XXIV.

Litvinov măsură în lung şi-n lat camera lui de la hotel, dus pe gânduri, cu capul în pământ. Trebuia să treacă acum de la teorie la practică spre a găsi mijloacele şi căile pentru fugă, pentru mutarea pe meleaguri necunoscute. Dar – lucru ciudat!

— El nu se preocupa atât de aceste mijloace şi căi, cât se întreba dacă într-adevăr putea avea certitudinea că Irina luase hotărârea asupra căreia stăruia el cu atâta încăpăţânare. Oare îşi dăduse cuvântul definitiv, fară posibilitate de revenire? Irina îi spusese doar la despărţire: „Agită-te, agită-te şi când totul va fi gata dă-mi doar de ştire”. Desigur! La o parte cu îndoielile. Trebuie să treacă la fapte. Şi Litvinov trecu deocamdată la alcătuirea unui plan. Mai întâi banii! Litvinov avea 1328 de florini lichizi, adică în monedă franceză 2855 de franci. O sumă neînsemnată, dar suficientă pentru primele nevoi. Apoi va scrie neîntârziat tatălui său să-i trimită cât mai mulţi bani: să vândă pădurea şi chiar o parte din moşie. Dar sub ce pretext? Ei, pretexte se pot găsi uşor. Irina îi vorbise, într-adevăr, despre ale sale bijoux, dar ele nu trebuiau puse la socoteală, asta le-ar putea prinde bine – cine ştie?

— Pentru zile negre. Apoi mai poseda şi un excelent cronometru genevez, pe care ar putea scoate. Să zicem 400 de franci. Litvinov se duse la bancherul său şi îl cercetă pe ocolite asupra posibilităţii unui eventual împrumut, dar bancherii din Baden sunt o tagmă de oameni bănuitori şi prudenţi. Drept răspuns la asemenea aluzii aceştia iau numaidecât un aer trecut şi ofilit, ca floarea de câmp după ce coasa îi taie lujerul. Alţii vă râd în nas semeţ şi cu curaj, în semn că vă apreciază gluma inocentă. Spre ruşinea lui, Litvinov îşi încercă norocul şi la ruletă: puse – culmea!

— Un taler întreg pe numărul treizeci, corespunzător anilor săi. Făcu acest gest în vederea majorării şi rotunjirii capitalului său. Şi într-adevăr, dacă nu şi-l majoră, în schimb şi-l rotunji, lăsând pe masa verde douăzeci şi opt de florini. A doua chestiune, de asemeni destul de importantă, era obţinerea paşaportului. Pentru o femeie paşaportul nu-i strict obligatoriu. Sunt ţări unde nu se cere deloc – ca Belgia, de pildă, sau Anglia. În sfârşit la nevoie se poate căpăta şi un paşaport străin – nu numai rusesc. Litvinov cântărea toate posibilităţile cu cea mai mare seriozitate. Avea multă energie, neşovăielnică, dar în acelaşi timp, împotriva voinţei sale, pe lângă voinţa sa, se strecura în gândurile sale ceva neserios, aproape comic – ca şi cum proiectul său ar fi o glumă, ca şi cum nimeni n-ar fi fugit niciodată în realitate, ci numai în comedii şi în romane. Sau poate undeva în provincie, poate în districtul Ciuhloma sau Sâzransk. Acolo, după adeveririle unui călător, pe oameni îi apucă din plictiseală chiar răul de mare. Litvinov îşi aminti cum unul dintre prietenii săi, cornetul în retragere Baţov, răpise într-un echipaj cu trei cai, în sunet de zurgălăi, pe fata unui negustor, după ce-i îmbătase pe părinţi şi chiar pe logodnică. Şi cum pe urmă ieşise la iveală că Baţov însuşi fusese păcălit şi pe deasupra snopit în bătaie. Litvinov se mânie straşnic pe sine însuşi pentru această amintire nelalocul ei şi numaidecât, venindu-i în minte Tatiana, cu plecarea ei fulgerătoare, ca şi amărăciunea, durerea şi ruşinea-i de atunci, înţelese prea bine că fapta întreprinsă de dânsul nu era o glumă. Avusese dreptate să-i spună Irinei că pentru însăşi onoarea lui nu-i rămânea altă cale de urmat. Şi din nou – când îi veni în minte numele Irinei – parcă un şarpe de jăratic, dureros de dulce, se încolăci în jurul inimii sale, strângând-o cu putere.

Un tropot de cai răsună în urma lui. Litvinov se dădu în lături. Irina, călare, îl ajunse. Alături de dânsa călărea generalul cel corpolent. Ea îl recunoscu, îl salută cu o uşoară înclinare a capului şi lovi calul în coastă cu cravaşa, pornindu-l la galop: apoi îl lăsă să zboare ca pasărea. Vălul de culoare închisă îi flutura în vânt.

— Pas şi vite! Nom de Dieu! Pas şi vite120 răcnea generalul, gonind după dânsa.