Capitolul VIII PRIMELE CERCETĂRI.

Cercetările urmau să fie începute fără zăbavă, din două pricini:

Prima – o problemă de viaţă şi de moarte – era că această mărturie a nevinovăţiei lui Joam Dacosta trebuia adusă în faţa judecătorului mai înainte de sosirea ordinului de la Rio de Janeiro. De vreme ce se stabilise identitatea osânditului, acesta nu putea fi decât un ordin de execuţie.

A doua, pentru că trupul lui Torres nu trebuia lăsat prea mult în apă, ca să se poată găsi în bună stare cutia şi conţinutul ei.

În această împrejurare, Araujo se arătă nu numai inimos şi priceput, dar şi un bun cunoscător al fluviului în acel loc.

— Dacă Torres a fost mânat de curent încă de la început, le spuse el băieţilor, atunci va trebui să dragăm fluviul pe o distanţă destul de mare, căci dacă am aştepta să se ivească la suprafaţă în urma descompunerii, ar însemna să pierdem mai multe zile.

— Dar nu e cu putinţă, răspunse Manoel, trebuie să izbutim încă astăzi!

— Dacă, dimpotrivă, adăugă pilotul, s-a împotmolit printre ierburi şi trestii, lângă mal, nu ne va trebui nici un ceas ca să dăm de el.

— La lucru, dar! spuse Benito.

N-avea alt mijloc de a acţiona. Ambarcaţiile se apropiară de mal şi indienii, înarmaţi cu prăjini lungi, începură să scotocească albia fluviului, lângă malul deasupra căruia se dăduse lupta.

Dealtfel, locul putuse fi uşor recunoscut. O dâră de sânge păta dâmbul calcaros ce cobora perpendicular până la suprafaţa fluviului. Numeroase picături împrăştiate pe firele de trestie arătau chiar locul unde dispăruse cadavrul.

O ieşitură a malului, aflată la vreo cincizeci de picioare mai jos, stăvilea apa liniştită ca într-o albie uriaşă. Nici un curent nu ajungea până la ţărm, astfel că trestiile erau cu desăvârşire nemişcate. Puteau deci nădăjdui că trupul lui Torres nu fusese purtat de ape. Dealtfel, chiar dacă albia fluviului ar fi fost înclinată, tot nu ar fi putut aluneca decât la o mică depărtare de ţărm, şi curentul nu ajungea până acolo.

Ubele şi pirogile îşi împărţiră munca limitând zona căutărilor împrejurul acestui loc: de la margine spre centru, prăjinile lungi ale echipajului nu lăsară nici un pas necercetat.

Nu dădură însă peste trupul aventurierului, nici în desişul de trestie, nici pe fundul apei pe care-l cercetară cu multă grijă.

După două ore de muncă, ajunseră la convingerea că trupul, izbindu-se fără-ndoială de mal, trebuie să fi căzut oblic şi să se fi rostogolit dincolo de partea liniştită a apei, unde începea să se facă simţit curentul.

— Nu trebuie să deznădăjduim, zise Manoel, şi cu atât mai puţin să renunţăm la cercetările noastre!

— Va trebui deci să scotocim fluviul în lung şi-n lat?! strigă Benito.

— În lăţime poate că da, răspunse Araujo. Din fericire însă, nu şi-n lungime!

— Dar de ce? întrebă Manoel.

— Pentru că la o milă mai jos de confluenţa cu Rio Negro, Amazonul face o cotitură foarte pronunţată, iar fundul albiei este mai ridicat. Se formează astfel un prag, un fel de baraj natural, cunoscut de marinari sub denumirea de barajul Frias, pe care-l pot trece numai obiectele ce plutesc la suprafaţa apei. Cele care se află mai în adâncime nu pot depăşi marginile acestei depresiuni!

Dacă Araujo nu se înşela, trebuie să recunoaştem că aceasta era o împrejurare fericită. Dar aveau temei să se încreadă în bătrânul cutreierător al Amazonului. De treizeci de ani, de când exercita meseria de pilot, trecerea barajului Frias, unde curentul gâtuit se înteţea, îi dăduse în multe rânduri de furcă. Strâmtoarea canalului, înălţimea albiei făceau trecerea foarte grea şi multe plute cu lemne se aflaseră aici în impas.

Aşadar, Araujo avea dreptate să spună că, dacă trupul lui Torres se menţinuse prin greutatea lui specifică în albia nisipoasă a apei, el n-a putut să fie târât dincolo de baraj. Ce-i drept, mai târziu, când datorită descompunerii va urca la suprafaţă, nu mai încape nici o îndoială că va apuca pe firul curentului şi se va pierde pentru totdeauna la vale, în afara strâmtorii. Dar acest efect fizic n-avea să se desăvârşească decât peste câteva zile.

Nu te puteai bizui în această privinţă pe un om mai priceput şi mai bun cunoscător al locurilor decât pilotul Araujo. Or, de vreme ce el susţinea că trupul lui Torres nu putuse fi târât dincolo de acest canal îngust, trebuiau neapărat să-l găsească dacă vor scotoci bine fluviul pe o distanţă de cel mult o milă.

Dealtfel, nici o insulă sau insuliţă nu împiedica aici cursul Amazonului. Au tras deci concluzia că, după ce vor sonda ambele maluri, până la baraj, vor trebui să cerceteze cu cea mai mare atenţie toată albia, lată de cinci sute de picioare.

Aşa şi făcură. Apucând pe dreapta şi pe stânga Amazonului, ambarcaţiunile merseră pe lângă cele două maluri. Trestiile şi ierburile fură scotocite cu lovituri de prăjină.

Lui Araujo şi echipajului său nu le scăpă niciuna din ieşiturile malurilor, de care s-ar fi putut agăţa vreun corp.

Dar toată munca lor s-a dovedit zadarnică şi trecuse jumătate din zi fără ca trupul să poată fi adus la suprafaţa apei.

Indienilor li se îngădui un ceas de odihnă. Mâncară ceva în timpul acesta, apoi se apucară din nou de treabă.

Acum, cele patru ambarcaţiuni, conduse de către pilot, Benito, Manoel şi Fragoso, îşi împărţiră în patru părţi tot spaţiul cuprins între vărsarea lui Rio Negro şi barajul Frias. Urmau să exploreze albia fluviului. Dar, prin anumite locuri, prăjinile păreau că nu sunt în măsură să scotocească bine albia. De aceea, îşi făcură nişte drage sau, mai bine zis, nişte grape alcătuite din pietre şi fierărie, strâns legate într-o plasă şi, în vreme ce ambarcaţiunile erau împinse perpendicular cu malul, scufundară aceste greble ce aveau să răzuie fundul în toate direcţiile.

A fost o muncă foarte grea, cu care Benito şi însoţitorii lui s-au îndeletnicit până la căderea nopţii. Ubele şi pirogile se plimbară la suprafaţa fluviului, pe toată întinderea, până la barajul Frias.

Au trecut şi prin multe clipe de emoţie în acest răstimp, când greblele, agăţate de vreun obiect de pe fund, opuneau rezistenţă. Atunci le scoteau afară, dar în locul trupului căutat cu atâta râvnă ele nu aduceau decât bolovani sau smocuri de iarbă, smulse din stratul de nisip.

Totuşi, nimeni nu se gândea să părăsească lucrul început. Fiecare se uita pe sine în această operă de salvare. Benito, Manoel, Araujo n-aveau nevoie să-i îndemne pe indieni, nici să-i îmbărbăteze. Aceşti oameni devotaţi ştiau că se străduiesc pentru fermierul din Iquitos, pe care-l iubeau atât de mult, pentru capul acestei mari familii, în sânul căreia stăpâni şi slujitori se bucurau de aceleaşi drepturi!

Da! Dacă va fi nevoie, vor căuta toată noaptea, fără să le pese de oboseală. Înţelegeau cu toţii însemnătatea fiecărei clipe pierdute.

Şi totuşi, cu puţin înainte de apusul soarelui, Araujo socoti că nu mai are rost să continue cercetările pe întuneric şi dădu ambarcaţiunilor semnalul de adunare, pornind apoi spre confluenţa cu Rio Negro, ca să se întoarcă pe plută.

Munca lor, oricât de conştiincioasă şi bine organizată fusese, nu dăduse roade!

La întoarcere, Manoel şi Fragoso nici nu îndrăzneau să vorbească faţă de Benito despre această nereuşită. Le era teamă ca nu cumva deznădejdea să-l împingă la un act necugetat.

Dar tânărul îşi păstrase îndrăzneala şi sângele rece. Era hotărât să meargă până la capăt în această luptă înverşunată, să salveze cinstea familiei şi viaţa tatălui său. El le spuse însoţitorilor săi:

— Pe mâine, prieteni! O s-o luăm de la capăt şi, dacă va fi cu putinţă, în condiţii mai bune!

— Da, răspunse Manoel, ai dreptate, Benito. Trebuie să ne organizăm mai bine! Nu putem spune că am explorat în întregime bazinul acela, pe lângă maluri şi pe toată întinderea albiei!

— Într-adevăr, încuviinţă Araujo, şi menţin cu tărie cele spuse înainte, că trupul lui Torres se află acolo, pentru că n-a putut fi dus de ape, n-a putut depăşi barajul Frias şi pentru că vor trebui să treacă mai multe zile până să se ridice la suprafaţă şi să fie mânat la vale!

Afirmaţia auzită din gura pilotului avea o mare însemnătate şi era în măsură să-i mai îmbărbăteze.

Cu toate acestea, Benito, care nu voia să se amăgească numai din vorbe şi privea realitatea în faţă, se socoti dator să le răspundă:

— Da, Araujo, trupul lui Torres se află la fund şi o să-l găsim noi, dacă nu cumva…

— Dacă ce? întrebă pilotul.

— Dacă n-o fi fost sfârtecat de caimani.

Manoel şi Fragoso aşteptau cu sufletul la gură răspunsul lui Araujo. Pilotul tăcu câteva clipe. Părea că vrea să chibzuiască temeinic înainte de a răspunde.

— Domnule Benito, zise el în cele din urmă, n-am obiceiul să vorbesc uşuratic. M-am gândit şi eu la asta, dar ascultaţi-mă bine. De zece ore, de când tot căutăm, aţi zărit măcar un singur caiman prin apele fluviului?

— Niciunul, rosti Fragoso.

— Dacă nu i-aţi zărit, înseamnă că nici nu există, şi nu există pentru că animalele acestea n-au nici un interes să se aventureze în apele limpezi, când la numai un sfert de milă de aici se găsesc întinderi mari de ape negre în care se simt mult mai bine. Când ne-au atacat caimanii pluta, nu era pe acolo nici un afluent de-al Amazonului în care să se poată adăposti. Aici este cu totul altceva. Duceţi-vă pe Rio Negro şi-o să daţi peste zeci de caimani. Dacă trupul lui Torres ar fi căzut în afluentul acela, poate că n-am mai avea nici o nădejde să-l găsim vreodată! Dar s-a prăvălit în Amazon, şi Amazonul ni-l va da înapoi!

Despovărat de această teamă, Benito strânse cu căldură mâna pilotului şi se mulţumi să spună:

— Pe mâine, prieteni!

După zece minute, toată lumea se afla pe bordul plutei.

Yaquita petrecuse în ziua aceea câteva ceasuri lângă soţul ei. Înainte de plecare, ea observase că pilotul, Manoel şi Benito lipsesc de pe plută împreună cu ambarcaţiile şi înţelesese despre ce era vorba.

Nu-i spuse nimic lui Joam Dacosta, nădăjduind că a doua zi va putea să-i ducă vestea cea bună.

Dar, de cum urcă Benito pe plută, îşi dădu seama că cercetările lor dăduseră greş.

Se apropie totuşi de ei.

— Nimic nou? întrebă ea.

— Nimic, răspunse Benito, dar mâine o luăm de la capăt! Fiecare intră în odaia lui şi nu se mai vorbi despre cele petrecute. Manoel voi să-l silească pe Benito să se odihnească măcar un ceas, două.

— La ce bun? răspunse Benito. Tot n-aş putea dormi!