Capitolul V DOVEZI MATERIALE.

Socotindu-se din nou stăpân pe sine, magistratul se aşeză iar la locul lui, se răsturnă în fotoliu, cu capul în sus, cu ochii în tavan şi, cu glas nepăsător, fără să se uite măcar la acuzat îi spuse:

— Vorbeşte.

Joam Dacosta se reculese o clipă, de parcă ar fi şovăit să meargă pe această cale, apoi răspunse:

— Domnule, până acum nu v-am dat decât dovezi morale asupra nevinovăţiei mele, întemeiate pe demnitatea, pe cinstea întregii mele vieţi. Socoteam că de asemenea dovezi ar trebui să ţină seama justiţia în primul rând…

Judecătorul Jarriquez nu se putu opri să nu înalţe din umeri, ceea ce însemna că el era de altă părere.

— Pentru că ele nu ajung, iată care sunt dovezile materiale pe care poate că aş fi în măsură să le aduc. Spun „poate”, fiindcă nu ştiu încă dacă merită să fie luate în seamă. De aceea, domnule, n-am vorbit despre ele nici soţiei, nici copiilor mei, întrucât n-am vrut să le dau o nădejde care s-ar putea să fie zadarnică.

— Treci la fapte, zise judecătorul Jarriquez.

— Bănuiesc, domnule, că arestarea mea, în ajunul sosirii plutei la Manao, este datorită unui denunţ adresat şefului de poliţie.

— Nu te înşeli deloc, Joam Dacosta, dar trebuie să-ţi spun că denunţul acesta nu-i semnat.

— N-are importanţă, de vreme ce ştiu că n-a putut veni decât de la un nemernic, pe nume Torres.

— Şi cu ce drept îl califici dumneata astfel pe acest… denunţător?

— Da, domnule, un nemernic! răspunse cu însufleţire Joam Dacosta. Omul acesta, pe care l-am găzduit cu bunăvoinţă, nu venise la mine decât ca să-mi propună să-i cumpăr tăcerea, să-mi propună un târg murdar, şi n-o să-mi pară rău niciodată că nu l-am primit, oricare vor fi urmările denunţului său!

„Iarăşi vechea poveste! gândi judecătorul: să învinuieşti pe altul ca să ieşi tu însuţi basma curată!”

Dar asta nu-l împiedică să asculte cu multă luare-aminte cele spuse de Joam Dacosta despre legăturile lui cu aventurierul, până în clipa în care Torres îi destăinuise că-l cunoaşte pe adevăratul făptaş al crimei din Tijuco şi că este în măsură să-i dea în vileag numele.

— Şi care-i numele vinovatului? întrebă judecătorul Jarriquez, smuls din indiferenţă.

— Nu-l ştiu, răspunse Joam Dacosta. Torres s-a ferit să mi-l spună.

— Şi vinovatul trăieşte…?

— Nu, a murit.

Degetele judecătorului Jarriquez băteau acum mai repede în masă şi nu se putu abţine să nu-i zică:

Cel care poate aduce dovada nevinovăţiei unui acuzat este întotdeauna mort!

— Domnule, dacă vinovatul a murit, Torres, cel puţin, trăieşte, şi această dovadă, scrisă în întregime de mâna celui ce-a făptuit crima, se află în mâinile lui! Mi-a propus să mi-o vândă!

— Ei! Joam Dacosta, răspunse judecătorul, poate că n-ar fi fost prea scump de-ai fi plătit-o cu toată averea dumitale!

— Dacă Torres nu mi-ar fi cerut decât averea, i-aş fi dat-o şi niciunul dintre ai mei nu s-ar fi împotrivit! Da, aveţi dreptate, domnule, nici un preţ nu-i prea mare ca să-ţi răscumperi cinstea! Dar acest nemernic, avându-mă în puterea lui, mi-a cerut mai mult decât averea!

— Şi ce anume…?

— Preţul târgului trebuia să fie mâna fetei mele! Nu m-am învoit, m-a denunţat, şi iată pentru ce sunt acum în faţa dumneavoastră!

— Dar dacă Torres nu te-ar fi denunţat, dacă el nu ţi-ar fi ieşit în cale, ce-ai fi făcut dumneata când, odată ajuns aici, ai fi aflat de moartea judecătorului Ribeiro? Te-ai mai fi predat justiţiei…?

— Fără nici o şovăială, domnule, răspunse Joam Dacosta cu glasul hotărât, căci, după cum v-am mai spus, numai în acest scop am plecat din Iquitos la Manao!

Cuvintele lui erau rostite cu atâta sinceritate încât judecătorul Jarriquez simţi un soi de tresărire în locşorul acela al mimii unde se nasc convingerile, dar nu se lăsă încă înduplecat.

Şi nu era de mirare. În calitatea lui de judecător în exerciţiul funcţiunii, el nu cunoştea nimic din ceea ce cunosc cei care l-au urmărit pe Torres de la începutul acestei povestiri. Aceştia nu se pot îndoi că Torres avea în mâinile lui dovada materială a nevinovăţiei lui Joam Dacosta. Ei sunt siguri că documentul există, că el confirmă spusele acuzatului, şi poate că vor fi îndemnaţi să spună că judecătorul Jarriquez vădeşte o neîncredere fără de milă. Dar ar trebui să-şi dea seama că judecătorul nu se află în aceeaşi situaţie; că el este obişnuit cu tăgăduielile arestaţilor trimişi în faţa sa; că nu a văzut documentul despre care i-a vorbit Joam Dacosta; că nici nu ştie măcar dacă există un asemenea document şi că, la urma urmelor, se află în faţa unui om a cărui vinovăţie are pentru el autoritatea unei sentinţe date.

Totuşi, poate din curiozitate, ţinu să-l iscodească pe Joam Dacosta până în adâncul sufletului.

— Va să zică, toată nădejdea dumitale se sprijină pe spusele lui Torres?

— Da, domnule, răspunse Jacom Dacosta, dacă viaţa mea întreagă nu e îndeajuns de grăitoare!

— Şi unde crezi că s-ar afla Torres acum?

— Cred că trebuie să fie la Manao.

— Şi nădăjduieşti că va vorbi, că se va îndupleca să-ţi dea de bună voie documentul acela pe care dumneata n-ai vrut să-l răscumperi aşa cum ţi-a cerut el?

— Nădăjduiesc, domnule, răspunse Joam Dacosta. Pentru Torres situaţia nu mai este acum aceeaşi. M-a denunţat, astfel că nu mai are nici un rost să spere că ar mai putea încheia târgul pe care l-a pus la cale. Dar documentul îi poate aduce o adevărată avere care, dacă voi fi achitat sau condamnat fără a se ţine seama de el, îşi va pierde orice valoare. Or, de vreme ce este interesat să-mi vândă acest document, fără să aibă nici un neajuns, cred că va lucra potrivit interesului său.

Joam Dacosta gândise bine. Judecătorul Jarriquez simţea asta. El nu făcu decât o singură obiecţie:

— Fie, să zicem că Torres ar avea interes să-ţi vândă documentul… Numai să existe vreun document!

— Domnule, dacă documentul nu există, răspunse Joam Dacosta cu o voce pătrunzătoare, nu pot face altceva decât să mă las în seama judecăţii oamenilor, în aşteptarea judecăţii Celui de Sus.

La aceste cuvinte, judecătorul Jarriquez se ridică de pe scaun şi, cu un glas mai puţin nepăsător, spuse:

— Joam Dacosta, luându-ţi acest interogatoriu şi lăsându-te să-ţi istoriseşti viaţa şi să-ţi aperi cauza, am mers mai departe decât ar fi trebuit. În această cauză există un dosar gata întocmit, iar dumneata ai mai apărut în faţa juriului din Villa-Rica, al cărui verdict a fost dat cu unanimitate de voturi şi fără drept de circumstanţe atenuante. Dumneata ai fost condamnat pentru că ai pus la cale şi ai fost părtaş la uciderea soldaţilor şi la furtul diamantelor din Tijuco, împotriva dumitale s-a pronunţat pedeapsa capitală şi n-ai scăpat de execuţie decât prin evadare. Faptul că ai venit sau nu să te predai de bună voie justiţiei, după douăzeci şi trei de ani, nu înseamnă că poţi fi absolvit de pedeapsă. Deci te întreb pentru ultima dată: recunoşti că eşti într-adevăr Joam Dacosta, condamnatul în cazul diamantelor din Tijuco?

— Sunt Joam Dacosta!

— Eşti gata să semnezi această declaraţie?

— Sunt gata.

Cu o mână sigură, Joam Dacosta îşi puse numele sub procesul verbal şi sub raportul întocmit de grefier la cererea judecătorului.

— Raportul adresat Ministerului de justiţie va pleda la Rio de Janeiro, spuse judecătorul. Va trece un timp până la primirea ordinului de execuţie a condamnatului. Dacă, aşa cum spui, acest Torres are dovada nevinovăţiei dumitale, fă ce ştii, dumneata însuţi sau prin ai dumitale, fă tot ce este cu putinţă pe lume pentru ca documentul să vină la timp! Odată primit ordinul, nu va mai putea fi amânat, iar justiţia îşi va urma cursul!

Joam Dacosta se înclină.

— Acum îmi va fi îngăduit să-mi văd soţia şi copiii? întrebă el.

— Chiar de azi, dacă doreşti, răspunse judecătorul Jarriquez. Nu mai eşti la arest secret şi vor fi lăsaţi să te vadă de îndată ce vor sosi.

Magistratul sună. Paznicii intrară în sală şi-l luară pe Joam Dacosta. Judecătorul Jarriquez privi în urma lui, clătinând din cap, şi murmură:

— Ehei, lucrurile sunt mai complicate decât mi-aş fi închipuit!