Capitolul XVIII FRAGOSO.

Aşadar, ordinul sosise şi, după cum prevăzuse judecătorul Jarriquez, ordinul cerea fără întârziere executarea sentinţei pronunţate împotriva lui Joam Dacosta. Nu putea fi găsită nici o nouă dovadă, justiţia trebuia să-şi urmeze cursul.

Condamnatul urma să fie executat prin spânzurătoare, chiar a doua zi, 31 august, la ceasurile nouă dimineaţa.

În Brazilia pedeapsa cu moartea este de obicei comutată, afară de cazul când îi priveşte pe negri; de data aceasta ea va lovi un alb.

Acestea sunt prevederile Codului penal în materie de exploatare a minelor de diamant, pentru care, în interesul obştesc, legea n-a vrut să îngăduie nici o uşurare a pedepsei.

Nimic nu-l mai putea salva deci pe Joam Dacosta. Avea să-şi piardă nu numai viaţa, ci şi cinstea.

Dar, în zorii zilei de 31 august, un călăreţ zbura în goana calului spre Manao. Alergase atât de iute, încât, la o jumătate de milă de oraş, curajosul animal se prăbuşi nefiind în stare să-l ducă mai departe!

Călăreţul nici nu încercă să-l mai ridice. De bună seamă că ceruse şi căpătase de la cal mai mult decât era cu putinţă, şi, cu toate că el însuşi se simţea sleit de puteri, se avântă pe jos spre oraş.

Omul venea din provinciile de răsărit, ce se întind de-a lungul malului stâng al fluviului. Îşi cheltuise tot avutul cumpărând acest cal, ce-l adusese la Manao mai iute decât l-ar fi adus o pirogă silită să urce pe Amazon împotriva curentului.

Era Fragoso.

Izbutise oare flăcăul nostru în încercarea despre care nu vorbise nimănui? Găsise până la urmă echipa din care făcuse parte Torres? Descoperise vreo taină ce-ar mai fi putut să-l scape pe Joam Dacosta?

La drept vorbind, nici el nu-şi dădea bine seama; în orice caz, se străduia să ajungă cât mai degrabă la judecătorul Jarriquez şi să-i împărtăşească cele aflate în scurta lui călătorie.

Iată cum s-au petrecut lucrurile:

Fragoso nu se înşelase când recunoscuse în Torres pe unul din pândarii de codru din echipa ce supraveghea provinciile de pe malurile Madeirei.

Porni la drum şi, odată ajuns la gurile acestui afluent, i se spuse că şeful acestor „capităes do mato” se afla prin apropiere.

Fragoso plecă în căutarea lui şi cu mare greutate izbuti să-l găsească.

La întrebările lui Fragoso, şeful răspunse fără şovăială. Dealtfel, acestea erau foarte simple, iar el n-avea nimic de ascuns.

Cele trei întrebări pe care i le-a pus Fragoso au fost următoarele:

— Pândarul de codru, Torres, a făcut parte din echipa dumneavoastră, până acum câteva luni?

— Da.

— N-avea pe atunci în echipă vreun prieten mai apropiat care a murit de curând?

— Ba da.

— Şi cum se numea?

— Ortega.

Iată tot ce aflase Fragoso. Informaţiile culese erau ele de natură să schimbe situaţia lui Joam Dacosta? Greu de crezut!

Dându-şi seama de asta, Fragoso stărui pe lângă şeful echipei de pândari, întrebându-l dacă-l cunoaşte pe Ortega, dacă ştia de unde venise, dacă-i putea spune ceva despre trecutul lui. Toate acestea aveau mare însemnătate de vreme ce, după spusele lui Torres, Ortega era adevăratul făptaş al crimei din Tijuco.

Din nefericire, şeful echipei de pândari nu-i putu da nici un amănunt în această privinţă.

Sigur era doar faptul că Ortega făcea parte de mai mulţi ani din tagma lor, că între el şi Torres exista o strânsă prietenie, că erau văzuţi mereu împreună şi că Torres a vegheat la căpătâiul lui până şi-a dat sufletul.

Iată tot ce ştia şeful, şi mai multe nu-i putu spune.

Fragoso trebui deci să se mulţumească cu atât şi plecă în graba mare.

Dar, chiar dacă flăcăul nu aducea dovada că Ortega era răspunzător pentru crima din Tijuco, un lucru era de netăgăduit: că Torres spusese adevărul cu privire la camaradul lui care murise şi pe care îl veghease până la ultima suflare.

Acum părea întemeiată şi afirmaţia lui, potrivit căreia acest camarad i-ar fi înmânat documentul cu pricina. Aşadar, era lesne de crezut că documentul avea legătură cu atentatul al cărui făptaş era într-adevăr Ortega şi că el cuprindea recunoaşterea vinovăţiei sale, însoţită de descrierea faptelor astfel încât să nu mai fie pusă la îndoială.

Dacă documentul acesta s-ar fi putut citi, dacă i s-ar fi găsit cheia, dacă s-ar fi cunoscut cifrul pe care se întemeia sistemul, de bună seamă că adevărul ar fi ieşit la lumină!

Dar, din păcate, Fragoso nu cunoştea cifrul! Bietul flăcău aducea cu el din călătorie doar câteva noi bănuieli, o oarecare siguranţă că aventurierul spusese adevărul, câteva împrejurări menite să întărească părerea că taina acestei afaceri era ferecată în document.

Şi totuşi, oricât de puţină însemnătate ar fi avut toate acestea, el se grăbea să i le povestească judecătorului Jarriquez. Ştia că nu mai era nici o clipă de pierdut, şi iată de ce, în dimineaţa aceea, pe la ceasurile opt, ajunsese frânt de oboseală în apropiere de Manao.

Fragoso străbătu în câteva minute jumătatea de milă ce-l despărţea de oraş. Un fel de presimţire îl împingea parcă înainte şi era aproape încredinţat că viaţa lui Joam Dacosta era în mâinile lui.

Se afla la intrarea în mica piaţă spre care se deschidea una din porţile oraşului.

Acolo, în mijlocul mulţimii, destul de deasă încă de la această oră, la o înălţime de douăzeci de picioare, se înălţa spânzurătoarea de care atârna o funie.

Fragoso simţi că-l părăsesc ultimele puteri. Căzu. Închise fără voie ochii, să nu mai vadă, iar buzele lui şopteau întruna:

— Prea târziu! Prea târziu…!

Printr-o sforţare supraomenească, izbuti să se ridice. Nu! Nu era prea târziu! Trupul lui Joam Dacosta nu se bălăbănea încă la capătul funiei!

— Judecătorul Jarriquez! Judecătorul Jarriquez! strigă Fragoso. Gâfâind, înnebunit, se năpusti spre poarta oraşului, urcă pe strada principală din Manao şi căzu în pragul casei judecătorului, aproape mort.

Uşa era închisă. Fragoso mai avu putere să bată în această uşă.

Unul din slujitorii magistratului veni să deschidă. Stăpânul lui nu voia să primească pe nimeni.

Cu toată opreliştea, Fragoso îl îmbrânci pe omul care-i sta în cale şi dintr-un salt ajunse în odaia de lucru a judecătorului.

— Vin din provincia în care Torres şi-a făcut meseria de pândar de codru! strigă Fragoso. Domnule judecător, Torres n-a minţit!… Opriţi!… Opriţi execuţia!

— Ai dat de urma echipei din care făcea parte?

— Da!

— Şi-ai aflat cifrul documentului?… Fragoso nu-i răspunse.

— Atunci lasă-mă-n pace! strigă judecătorul Jarriquez, pradă unei adevărate furii, vrând să distrugă documentul.

Fragoso îl apucă de mâini şi-l opri.

— Acolo e adevărul! strigă el.

— Ştiu! răspunse judecătorul Jarriquez. Dar ce preţ are un adevăr care nu poate fi scos la iveală?

— Ba va fi scos!… Trebuie!… Trebuie…!

— Te mai întreb o dată: ai cifrul…?

— Nu, răspunse Fragoso, dar, vă repet, Torres n-a minţit!… Unul din camarazii lui, cu care era bun prieten, a murit acum câteva luni şi nu-ncape îndoială că omul acesta i-a înmânat documentul pe care voia să i-l vândă lui Joam Dacosta.

— Aşa-i, zise judecătorul Jarriquez. Nu-ncape îndoială… asta pentru noi… dar nu şi pentru cei ce hotărăsc asupra vieţii osânditului!… Lasă-mă!

Deşi era dat afară, Fragoso nu înţelese să plece. Căzu la picioarele magistratului, strigând:

— Joam Dacosta e nevinovat! Nu-l puteţi lăsa să moară! Nu-i el făptaşul crimei din Tijuco. E camaradul lui Torres, cel ce-a scris documentul! E Ortega…!

La auzul acestui nume, judecătorul sări ca ars. Furtuna dezlănţuită în mintea lui se potoli. Puse documentul pe masă şi-l netezi, apoi se aşeză şi, trecându-şi mâna peste frunte, zise:

— Numele ăsta!… Ortega. Să vedem!

Iată-l acum încercând, cu numele rostit de Fragoso, ceea ce încercase zadarnic şi cu celelalte nume proprii.

După ce-l scrise deasupra primelor şase litere ale paragrafului, căpătă următoarea formulă:

O r t e g a.

P h y j s l

— Nimic, zise el, asta n-are nici un înţeles!

Într-adevăr, litera h aşezată sub r nu putea fi înlocuită prin vreo cifră, de vreme ce, în ordine alfabetică, aceasta se afla înainte de r.

Numai p, y şi j, aşezate sub literele o, t, e se înlocuiau prin 1,4,5.

Cât despre s şi l de la sfârşitul acestui cuvânt, distanţa care le desparte de g şi de a fiind de douăsprezece litere, cu neputinţă să fie exprimate printr-o singură cifră. Aşadar, ele nu corespundeau nici lui g, nici lui a.

În clipa aceea, din stradă se auziră nişte strigăte înspăimântătoare de deznădejde.

Fragoso se repezi la fereastră şi o deschise, mai înainte ca magistratul să-l poată împiedica. Strada era înţesată de lume.

Sosise ceasul când osânditul urma să fie scos din închisoare, şi puhoiul mulţimii se îndrepta spre piaţa unde se înălţa spânzurătoarea.

Groaznic la vedere, într-atât de sticloasă îi era privirea, judecătorul mânca din ochi literele documentului.

— Ultimele litere! şopri el. Să mai încercăm şi ultimele litere! Era cea din urmă nădejde!

Atunci, cu mâna tremurândă, aşeză numele lui Ortega deasupra ultimelor şase litere ale paragrafului, după cum făcuse şi cu primele şase.

Un strigăt îi scăpă de pe buze. Văzuse, din capul locului, că aceste ultime şase litere, în ordine alfabetică, erau inferioare celor corespunzătoare numelui Ortega şi că, în consecinţă, ele puteau fi înlocuite prin cifre care să alcătuiască împreună un număr.

Într-adevăr, după ce le puse în formulă, mergând de la ultima spre prima literă, obţinu:

Ortega.

Suvj hd.

Numărul astfel alcătuit era 432513.

Dar acesta era oare numărul pe care se întemeia documentul? Nu era şi el tot atât de nefolositor ca şi cele încercate până acum? În clipa aceea strigătele se înteţiră, nişte strigăte de milă ce trădau sentimentele de simpatie ale mulţimii. Osânditului îi mai rămâneau de trăit doar câteva minute!

Nebun de durere, Fragoso dădu buzna afară!… Voia să-şi mai vadă pentru ultima dată binefăcătorul, pornit spre moarte… Voia să se arunce în faţa tristului cortegiu, să-l oprească strigând: „Nu-l ucideţi pe acest nevinovat! Nu-l ucideţi…!”

Dar judecătorul Jarriquez aşternuse de-acum numărul aflat deasupra primelor litere ale paragrafului, repetându-le de câte ori era nevoie, după cum urmează:

Phys l y d d q f dzxgasgzzqqeh.

Apoi, mergând în ordine alfabetică, reconstitui adevăratele litere şi citi:

Le veritable auteur du vol de.13

Un strigăt de bucurie îi scăpă de pe buze! Numărul acesta, 432513, era numărul atât de căutat! Numele lui Ortega i-a îngăduit să-l găsească! În sfârşit, avea cheia documentului care va dovedi nevinovăţia lui Joam Dacosta, şi fără să citească mai departe, se năpusti afară din odaie, apoi în stradă, urlând:

— Opriţi! Opriţi!

Nu-i trebui mai mult de un minut ca să străbată prin mulţime până la închisoare, pe care condamnatul o părăsea tocmai atunci, în vreme ce soţia şi copiii săi se agăţau de el cu puterea deznădejdei.

Ajuns în faţa lui Joam Dacosta, judecătorul nu mai era în stare să vorbească, dar mâna lui flutura documentul; în sfârşit, izbuti să îngaime:

— E nevinovat! E nevinovat!