însemna minciună şi moarte. Înţeleg ce mare sacrificiu pretind de la tine fără să am nici un drept. Dar oare ce poate da dreptul la sacrificiu? Nu procedez însă aşa din egoism: un egoist s-ar simţi cu inima mai uşoară şi mai la adăpost dacă n-ar ridica chestiunea aceasta. Da, pretenţiile mele sunt greu de îndeplinit. Nu mă mir că ele te înspăimântă. Tu ai numai dispreţ pentru oamenii în mijlocul cărora trebuie să trăieşti, te oboseşte lumea lor, dar oare eşti în stare să abandonezi societatea aceasta şi să calci în picioare coroana cu care ea te-a încununat, ridicând împotrivă-ţi opinia publică, adică tocmai opinia acestor oameni odioşi? Întreabă-te, Irina, dacă nu-ţi iei o povară prea mare pentru umerii tăi. Nu vreau să-ţi reproşez nimic, dar adu-ţi aminte că odată n-ai putut rezista seducţiunii. Aşa de puţin îţi pot da eu în schimbul celor ce vei pierde! Ascultă ultimul meu cuvânt: dacă nu te simţi în stare ca mâine, ba chiar azi, să părăseşti totul şi să mă urmezi – vezi cu ce curaj îţi vorbesc, fără să mă menajez – dacă te înspăimântă necunoscutul viitorului, înstrăinarea, singurătatea şi dispreţul oamenilor, dacă nu eşti sigură de tine însăţi, mărturiseşte-mi-o deschis, fără întârziere, şi eu îmi voi căuta de drum. Voi pleca cu inima sfâşiată, dar binecuvântându-te pentru adevăr. Dacă tu, preafrumoasa şi strălucita mea regină, iubeşti într-adevăr pe omul modest şi obscur ce sunt, şi eşti hotărâtă cu tot dinadinsul să-i împărtăşeşti soarta, atunci dă-mi mâna şi să pornim împreună pe calea noastră trudnică! Nu uita însă un lucru: că hotărârea mea e de neclintit – ori totul, ori nimic! E o nebunie. Dar altfel mi-i cu neputinţă. Nu pot, Irina, căci te iubesc prea mult.

Al tău, G. L.”

Scrisoarea acesta nu prea era pe placul lui Litvinov. Nu reda exact şi precis ceea ce voise să spună. Se găseau în ea expresii forţate, emfatice, livreşti. Nu era desigur mai bună decât multe alte ciorne rupte de dânsul. Era însă ultima şi exprima totuşi principalul. Obosit, chinuit, Litvinov nu se simţea în stare să scoată altceva din capul său. Pe deasupra nu poseda nici meşteşugul de a-şi îmbrăca gândul într-o formă literară. Şi ca toţi oamenii care n-au deprinderea de a scrie, era preocupat în mare măsură de stil. Prima-i scrisoare fusese fără îndoială cea mai bună: ţâşnise cald din inima lui. Oricum, Litvinov trimise Irinei misiva sa.

Ea îi răspunse printr-un bilet scurt.

„Vino azi la mine, îi scria. El lipseşte toată ziua. Scrisoarea ta m-a tulburat grozav. Nu fac decât să mă gândesc. Şi-mi vâjâie capul de atâtea gânduri. Simt o povară pe inimă, dar tu mă iubeşti şi-s fericită. Te aştept.

A ta, I.”

Irina şedea în iatac când intră Litvinov la dânsa. Îl conduse aceeaşi fetiţă de treisprezece ani, care îl pândise în ajun pe scară. Pe masă, înaintea Irinei, se afla o cutie rotundă de carton, plină de dantele. Ea le alegea pe gânduri cu o mână, iar în cealaltă ţinea scrisoarea lui Litvinov. Tocmai se oprise din plâns: genele îi erau umede, iar pleoapele umflate. Pe obraji stăruiau urmele lacrimilor neşterse. Litvinov se opri în prag. Irina nu-l observă.

— Plângi? O întrebă Litvinov surprins.

Ea tresări, îşi petrecu mâna prin păr şi surâse.

— De ce plângi? Repetă Litvinov întrebarea. Irina îi arătă în tăcere scrisoarea. Cum? Din pricina asta? Rosti el după o pauză.

— Apropie-te, şezi, îi spuse ea. Dă-mi mâna. Într-adevăr, am plâns. Ce te miră? Îţi închipui că-i lucru de nimic. Şi ea îi arătă iarăşi scrisoarea.

Litvinov se aşeză.

— Ştiu că asta nu-i lesne, Irina. Acelaşi lucru îţi spun în scrisoarea mea. Îmi dau seama de situaţia ta. Dar dacă crezi în însemnătatea dragostei tale pentru mine, dacă te-au convins cuvintele mele, tu trebuie să înţelegi de asemeni ce simt şi eu acum în faţa lacrimilor tale. Am venit aici ca un acuzatei aştept verdictul: moartea sau viaţa? Răspunsul tău va limpezi situaţia. Numai nu mă privi cu ochii aceştia. Ei îmi amintesc ochii tăi de odinioară, cei de la Moscova.

Irina se îmbujora dintr-o dată şi îşi întoarse faţa în altă parte, ca şi cum ea însăşi simţea ceva nepotrivit în privirea sa.

— Cum poţi vorbi aşa, Grigori? Cum nu ţi-i ruşine? Tu îmi ceri răspunsul meu. Dar oare te poţi îndoi de el! Te tulbură lacrimile mele. Nu le-ai înţeles însă sensul. Scrisoarea ta, dragul meu, mi-a dat de gândit. Îmi spui, de pildă, că dragostea îţi ţine loc de tot şi că toate ocupaţiile tale de dinainte nu-şi mai au rostul. Dar mă întreb: oare poate trăi un bărbat numai cu dragostea? Nu se va plictisi în cele din urmă? Nu va dori o viaţă activă şi n-o va învinui pe aceea care l-a făcut să se abată de la acesta viaţă? Iată ce gând mă înspăimântă, iată de ce mă tem – şi nu de ceea ce ai presupus.

Litvinov se uită la Irina, care îl privea şi ea atent, ca şi cum fiecare ar fi dorit să pătrundă mai adânc şi mai departe în sufletul celuilalt, mai adânc decât poate ajunge sau decât ceea ce poate trăda cuvântul.

— Te temi fară nici un temei, începu Litvinov, poate m-am exprimat greşit. Plictiseală? Inactivitate? Cu toate noile forţe pe care mi le va insufla amorul tău? O, Irina, crede-mă, dragostea ta pentru mine e un întreg univers şi nici eu însumi nu pot prevedea ce va izbucni dintr-însul.

Irina rămase pe gânduri.

— Unde vom pleca de aici? Şopti ea.

— Unde? Despre asta o să mai vorbim. Dar tu consimţi, vasăzică? Nu-i aşa, Irina?

Ea îl privi.

— Şi vei fi fericit?

— O, Irina!

— Şi n-ai să regreţi nimic? Niciodată?

Ea se aplecă asupra cutiei cu dantelă şi iarăşi se apucă să aleagă.

— Nu te supăra pe mine, dragul meu, că în asemenea momente mă ocup cu bagajele acestea. Am obligaţia să mă duc la balul dat de o doamnă, care mi-a trimis cârpele acestea şi trebuie să le aleg astăzi. Vai! Simt o povară pe inimă! Exclamă ea brusc, şi îşi culcă obrazul pe marginea cutiei de dantele. Lacrimi începură să-i picure iarăşi din ochi. Ea îşi întoarse faţa: lacrimile puteau păta dantelele.

— Irina, plângi din nou, începu neliniştit Litvinov.

— Ei bine, plâng iarăşi, reluă Irina. Ah, Grigori, nu mă chinui şi nu te chinui atâta! Să fim nişte oameni liberi! Ce rău fac că plâng? Parcă eu însămi îmi dau seama de ce curg lacrimile acestea? Tu îmi ştii hotărârea, ai auzit-o din gura mea. Eşti convins că ea n-are să se schimbe, că am consimţit la. Cum ai zis? La totul ori nimic. Ce mai vrei? Să fim liberi! Ce rost au aceste lanţuri reciproce? Suntem acuma împreună, tu mă iubeşti, eu te iubesc. Oare n-avem nimic mai bun de făcut decât să ne analizăm sentimentele? Uită-te la mine! Nu-mi arde să joc teatru în faţa ta. Nu ţi-am făcut nici o aluzie la faptul că poate nu mi-e tocmai uşor să rup toate legăturile conjugale. Şi, doar nu mă mint pe mine însămi, ştiu că-s o criminală şi că el are dreptul să mă ucidă. Ce importanţă are? Să fim liberi, îţi spun. Ziua e a noastră, viaţa e a noastră!

Irina se ridică din fotoliu şi îl privi pe Litvinov de sus în jos, mijindu-şi ochii şi zâmbind uşor. Cu mâna goală până la cot dădu la o parte de pe faţă o buclă lungă de păr pe care scânteiau două-trei lacrimi. O bogată eşarfă de dantelă lunecă de pe masă şi căzu pe duşumea, la picioarele Irinei. Ea o calcă dispreţuitoare.

— Ori poate nu-ţi plac astăzi? Poate m-am urâţit de ieri? Spune-mi, de multe ori ai văzut un braţ aşa de frumos? Dar despre părul meu, ce zici? Spune-mi, mă iubeşti?

Ea îl cuprinse cu amândouă braţele, îi strânse capul la piept, agrafa din părul ei se desprinse cu zgomot şi lunecă, iar pletele risipite îl învăluiră într-un val parfumat şi mătăsos.