XXV.

A doua zi, dimineaţă, tocmai când se întoarse Litvinov de la bancher, cu care mai stătuse o dată de vorbă cu privire la cursul nestabil al monedei noastre şi la modul cel mai favorabil de a trimite banii în străinătate, tocmai atunci îi înmână portarul o scrisoare. Iată ce citi el (misiva era scrisă în franţuzeşte): „Dragul meu! Toată noaptea m-am gândit la propunerea ta. Şi îţi voi vorbi deschis. Ai fost sincer cu mine; voi fi şi eu sinceră: nu pot să fug cu tine, nu sunt în stare de una ca asta. Îmi dau seama cât de vinovată sunt faţă de tine, a doua mea greşeală e mult mai mare decât cea dintâi. Mă dispreţuiesc, îmi detest laşitatea. Mă copleşesc cu reproşuri, dar nu mă pot schimba. În zadar recunosc în sinea mea că eu ţi-am distrus fericirea, că tu ai dreptul să vezi în mine o cochetă uşuratică, că singură m-am oferit, că eu însămi ţi-am făcut promisiuni solemne. Sunt cuprinsă de groază, mă urăsc, dar nu pot proceda altfel, nu pot, nu pot. Nu vreau să mă dezvinovăţesc, nu voi căuta să-ţi spun că eu însămi m-am aprins. Toate acestea nu înseamnă nimic. Dar vreau să-ţi repet, cu insistenţă, că sunt a ta. A ta pentru totdeauna. Dispune de mine cum vrei, când vrei. Sunt a ta, supusă fără murmur. Dar să fug, să părăsesc totul. Asta nu! Nu! Nu! Te-am implorat să mă salvezi, nădăjduiam să repar totul, să arunc totul în foc. Dar se pare că nu există salvare pentru mine; pesemne otrava a pătruns prea adânc în sufletul meu; pesemne că nu ţi-e îngăduit să respiri ani de-a rândul aerul acesta, fără a fi pedepsit! Am şovăit îndelung dacă trebuie să-ţi trimit scrisoarea asta. Mă îngrozesc când mă gândesc la hotărârea pe care ai putea s-o iei. Îmi pun însă toată speranţa în amorul tău. Dar am socotit că n-ar fi loial din parte-mi să-ţi ascund adevărul – cu atât mai mult, cu cât poate ai şi început a lua măsuri întru îndeplinirea proiectului nostru. Ah, era fermecător, dar himeric! Vai, prietene, socoteşte-mă drept o femeie frivolă, fără voinţă, dispreţuieşte-mă, dar nu mă părăsi, n-o părăsi pe Irina ta! Eu nu-s în stare să abandonez lumea asta, dar şi să trăiesc în mijlocul ei fără tine mi-i peste putinţă. Ne vom întoarce în curând la Petersburg, vino acolo, stabileşte-te acolo, noi îţi vom găsi o ocupaţie. Munca ta din trecut nu va rămâne zadarnică, îi vei putea găsi o aplicaţie utilă. Numai să trăieşti în preajma mea, numai să mă iubeşti – aşa cum sunt – cu toate slăbiciunile şi defectele mele. Şi să fii convins că nici o inimă nu-ţi va fi devotată cu atâta tandreţe ca inima Irinei tale. Vino cât mai curând la mine, nu voi avea nici o clipă de linişte până nu te voi vedea.

A ta, a ta, a ta, I. „

Sângele zvâcni năvalnic în capul lui Litvinov, apoi se lăsă greu, cu încetul, la inimă şi încremeni acolo. Reciti scrisoarea Irinei şi – ca odinioară la Moscova – se prăbuşi sleit de puteri pe divan şi rămase în nemişcare. Un haos sumbru îl împresură brusc din toate părţile, iar el se uita stupid şi deznădăjduit în bezna hăului acestuia. Iată-l din nou în faţa unei înşelăciuni, ba mai rău decât înşelăciune – înaintea unei minciuni şi a unei laşităţi. Viaţa îi era distrusă, totul smuls din rădăcini, iar ultimul sprijin pe care te puteai rezema, prefăcut de asemeni în pulbere! „Vino după noi la Petersburg, repeta el cu un amar hohot lăuntric. Noi îţi vom găsi o ocupaţie.” „Mă vor face cumva şef de birou? Şi cine-s aceşti noi? Iată cum s-a dat pe faţă! Iată trecutul misterios şi hidos pe care nu-l ştiu, şi pe care ea voia, chipurile, să-l şteargă de pe faţa pământului, aruncându-l în foc! Iată lumea aceasta de intrigi, cu relaţii secrete, cu istorii a la Belski, Dolski. Şi ce viitor, ce rol strălucit mă aşteaptă!” trăi în preajmă-i, a o frecventa, a împărtăşi melancolia coruptă a acestei doamne la modă, care – obosită – se plictiseşte în mijlocul lumii bune fără a putea exista însă în afara cercului ei. A fi amicul casei şi, bineînţeles, al excelenţei-sale. Până când îi va trece acest capriciu, iar amicul-plebeu îşi va pierde noutatea, fiind înlocuit de obezul general sau de domnul Finikov – iată o situaţie posibilă, plăcută şi chiar remuneratorie. N-a pomenit ea de o aplicaţie utilă a pregătirii mele anterioare? Iar cât priveşte proiectul nostru, acesta ar fi o himeră! O himeră.„ În sufletul lui Litvinov se dezlănţuiră nişte sălbatice şi năprasnice răbufniri, ca învolburările vântoase înainte de uragan. Fiecare expresie din scrisoarea Irinei îi stârnea indignarea. Se simţea jignit chiar de asigurările cu privire la sentimentele ei. „Asta nu poate rămâne aşa, exclamă el în cele din urmă. N-am să-i îngădui să-şi bată joc de viaţa mea cu atâta cruzime.”

Litvinov sări în sus şi îşi înşfacă pălăria. Dar ce avea de făcut? Să alerge la dânsa? Să-i răspundă la scrisoare? El rămase pe loc şi lăsă să-i cadă braţele de-a lungul trupului.

Într-adevăr, ce trebuia să facă?

Oare nu el însuşi îi oferise această alegere fatală? Lucrurile nu ieşiseră aşa cum le dorise, însă orice alegere are riscul ei. Irina şi-a călcat cuvântul, asta-i adevărat; ea însăşi a declarat cea dintâi că părăseşte totul şi îl urmează pe dânsul, şi asta-i adevărat; dar ea nici nu-şi neagă vina şi mărturiseşte deschis că este o femeie fără voinţă. N-a vrut să-l înşele pe dânsul, s-a înşelat singură. Ce-i poţi răspunde? Cel puţin ea nu umblă cu prefăcătorii, cu înşelăciuni. E sinceră până la cruzime. Nimic n-o obliga să recurgă la o explicaţie atât de promptă, putea foarte bine să-l adoarmă cu promisiuni, tărăgănând lucrurile şi lăsând totul în suspensie până în ziua plecării. Până la plecarea cu soţul ei în Italia. Dar Irina i-a distrus viaţa. ba a distrus chiar două vieţi! Dar câte nu se-ntâmplă!

De altfel faţă de Tatiana nu-i ea vinovată, ci numai el, Litvinov. Şi n-are dreptul să se scuture de răspunderea pe care propria lui vină i-a aşezat-o pe grumaz ca pe un jug de fier. Totul este aşa. Dar ce avea de făcut acum?

El se aruncă iarăşi pe divan şi clipele, sumbre şi surde, treceau din nou una după alta fără urmă, cu o iuţeală mistuitoare.

„Dar ce ar fi să-i dau ascultare? Îi fulgeră prin minte. Ea mă iubeşte, ea-i a mea şi chiar în atracţia asta, în pasiunea care a mocnit atâţia ani şi a izbucnit acum cu o forţă năprasnică, oare nu-i ceva inevitabil, ca o dezlănţuire a stihiilor? Să locuiesc la Petersburg. Parcă aş fi primul om în asemenea situaţie? Şi apoi unde m-aş putea refugia cu dânsa”

Litvinov căzu pe gânduri, iar chipul Irinei – aşa cum i se întipărise pentru totdeauna în minte în ultimele-i amintiri – se înfăţişă încet înainte-i.

Dar nu pentru mult timp. Îşi reveni şi cu o nouă răbufnire de indignare respinse şi aceste amintiri, şi imaginea ei seducătoare.

„Îmi întinzi o cupă de aur ca să beau din ea, exclamă Litvinov; dar ai strecurat otravă în băutură, iar aripile tale albe sunt întinate de noroi. Piei! Să rămân aici cu tine, după ce mi-am gonit. Da, mi-am gonit logodnica. ar fi o infamie prea mare!” Litvinov îşi frânse de durere mâinile, şi un alt chip – cu pecetea suferinţei întipărită pe trăsăturile sale împietrite – se înălţă din abis cu o mustrare mută în ultima-i privire de despărţire.

El se frământă astfel încă mult timp; gândurile lui sfâşiate se zbăteau încoace şi încolo cum se zbate în neştire un grav bolnav. Se linişti în cele din urmă şi, în sfârşit, se hotărî. Din prima clipă presimţise hotărârea asta. Ea se înfăţişă la început ca un punct îndepărtat, abia zărit prin viforul şi negurile luptei lăuntrice. Mai pe urmă punctul acela prinse să se apropie din ce în ce mai mult, până i se împlântă în inimă, ca un pumnal rece.

Litvinov îşi scoase iarăşi geamantanul din colţ, îşi aşeză lucrurile fără grabă, ba chiar cu o stupidă meticulozitate, sună chelnerul, făcu plata şi trimise Irinei un bilet în ruseşte cu următorul cuprins: „Nu ştiu dacă acum sunteţi mai vinovată faţă de mine decât odinioară. Dar ştiu că lovitura de acum e cu mult mai puternică. Ăsta-i sfârşitul! Îmi spuneţi: „eu nu pot„; iar eu repet de asemeni: nici eu nu pot. Să fac ceea ce doriţi. Nu pot şi nu vreau. Nu-i nevoie de răspuns. Nu sunteţi în stare să-mi daţi singurul răspuns pe care l-aş accepta. Plec mâine dimineaţă cu primul tren. Adio, fiţi fericită. Nu ne vom mai vedea, probabil, niciodată.”

Litvinov nu ieşi din casă toată ziua. Aştepta oare ceva? Dumnezeu ştie! Către ora şapte seara, o doamnă îmbrăcată într-o mantie neagră, cu un voal des pe faţă, se apropie de două ori de poarta principală a hotelului. După ce se retrase puţin mai la o parte şi se uită cercetător în depărtare, ea făcu deodată cu mâna un gest hotărât şi porni a treia oară spre uşa hotelului.

— Încotro, Irina Pavlovna? Se auzi în spatele ei un glas încordat.

Ea se întoarse cu o grabă înfrigurată. Potughin alerga după dânsa.

Irina se opri, stătu în cumpănă o clipă, apoi se aruncă în întâmpinarea lui, îl luă de braţ şi îl trase într-o parte.

— Du-mă, du-mă de aici, repetă ea cu respiraţia tăiată.

— Ce s-a întâmplat, Irina Pavlovna? Bâigui el în culmea mirării.

— Du-mă, dacă nu vrei să rămân pentru totdeauna. Acolo! Spuse ea cu o energie sporită.

Potughin îşi plecă smerit capul şi amândoi se îndepărtară.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Litvinov era pe punctul de a pleca, când în camera lui intră. Acelaşi Potughin, care se apropie tăcut de dânsul şi îi strânse tăcut mâna. Nici Litvinov nu scoase o vorbă. Amândoi aveau feţele trase şi se sileau în zadar să zâmbească.

— Am venit să vă urez drum bun, rosti cu greu Potughin.

— Dar de unde ştiţi că plec astăzi? Îl întrebă Litvinov.

Potughin se uită în juru-i pe podele.

— Am aflat-o. Cum se vede. Ultima noastră convorbire a căpătat, la urmă, o întorsătură atât de ciudată. N-am vrut să mă despart de dumeavoastră fără a vă exprima sincera mea simpatie.

— Mă simpatizaţi acum. Când plec?

Potughin îi aruncă lui Litvinov o privire tristă.

— Ah, Grigori Mihailâci, începu el cu un scurt oftat. Nu ne arde acuma nici de fineţuri, nici de împunsături. După cum am observat, nu prea vă interesează literatura noastră populară şi nu aveţi cunoştinţă de Vaska Buslaev?

— De cine?

— De Vaska Buslaev, faimosul viteaz novgorodean. Din culegerea lui Kirşa Danilov.

— Care Buslaev? Murmură Litvinov, puţin surprins de cursul convorbirii. Nu-l ştiu.

— Nu-i nimic. Uite ce voiam să vă relatez. Vaska Buslaev, după ce-i convinse pe novgorodenii săi să facă un hagealâc la Ierusalim, şi acolo, spre uluirea lor, se scaldă gol-goluţ în sfântul râu Iordan, fiindcă nu credea „nici în strănut, nici în vis, nici în graiul păsărilor”, acest Vaska Buslaev, atât de logic, se caţără pe muntele Thabor. Iar pe creasta muntelui se afla un mare pietroi peste care încercaseră zadarnic să sară oameni din toate neamurile. Vaska vrea să-şi încerce şi el norocul. Dar dă în drum peste un cap de mort, os omenesc, şi îl aruncă cu piciorul în lături. Atunci capul de mort grăieşte: „De ce dai cu piciorul în mine? După cum am ştiut să trăiesc, ştiu să mă tăvălesc şi-n pulbere. Tot aşa are să ţi se întâmple şi ţie”. Şi aidoma s-au petrecut lucrurile: cât pe ce era să sară Vaska peste pietroi; dar călcâiul i se agăţă undeva şi îşi frânse gâtul. Şi fiindcă a venit vorba de asta, trebuie să atrag atenţia prietenilor mei slavofili, mari amatori de a da cu piciorul în orice capete de mort, ca şi în naţiunile putrede, că n-ar fi rău să meditaţi asupra acestei bâline.

— Dar unde vreţi să ţintiţi? Îl întrerupse nerăbdător Litvinov. Mă grăbesc, scuzaţi-mă.

— Tocmai unde trebuie, răspunse Potughin; iar în ochii săi se aprinse un licăr de prietenie la care Litvinov nu se aştepta. Cu alte cuvinte, vreau să spun să nu înlăturaţi cu piciorul capul de mort din drum şi pentru bunătatea dumneavoastră, poate veţi putea sări peste piatra fatală. Nu vreau să vă mai reţin. Permiteţi-mi numai să vă îmbrăţişez la despărţire.

— Nici n-am să încerc a sări, rosti Litvinov şi se sărută de trei ori cu Potughin, iar la noianul tristelor simţăminte care îi umpleau sufletul se adăugă şi un amestec de compătimire pentru acest biet solitar. Dar trebuie să plec, să plec. El începu să se agite prin cameră.

— Nu vreţi să vă ajut la dusul bagajelor? Se oferi Potughin.

— Nu, mulţumesc, nu vă deranjaţi, le duc singur, îşi puse pălăria şi luă geamantanul în mână. Vasăzică, după cum spuneţi, îl întrebă Litvinov, stând în pragul uşii, aţi văzut-o?

— Da, am văzut-o.

— Ei bine. Ce face?

Potughin nu răspunse numaidecât:

— V-a aşteptat ieri. Vă va aştepta şi azi.

— A! Atunci spuneţi-i. Ba nu, nu trebuie. E inutil orice. Adio. Adio!

— Adio, Grigori Mihailâci. Îngăduiţi-mi să mai adaug un cuvânt. Aveţi încă timp să mă ascultaţi: până la plecarea trenului mai sunt peste treizeci de minute. Vă reîntoarceţi în Rusia. Veţi locui acolo. Cu timpul. Veţi începe să lucraţi. Permiteţi însă unui bătrân flecar – căci, vai, nu-s decât un flecar şi nimic mai mult – să vă dau un sfat la despărţire. Ori de câte ori vă veţi apuca de vreo treabă ar fi bine să vă întrebaţi: oare activitatea asta este de folos civilizaţiei, în adevăratul sens al cuvântului? Aplicaţi măcar unul dintre principiile sale? Are munca dumneavoastră acel caracter pedagogic şi european, singurul util şi rodnic la noi, în vremea noastră? Şi dacă-i aşa, mergeţi semeţ înainte! Sunteţi pe calea cea dreaptă. Iar cauza dumneavoastră va birui! Slavă lui Dumnezeu! Nu sunteţi singur acum. Nu veţi fi „predicator în deşert”. Au răsărit şi la noi truditori. Pionieri. Dar nu vă arde acum de asta. Adio, nu mă daţi uitării!

Litvinov coborî în grabă scara, se năpusti într-o trăsură şi ajunse la gară, fără să arunce vreo privire înapoi asupra oraşului unde rămânea o parte din propria-i viaţă. Parcă se lăsa dus de un torent, care îl înşfăcase şi îl târa. Iar el se arăta ferm hotărât să nu se opună acestui torent şi să respingă orice altă manifestare a voinţei.

Litvinov îşi instala bagajul în vagon.

— Grigori Mihailâci. Grigori. Se auzi deodată la spatele lui o implorare şoptită.

El tresări. E cu putinţă să fie Irina? Într-adevăr, ea era. Înfăşurată în şalul jupânesei, în cap cu o pălărie care abia îi acoperea părul zburlit, Irina stătea pe peron şi se uita la dânsul cu ochii stinşi. „întoarce-te, întoarce-te, am venit după tine”, grăiau ochii aceştia. Şi câte nu mai făgăduiau ei! Ea nu făcea nici o mişcare, n-avea putere să rostească nici un cuvânt. Şi totul din ea, până şi dezordinea îmbrăcămintei – totul cerşea parcă îndurare.

Litvinov abia se stăpâni să nu se arunce spre ea. Dar torentul, în voia căruia se lăsase, birui. El sări în vagon şi, întorcându-se cu faţa spre peron, îi arăta Irinei locul liber de lângă dânsul. Ea îl înţelese. Mai era timp, un singur pas, o mişcare – şi două vieţi, unite pentru totdeauna, s-ar fi cufundat în necunoscutul îndepărtat. Pe când ea şovăia, răsună un fluierat puternic şi trenul se puse în mişcare.

Litvinov se smuci îndărăt, iar Irina, clătinându-se, căzu pe o bancă, spre marea mirare a unui diplomat în retragere, care se afla din întâmplare pe peron. O cunoştea puţin pe Irina, dar era foarte interesat de persoana ei. Văzând-o întinsă, ca leşinată, diplomatul bănuia că ea avusese une attaque de nerfs121. De aceea crezu de datoria lui – datorie d'un galant chevalier122 – de a-i sări în ajutor. Dar uluirea lui ajunse la culme când, la primul cuvânt ce-i adresă, ea se sculă brusc de pe bancă, respinse braţul oferit şi porni la goană pe stradă. Peste câteva clipe Irina se mistui în pâcla lăptoasă, aşa de obişnuită în primele zile de toamnă pentru climatul din ţinutul Pădurii Negre.