XXVII.

Fără să se oprească la Petersburg sau Moscova, Litvinov se întoarse la moşia sa. Se sperie, văzându-şi tatăl: aşa de tare se împuţinase la trup şi decăzuse. Bătrânul se bucură de sosirea feciorului pe cât se putea bucura un om care-şi încheiase socotelile cu viaţa. Trecu numaidecât asupra fiului toate treburile gospodăriei, cât se poate de încurcate, şi – după ce o mai duse scârţâind încă vreo câteva săptămâni – părăsi meleagurile pământeşti. Litvinov rămase singur într-un vechi acaret al curţii boiereşti şi începu să gospodărească cu inima împovărată, fără nădejdi, fără râvnă şi fără bani. Ducerea unei gospodării în Rusia nu-i lucru plăcut, cine nu ştie asta? De aceea nu vom lungi vorba arătând cât de greu se descurca Litvinov. Nici pomeneală nu putea fi, bineînţeles, de reforme sau de inovaţii. Aplicarea noilor metode însuşite de el peste graniţă fu amânată pentru un timp nedeterminat. Nevoile îl sileau să-şi târască zilele de azi pe mâine, acceptând tot felul de concesii materiale şi morale. Noile rânduieli mergeau prost, iar cele vechi îşi pierduseră utilitatea. Lipsa de experienţă avea de luptat cu reaua-credinţă. Vechea stare de lucruri vegeta fără un punct de reazem, ca mlaştinile miloase. Şi numai un singur cuvânt mare, „libertate”, plutea ca duhul sfânt peste ape. Se cerea, înainte de orice, răbdare – dar nu o răbdare pasivă, ci una activă, stăruitoare, apelând la dibăcie şi uneori chiar la vicleşug. Lui Litvinov, în starea lui sufletească, îi venea foarte greu. Avea aşa de puţină dragoste de viaţă! Atunci de unde să aibă poftă de acţiune şi de lucru?

Trecu un an, apoi altul, începu un al treilea. Marele principiu al emancipării ţăranilor începu încet să-şi dea roadele, se încetăţeni în moravuri. Sămânţa aruncată încolţi, iar vrăjmaşii – făţişi şi ascunşi – nu-i mai puteau strivi germenii în picioare. Însuşi Litvinov, deşi ajunse să dea ţăranilor o parte din pământul său în dijmă, recurgând deci la un sistem de gospodărie primitivă, sărăcăcioasă, izbuti totuşi să obţină unele succese. Îşi refăcu fabrica şi înfiinţa o minusculă fermă cu cinci lucrători liberi, după ce pusese la încercare vreo patruzeci; apoi îşi plăti o parte din datoriile cele mai mari. Şi spiritul său se întări. Începu să semene iarăşi cu Litvinov de altădată. Ce e drept, un profund şi tainic sentiment de tristeţe nu-l părăsea niciodată. Ducea un fel de viaţă liniştită, nepotrivit cu vârsta lui. Se închisese într-un cerc îngust; renunţase la toate cunoştinţele de odinioară. Dar indiferenţa aceea mormântală îl părăsise şi, printre oamenii vii, se purta şi lucra iarăşi ca un om viu. Se risipiră de asemeni şi ultimele urme ale vrăjii care-l legase pe vremuri, întâmplările din Baden i se năzăreau ca prin vis. Dar Irina? Chiar chipul ei pălise şi se mistuise undeva. Rămăsese numai o vagă senzaţie de primejdie sub negura care-i învăluia încet-încet imaginea. Despre Tatiana ajungeau rar veşti până la dânsul. Ştia că ea, împreună cu mătuşă-sa, se stabilise pe moşioara ce-o aveau la vreo două sute de verste de proprietatea lui. Ducea un trai tihnit, călătorea puţin şi aproape nu primea oaspeţi. Dar altfel era liniştită şi sănătoasă. O dată, într-o frumoasă zi de mai, Litvinov şedea în biroul lui şi răsfoia distrat ultimul număr al unei reviste din Petersburg. O slugă intră la dânsul şi îi anunţă sosirea unui bătrân unchi al său, văr cu Kapitolina Markovna, pe care o vizitase de curând. El cumpărase o moşie în vecinătatea lui Litvinov şi acum se ducea acolo. Rămase câteva zile ca musafir al nepotului său, căruia îi povesti multe lucruri despre viaţa pe care o ducea Tatiana. A doua zi după plecarea lui, Litvinov îi trimise Tatianei o scrisoare, cea dintâi după despărţirea lor. Îi cerea permisiunea de a relua relaţiile lor cel puţin prin corespondenţă şi dorea de asemeni să afle dacă trebuie să părăsească pentru totdeauna gândul de a o mai vedea, odată şi odată. Aşteptă cu emoţie răspunsul, care sosi în cele din urmă. Tatiana primea amical propunerea lui. „Dacă aveţi de gând să ne vizitaţi, îşi încheie Tatiana scrisoarea, ne-aţi face mare plăcere, poftim! Se spune că chiar bolnavilor le merge mai bine când stau împreună, decât atunci când stau singuri.” Kapitolina Markovna adăuga şi ea salutări. Litvinov se bucură ca un copil; de mult inima lui nu mai bătuse atât de vesel. O povară i se ridică de pe sufletul înseninat. Tot aşa-i când răsare soarele gonind întunericul nopţii, o uşoară adiere de vânt aleargă de-a valma cu razele de soare, pe faţa pământului renăscut. Toată ziua aceea Litvinov zâmbea mereu, chiar când inspecta gospodăria şi dădea porunci. Se apucă neîntârziat să facă pregătirile de călătorie şi peste două săptămâni plecă la Tatiana.