XXVI.

Mi s-a întâmplat să intru o dată în căsuţa unei ţărănci, care îşi pierduse de curând singurul fiu pe care îl avea şi pe care îl iubea din toată inima. Spre marea mea uimire, am găsit-o foarte liniştită, aproape în bună dispoziţie. „Nu-i de mirare, îmi spuse bărbatul său care-mi citi pe faţă surprinderea, ea acuma-i împietrită.” Litvinov „se împietrise” de asemeni. Aceeaşi linişte îl stăpâni în primele ceasuri ale călătoriei. Distrus cu totul şi pe deplin nefericit, totuşi el se odihnea. Găsea un pic de odihnă după chinul şi frământările ultimei săptămâni, după toate loviturile care căzuseră una după alta pe capul său. Aceste întâmplări îl doborâseră cu atât mai mult, cu cât el nu era defel făcut pentru asemenea furtuni. Acum Litvinov nu mai avea nici o speranţă şi căuta să nu-şi amintească trecutul – mai cu seamă să nu-şi aducă aminte de nimic. Pleca în Rusia. Trebuia doar să se ducă undeva! Nu făcea însă nici un proiect privitor la persoana sa. Nici nu se mai recunoştea pe sine. Nu-şi dădea seama de faptele sale. Parcă îşi pierduse „eul” său adevărat, care-i devenise indiferent. I se părea uneori că îşi poartă propriul său cadavru. Şi numai dureroasele spasme ale bolii sufleteşti fară leac îi aminteau că se găseşte încă în viaţă. Uneori i se părea de neînţeles cum poate un bărbat – un bărbat adevărat!

— Să sufere asemenea influenţă din partea unei femei, a dragostei. „O ruşinoasă slăbiciune!” şoptea el, scuturându-şi mantaua şi cuibărindu-se mai bine; iată, trecutul, vasăzică, s-a dus. Începem o viaţă nouă. Treceau câteva clipe, şi Litvinov zâmbea cu amărăciune şi se mira de el însuşi. Începu să privească pe fereastră. Era o zi cenuşie şi jilavă. Nu plouase, dar ceaţa stăruia încă, şi nori joşi învăluiau bolta cerului. Vântul sufla din faţă. Rotocoale alburii de abur, fie singuratice, fie amestecate cu trâmbe de fum, goneau într-un alai fără de sfârşit prin faţa ferestrei la care şedea Litvinov. El începu să urmărească cu privirea aburul, fumul din văzduh. Clăbuci şi rotocoale treceau fară întrerupere, îşi luau zborul, se ridicau şi cădeau, răsucindu-se şi agăţându-se de buruieni şi de tufişuri, ca şi cum s-ar fi schimonosit, s-ar fi întins şi s-ar fi topit. Veşnic îşi schimbau faţa şi mereu rămâneau aceleaşi, într-un joc monoton, fugar, plictisitor. Uneori vântul îşi schimba direcţia, şinele făceau o cotitură – atunci clădăria aeriană se mistuia cu totul şi se ivea brusc în fereastra dimpotrivă. Apoi o coadă uriaşă se târa din nou pe pământ şi iarăşi îi astupa lui Litvinov priveliştea largii văi a Rinului. El se uita şi un gând bizar i se strecură în minte. Era singur în vagon, nimeni nu-l tulbura. „Fum, fum!” repetă el de câteva ori. Şi deodată totul i se păru fum: propria-i viaţă, ca şi viaţa rusească – tot ce-i omenesc şi îndeobşte rusesc. Totu-i fum şi abur, se gândi el. Totul parcă se transformă neîncetat, apar pretutindeni chipuri noi, fenomenele se succed, dar în realitate rămân aceleaşi. Totul se precipită şi zoreşte undeva, dar se risipeşte fără să ajungă la nimic. Apoi un alt vânt se ridică şi aruncă totul în direcţia contrară şi reîncepe acolo, fără răgaz, acelaşi joc agitat şi steril. Îşi aduse aminte de multe întâmplări, petrecute cu mare zarvă sub ochii săi, în ultimii ani… Fum, şopti el, fum. Îi veniră în minte controversele nesăbuite, gălăgia şi zbieretele de la Gubariov, ca şi de la alte persoane simandicoase sau umile, cu vederi înapoiate sau înaintate, bătrâne şi tinere. Fum, repetă el, fum şi abur. Îşi aminti, în sfârşit, faimosul picnic, ca şi păsările şi discursurile altor bărbaţi de stat – şi chiar propovăduirile lui Potughin. Fum, fum şi nimic mai mult. Dar propriile porniri şi sentimente, încercări, visuri? Făcu doar un gest cu mâna a lehamite.

Între timp trenul alerga, alerga întruna. Rastadt, Karlsruhe şi Bruchsal rămaseră în urmă. Munţii din dreapta căii ferate mai întâi se retraseră, se pierdură în depărtare, apoi se apropiară iarăşi, numai nu atât de înalţi şi arareori acoperiţi de păduri. Trenul cârmi scurt într-o parte. Iată şi Heidelbergul! Vagoanele lunecară sub acoperişul staţiei. Răsunau strigătele colportorilor, care ofereau felurite lucruri, chiar ziare ruseşti. Pasagerii începură să se foiască pe locurile lor, unii coborâră pe peron. Litvinov însă nu-şi părăsi colţişorul său şi rămase mai departe pe loc, cu capul în piept. Deodată cineva îl strigă pe nume. El ridică ochii. Mutra lui Bindasov se arătă la fereastră, iar la spatele lui – n-o fi fost vreo halucinaţie? Ba deloc – toate cunoştinţele din Baden; Suhancikova, Voroşilov, Bambaev. Toţi se îndreptară spre dânsul, pe când Bindasov urla:

— Dar unde-i Pişcialkin? Pe el îl aşteptam. Dar nu-i nimic. Hai, coboară! Ne ducem cu toţii la Gubariov.

— Da, frate, da, ne aşteaptă Gubariov, adeveri Bambaev, ieşind înainte. Dă-te jos din vagon!

Litvinov s-ar fi înfuriat dacă n-ar fi avut moartea în inimă. Se uită la Bindasov şi-i întoarse spatele în tăcere.

— N-auziţi că Gubariov se află aici?! Exclamă Suhancikova, iar ochii aproape îi ieşiră din orbite.

Litvinov nu făcu nici o mişcare.

— Ascultă, Litvinov, îi spuse în sfârşit Bambaev. Aici nu-i numai Gubariov, ci o întreagă falangă de ruşi, distinşi, spirituali şi tineri. Toţi se ocupă cu ştiinţele naturale, toţi au convingeri generoase. Rămâi, mă rog, măcar pentru dânşii. Se găseşte aici, de pildă, un oarecare. Vai, i-am uitat numele! Dar ăsta, pur şi simplu, e un geniu!

— Dar lăsaţi-l în pace, lăsaţi-l în plata lui Dumnezeu, Rostislav Ardalionâci, intră în vorbă Suhancikova. Daţi-l încolo! Nu vedeţi ce pramatie este? Şi aşa îi e tot neamul. Are o mătuşă; mi s-a părut la început o femeie mai acătării. Acum două zile am venit cu dânsa aici. Abia a pus piciorul în Baden şi ţuşti înapoi. Ei, bine! Am călătorit îndărăt cu ea, şi m-am pus s-o descos. Credeţi-mă, n-am putut să scot nici cu cleştele un cuvânt din gura ei. Aşa-i de înfumurată aristocrata asta nesuferită!

Biata Kapitolina Markovna, aristocrată! S-ar fi aşteptat ea la asemenea batjocură?

Litvinov tăcea mai departe. Se întoarse şi îşi îndesă cascheta pe frunte. Trenul se puse în sfârşit în mişcare.

— Dar spune-ne măcar ceva de rămas-bun, om de piatră ce eşti! Strigă Bambaev. Nu merge aşa!

— Lepădătură! Găgăuţă! Urlă Bindasov. Vagoanele porniră din ce în ce mai repede, şi el putu să-l batjocorească fără teamă de ripostă. Zgârcioabă! Moluscă! Beţivanule!

Bindasov născocise oare spontan această calificare sau o împrumutase de la alţii? Ea plăcu însă pesemne foarte mult la doi tineri care se aflau de faţă, studenţi la ştiinţele naturale, fiindcă peste câteva zile apăru într-o foaie rusească periodică, editată atunci la Heidelberg sub titlul: A tout venant je crache.123

Iar Litvinov repeta refrenul: fum, fum, fum! Iată, se gândi el, sunt acum la Heidelberg peste o sută de studenţi ruşi, care studiază chimia, fizica, fiziologia şi nici nu vor să audă vorbindu-se de altceva. Dar vor trece cinci-şase ani, şi nici cincisprezece studenţi de-ai noştri nu vor mai urma cursurile aceloraşi profesori celebri. Vântul se va schimba, fumul va trece de cealaltă parte. Fum. Fum. Fum! 124.

Prin Kassel, Litvinov trecu pe seară. O dată cu întunericul, o tristeţe insuportabilă se abătu ca un uliu asupra lui. El izbucni în plâns, înfundat într-un colţ al vagonului. Lacrimile îi curseră îndelung, fără să-i uşureze inima, ci sfâşiindu-i-o parcă şi mai mult. Între timp, într-un hotel din Kassel, zăcea în pat Tatiana, într-un acces de febră. Kapitolina Markovna veghea la căpătâiul ei.

— Tania, îi spunea bătrâna. Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă să trimit o telegramă lui Grigori Mihailâci. Dă-mi voie, Tania.

— Nu, mătuşica, răspunse ea. Nu trebuie. Nu te speria. Dă-mi apă. Are să-mi treacă în curând.

Într-adevăr, peste o săptămână sănătatea i se restabili, şi amândouă prietenele îşi continuară călătoria.