Capitolul VI ULTIMA LOVITURĂ.

În vreme ce Joam Dacosta trecea prin acest interogatoriu, Yaquita află că, la cererea lui Manoel, i s-a îngăduit ei şi copiilor să-l vadă pe prizonier în aceeaşi zi, la patru după-amiază.

Din ajun, Yaquita nu mai ieşise din odaie. Minha şi Lina stăteau pe lângă ea, aşteptând clipa când se va putea duce să-şi revadă soţul. Yaquita Garral sau Yaquita Dacosta, el va afla în dânsa aceeaşi soţie devotată, aceeaşi curajoasă tovarăşă de o viaţă întreagă.

În ziua aceea, pe la ceasurile unsprezece, Benito veni lângă Manoel şi Fragoso care stăteau de vorbă la prova jangadei.

— Manoel, zise el, vreau să-ţi cer un serviciu.

— Care anume?

— Şi ţie, Fragoso.

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule Benito, răspunse bărbierul.

— Despre ce-i vorba? întrebă Manoel privindu-şi prietenul, pe al cărui chip se citea o hotărâre de nezdruncinat.

— Credeţi şi acum în nevinovăţia tatălui meu, nu-i aşa?

— Vai, strigă Fragoso, mai degrabă aş crede despre mine că sunt ucigaş!

— Ei bine, trebuie să punem chiar azi în aplicare planul pe care l-am întocmit ieri.

— Să-l căutăm pe Torres? întrebă Manoel.

— Da, şi să aflăm de la el cum de a descoperit unde se adăpostea tatăl meu! E ceva nelămurit în toate acestea! Să-l fi cunoscut mai de mult? Nu-mi vine a crede, pentru că tata n-a plecat din Iquitos de douăzeci şi trei de ani, iar nemernicul ăsta abia dacă are treizeci! Până deseară am să aflu eu, altfel, vai şi amar de Torres!

Hotărârea lui Benito părea neclintită. De aceea nici Manoel, nici Fragoso nu încercară să-l abată de la ea.

— Aşadar, continuă Benito, vă cer să mă însoţiţi amândoi. O să plecăm chiar acum. Să n-aşteptăm ca Torres să părăsească oraşul. Dat fiind că nu-şi mai poate vinde tăcerea, s-ar putea să-i dea prin cap s-o facă. Haideţi să plecăm!

Debarcară toţi trei pe malul lui Rio Negro şi se îndreptară spre oraş.

Manao nu era atât de întins încât să nu poată fi scotocit în câteva ore. Dacă va fi nevoie, vor merge din casă în casă pentru a da de Torres, dar era mai bine să-l caute întâi pe la hanuri şi cârciumi, pe unde s-ar fi putut ascunde aventurierul. Fără-ndoială că fostul pândar nu-şi va fi dat adevăratul nume, având poate temei să ocolească legăturile cu oamenii legii. Cu toate acestea, dacă nu părăsise încă Manao, era cu neputinţă să le scape celor trei tineri. În orice caz, n-aveau de ce să se adreseze poliţiei, căci era aproape sigur – şi noi ştim asta – că denunţul său fusese anonim.

Vreme de un ceas, Benito, Manoel şi Fragoso cutreierară străzile principale ale oraşului, întrebându-i pe negustori, pe cârciumari, chiar şi pe trecători, fără ca nimeni să le poată da vreo lămurire asupra individului descris de ei cu multă precizie.

Oare Torres plecase din Manao? Trebuia părăsită orice nădejde de a-l mai găsi?

Manoel încerca în zadar să-l liniştească pe Benito care-şi pierduse cu totul firea. Trebuiau să pună mâna pe Torres, cu orice preţ!

Întâmplarea le veni într-ajutor şi cel care i-a găsit urma a fost Fragoso.

Într-un han din strada Sfântul-Duh, după descrierea făcută de el, i se spuse că individul cu pricina trăsese în ajun acolo.

— A dormit la han? întrebă Fragoso.

— Da, răspunse hangiul.

— Şi se mai află aici?

— Nu, a ieşit.

— Dar şi-a plătit nota, ca unul care vrea să plece?

— Nicidecum: a ieşit din odaia lui acum un ceas şi fără-ndoială că se va întoarce să ia masa.

— Nu cumva ştiţi încotro a apucat-o?

— A pornit spre Amazon, coborând prin oraşul de jos, aşa că pe acolo cred că-l puteţi întâlni.

Lui Fragoso nu-i trebui mai mult. După câteva clipe îi ajunse pe cei doi tineri şi le spuse:

— Sunt pe urmele lui Torres.

— E acolo! strigă Benito.

— Nu, a ieşit şi a fost văzut luând-o peste câmp, spre Amazon.

— După el! se avântă Benito.

Trebuiau să coboare iar spre fluviu şi să apuce pe drumul cel mai scurt, adică pe malul stâng al lui Rio Negro, până la vărsarea acestuia.

Benito şi însoţitorii săi lăsară în urmă ultimele case din oraş, mergând de-a lungul malului, făcând însă un ocol ca să nu fie văzuţi de pe plută.

Câmpia era pustie la ora aceea. Privirea străbătea până departe, peste şesul cu arături care luase locul pădurilor de odinioară.

Benito tăcea; n-ar fi fost în stare să rostească un cuvânt. Manoel şi Fragoso îi respectau tăcerea. Umblau astfel toţi trei, privind, scrutând zarea de la malul lui Rio Negro până la Amazon. Ieşiseră de trei sferturi de oră din Manao şi încă nu zăriseră nimic.

O dată sau de două ori întâlniră nişte indieni care munceau la câmp. Manoel le puse întrebări şi află, în sfârşit, de la unul dintre aceştia, că văzuse un bărbat ce aducea cu cel descris de ei, îndreptându-se spre unghiul de confluenţă al celor două ape.

Fără alte lămuriri, într-o pornire nestăpânită, Benito se avântă înainte, astfel că însoţitorii săi fură nevoiţi să se grăbească pentru a nu-l lăsa să se depărteze prea tare.

Ţărmul stâng al Amazonului se ivi la mai puţin de un sfert de milă. Acolo se înălţa un mal stâncos ce ascundea o parte din linia orizontului, mărginind privirea de la o distanţă de câteva sute de paşi.

Înteţindu-şi fuga, Benito se făcu nevăzut în spatele unui dâmb nisipos.

— Mai repede! Mai repede! îi zise Manoel lui Fragoso. Nu trebuie să-l lăsăm nici o clipă singur.

Şi apucară amândoi în aceeaşi direcţie, când se auzi un strigăt. Îl zărise oare Benito pe Torres? Sau acesta pe Benito? Poate s-au şi încăierat?

După ce ocoliră o ridicătură a malului, Manoel şi Fragoso văzură, la o depărtare de vreo cincizeci de paşi, doi bărbaţi stând faţă-n faţă. Erau Torres şi Benito.

Cât ai clipi din ochi, Manoel şi Fragoso ajunseră lângă ei. Înfierbântat cum era Benito, ai fi crezut că n-o să fie în stare să se stăpânească atunci când va da ochii cu aventurierul. Dar nu se întâmplă aşa.

De îndată ce se văzu în faţa lui Torres, când se încredinţă că acesta nu putea să-i mai scape, se petrecu într-însul o schimbare deplină: răsuflă uşurat, îşi recapătă sângele rece, deveni stăpân pe el. Cei doi bărbaţi se priveau de câteva clipe, fără să rostească un cuvânt.

Torres rupse primul tăcerea şi, cu obişnuita-i neruşinare, zise:

— Ah, domnul Benito Garral?

— Nu, Benito Dacosta! răspunse tânărul.

— Într-adevăr, continuă Torres, domnul Benito Dacosta, însoţit de domnul Manoel Valdez şi de prietenul meu Fragoso!

La auzul acestui cuvânt, jignitor pentru el, Fragoso fu gata să se năpustească asupra aventurierului, dar Benito îi stăvili pornirea.

— Ce te-a apucat, băiete? strigă Torres dându-se câţiva paşi înapoi. Ah! Cred că trebuie să-mi iau măsuri de apărare!

Şi vorbind astfel, scoase o „manchetta”, obişnuită armă de apărare şi de atac a brazilianului. Apoi, pe jumătate aplecat, în poziţie de luptă, aşteptă.

— Te căutam, Torres, spuse Benito, care nici nu se clintise în faţa atitudinii lui provocatoare.

— Mă căutai? răspunse aventurierul. Precum vezi, nu sunt deloc greu de găsit! Şi, mă rog, pentru ce mă căutai?

— Ca să aflu din gura dumitale ceea ce se pare că ştii despre trecutul tatălui meu!

— Nu zău!

— Da! Aştept să-mi spui cum l-ai recunoscut şi de ce l-ai aşteptat la Tabatinga…

— Dar bine, e cât se poate de limpede! răspunse Torres rânjind. L-am aşteptat ca să mă îmbarc pe plută şi m-am îmbarcat cu gândul să cădem la o învoială foarte simplă… pe care poate că a greşit că nu a primit-o!

La aceste cuvinte, Manoel nu se mai putu stăpâni. Cu chipul palid, cu ochii fulgerători, se îndreptă spre Torres.

Dorind să folosească până la capăt căile paşnice, Benito se aşeză între el şi aventurier.

— Stăpâneşte-te, Manoel. Vezi bine că şi eu mă stăpânesc! Apoi continuă:

— Torres, ştiu cu ce gânduri ai venit pe pluta noastră. Erai stăpân pe o taină cu care socoteai să-l şantajezi pe tata! Dar nu despre asta e acum vorba.

— Dar despre ce?

— Vreau să ştiu cum de l-ai recunoscut pe Joam Dacosta în fermierul din Iquitos!

— Cum de l-am recunoscut? Asta-i treaba mea şi n-am deloc poftă să-ţi spun! Principalul e că nu m-am înşelat demascându-l ca pe adevăratul făptaş al crimei din Tijuco!

— Ai să-mi spui!… strigă Benito, care începea să-şi iasă din fire.

— Ba n-am să-ţi spun nimic! continuă Torres. Ah! Joam Dacosta mi-a respins propunerile! N-a vrut să mă primească în familia lui! Ei bine, acum, când taina lui a fost dată în vileag, când se află arestat, nu mai vreau eu să intru în familia lui, familia unui hoţ, a unui ucigaş, a unui osândit pe care-l aşteaptă ştreangul!

— Nemernicule! strigă Benito trăgându-şi, la rândul său, arma de la cingătoare şi luând poziţia de atac.

Manoel şi Fragoso făcură şi ei aceeaşi mişcare.

— Trei contra unu! zise Torres.

— Nu! Unu contra unu! răspunse Benito.

— Adevărat! M-aş fi aşteptat mai degrabă la o crimă din partea fiului unui criminal.

— Torres! răcni Benito. Apără-te sau, de nu, te omor ca pe un câine turbat!

— Fie şi turbat! răspunse Torres. Dar să ştii că muşc, Benito Dacosta, şi să te păzeşti de muşcăturile mele!

Apoi se puse în gardă, pregătit să se arunce asupra potrivnicului său. Benito se dăduse cu câţiva paşi înapoi.

— Torres, zisei el recăpătându-şi sângele rece pe care-l pierduse o clipă, ai fost oaspetele tatălui meu, pe care l-ai ameninţat, l-ai trădat, l-ai denunţat; ai acuzat un nevinovat şi, cu ajutorul Cerului, te voi răpune!

Buzele lui Torres schiţară un zâmbet plin de obrăznicie. Poate că în clipa aceea nemernicului i-a trecut prin cap să împiedice lupta dintre el şi Benito, şi ar fi putut s-o facă. Îşi dăduse seama că Joam Dacosta nu vorbise nimic despre documentul ce cuprindea dovada materială a nevinovăţiei sale.

Prin urmare, dacă i-ar fi dezvăluit lui Benito că el, Torres, avea această dovadă, l-ar fi dezarmat pe loc. Dar în afara faptului că voia să păstreze asta pentru ultima clipă, ca să capete un preţ mai mare pe document, amintirea cuvintelor injurioase ale tânărului, ura pe care o nutrea pentru familia acestuia îl făcură să-şi uite propriul interes.

Dealtminteri, obişnuit să mânuiască manchetta de care se folosise în repetate rânduri, aventurierul era viguros, sprinten şi îndemânatec. Aşa stând lucrurile, avea toţi sorţii de izbândă în faţa unui potrivnic de numai douăzeci şi trei de ani, lipsit de agilitatea, de puterea şi de iscusinţa lui.

Cu o ultimă sforţare, Manoel stărui să se lupte el în locul lui Benito.

— Nu, Manoel, răspunse tânărul, eu însumi trebuie să-mi răzbun tatăl, şi pentru ca totul să fie în ordine, tu îmi vei fi martor!

— Benito…!

— Iar pe tine, Fragoso, am să te rog să fii martorul omului acesta.

— Cum doriţi, răspunse Fragoso, cu toate că asta nu-mi face nici o cinste! Dacă ar fi fost după mine, l-aş fi ucis ca pe o fiară sălbatică, fără prea multă vorbă!

Lupta avea să se dea pe o întindere netedă de pe mal, lată de vreo patruzeci de picioare şi ridicată cu vreo cincisprezece picioare deasupra Amazonului. Malul era abrupt şi alcătuia astfel o prăpastie. Jos, în vale, fluviul curgea liniştit, scăldând mănunchiurile de trestie ce se înălţau din apă.

Spaţiul de luptă era deci foarte îngust, astfel că cel care ar fi fost biruit era în primejdie să se prăvălească în prăpastie.

La semnalul dat de Manoel, Torres şi Benito înaintară unul către celălalt.

Benito îşi recăpătase stăpânirea de sine. Apărând o cauză dreaptă, liniştea lui îi dădea o vădită superioritate asupra lui Torres, al cărui cuget, oricât de împietrit şi de nesimţitor ar fi fost, trebuie că-i tulbura în clipa aceea privirea.

După ce se apropiară unul de altul, Benito dădu prima lovitură. Torres o pară. Cei doi potrivnici se traseră puţin îndărăt; dar în clipa următoare se năpustiră iarăşi şi se încleştară, fiecare cu mâna stingă de umărul celuilalt… N-aveau să-şi mai dea drumul.

Fiind mai puternic, Torres atacă cu o lovitură piezişă de cuţit, de care Benito nu izbuti să se ferească în întregime. Şoldul drept îi fu atins şi pânza poncho-ului său se înroşi de sânge. Dar asta nu-l împiedică să răspundă neîntârziat şi să-l rănească uşor pe Torres la mână.

Schimbară apoi mai multe lovituri, fără ca vreuna să fie hotărâtoare. Privirea lui Benito sfredelea ochii lui Torres, asemeni unei lame de cuţit răsucite în inimă. Era limpede că nemernicul începe să-şi piardă cumpătul. Începu să dea înapoi, puţin câte puţin, împins de acest răzbunător neînduplecat, mai dornic să-l ucidă pe cel ce-i trădase tatăl, decât să-şi apere propria-i viaţă. Să lovească, asta era tot ce voia Benito, pe când celălalt nu mai căuta decât să-i pareze loviturile.

Curând Torres se văzu împins la marginea prăpastiei, într-un loc unde malul, puţin scobit, se înălţa peste fluviu. Înţelese primejdia şi încercă să treacă în atac, să recâştige terenul pierdut… Tulburarea lui crescu, ochii înspăimântaţi deveniră sticloşi… în cele din urmă fu silit să se plece sub braţul care-l ameninţa.

— Mori acum! strigă Benito.

Primi lovitura drept în piept, dar vârful cuţitului se împiedică în ceva tare, ascuns sub veşmântul lui Torres.

Benito îşi înteţi atacul. Torres mai încercă o lovitură, fără să-şi poată atinge adversarul, şi-şi dădu seama că-i pierdut. Fu din nou silit să se tragă înapoi. Voi atunci să strige… să strige că viaţa lui Joam Dacosta era legată de a sa!… N-a mai avut răgaz.

La a doua lovitură cuţitul se înfipse, de data aceasta, până-n inima aventurierului. Căzu pe spate şi, pierzând pământul de sub picioare, se prăbuşi dincolo de mal. Mâinile i se agăţară pentru ultima dată de o tufă de trestie, dar tufa nu-l putu ţine… Apele fluviului îl înghiţiră.

Benito se sprijinea acum de umărul lui Manoel; Fragoso îi strângea mâna. Nu le dădu răgaz însoţitorilor săi nici să-i panseze rana, care dealtfel nu era gravă.

— La plută, repede la plută!

Stăpâniţi de o adâncă emoţie, Manoel şi Fragoso îl urmară tăcuţi.

După un sfert de ceas ajungeau toţi pe plută. Benito şi Manoel dădură buzna în încăperea în care se aflau Yaquita şi Minha şi le puseră la curent cu cele petrecute.

— Fiul meu!

— Frăţioare!

Amândouă strigătele se auziră în acelaşi timp.

— Haideţi la închisoare!… zise Benito.

— Da!… Să mergem!… Să mergem!… răspunse Yaquita. Benito porni cu mama sa, urmat de Manoel. Debarcară toţi trei pe ţărm şi, îndreptându-se spre Manao, într-o jumătate de ceas ajunseră în faţa închisorii oraşului.

În urma ordinului dat de judecătorul Jarriquez, fură conduşi de îndată în încăperea în care se afla deţinutul.

Se deschise uşa.

Joam Dacosta îi văzu intrând pe soţia sa, pe Benito şi pe Manoel.

— Vai! Joam, dragul meu Joam! strigă Yaquita.

— Yaquita! Soţia mea! Copiii mei! zise prizonierul deschizându-le braţele şi strângându-i pe toţi la piept.

— Nevinovatul meu Joam!

— Nevinovat şi răzbunat!… strigă Benito.

— Răzbunat?! Ce vrei să spui cu asta?

— Torres a murit, dragă tată, şi a murit de mâna mea!

— A murit!… A murit Torres! strigă Joam Dacosta. Ah! Fiule!… M-ai nenorocit!