Capitolul IV DOVEZI MORALE.

Mandatul de arestare împotriva lui Joam Dacosta, zis Joam Garral, fusese emis de locţiitorul judecătorului Ribeiro, care urma să îndeplinească funcţia de magistrat în provincia Amazoanelor până la numirea unui nou judecător.

Acest locţiitor se numea Vicente Jarriquez. Era un omuleţ posac, pe care cei patruzeci de ani de activitate în magistratură nu-l făcuseră deloc binevoitor faţă de împricinaţi. Se ocupase de atâtea cazuri de felul acesta, judecase şi condamnase atâţia răufăcători, încât nevinovăţia unui inculpat, oricare ar fi fost el, i se părea din capul locului imposibilă. Desigur, nu judeca altfel decât îi dicta conştiinţa, dar conştiinţa lui, foarte închistată, nu se lăsa înduplecată de întâmplările din timpul interogatoriului sau de argumentele apărării. Ca mulţi alţi preşedinţi de curte cu juri, el era potrivnic îngăduinţei juraţilor, şi când un împricinat ajungea în faţa lui, după ce trecuse mai întâi prin furcile anchetei, instrucţiei, cercetărilor, avea convingerea că acesta era de zece ori mai vinovat decât părea.

Totuşi, Jarriquez nu era un om rău. Nervos, agitat, vorbăreţ, cu mintea ascuţită, arăta destul de ciudat cu capul lui mare pe trupul mic, cu o claie de păr ce-ar fi putut sta alături de perucile de pe vremuri, cu ochii lui strălucitori, a căror privire era uimitor de pătrunzătoare, nasul ascuţit, cu care ar fi putut gesticula dacă ar fi avut articulaţie, urechile depărtate ca pentru a prinde şi mai bine tot ce se spunea, chiar dincolo de raza aparatului său auditiv, cu degetele care băteau neîncetat darabana în masa de la tribunal, de parcă făcea exerciţii mute la pian, cu trunchiul prea lung pentru picioarele lui scurte, pe care le încrucişa şi le desfăcea fără astâmpăr atunci când trona în fotoliul de magistrat.

În viaţa particulară, judecătorul Jarriquez, holtei îndărătnic, îşi părăsea cărţile de drept doar pentru masă, pe care nu o dispreţuia defel, pentru jocul de cărţi, care-i plăcea foarte mult, pentru cel de şah, unde era socotit maestru, şi mai ales pentru dezlegarea enigmelor, şaradelor, anagramelor, logogrifelor şi altele de acest fel, cu care, asemeni multor magistraţi din Europa – adevărat sfinx prin vocaţie şi meserie – îşi petrecea cea mai mare parte din timpul său liber.

După cum se vede, era un om destul de neobişnuit, iar Joam Dacosta avea mult de pierdut prin moartea judecătorului Ribeiro, de vreme ce cauza lui trecea în mâinile acestui magistrat cu care nu era lesne să ai de-a face.

Dealtfel, în cazul de faţă, sarcina lui Jarriquez era mult uşurată. Nu trebuia să facă pe anchetatorul, nici să conducă dezbaterile, să determine sentinţa, să ceară aplicarea articolelor din Codul penal, în sfârşit, nu trebuia să dea nici o condamnare. Din nefericire pentru fermierul din Iquitos, noianul acesta de formalităţi nu mai era necesar. Joam Dacosta fusese arestat, judecat, osândit, cu douăzeci şi trei de ani în urmă, pentru crima de la Tijuco, termenul de prescripţie nu trecuse încă, nu se putea introduce nici o cerere de comutare a pedepsei, nici o cerere de graţiere nu putea fi primită. Aşa stând lucrurile, nu rămânea decât să i se stabilească identitatea, şi după sosirea ordinului de execuţie de la Rio de Janeiro, justiţia n-avea decât să-şi urmeze cursul.

Dar fără-ndoială că Joam Dacosta îşi va striga nevinovăţia, va spune că fusese condamnat pe nedrept. Datoria magistratului, oricare i-ar fi fost părerea personală, era să-l asculte. Rămânea de văzut ce dovezi va aduce osânditul. Şi dacă nu le putuse prezenta în faţa primilor judecători, era oare în măsură să le aducă acum?

Acesta urma să fie rostul interogatoriului.

Trebuie să recunoaştem totuşi că nu prea se întâmplă ca un condamnat, aflat la adăpost în străinătate, să părăsească de bunăvoie totul şi să se prezinte în faţa justiţiei, de care, după cum îl învăţase trecutul, ar fi trebuit să se teamă, şi că faptul acesta era menit să stârnească chiar şi interesul unui magistrat care a văzut atâtea în cariera sa judecătorească. Era oare din partea osânditului din Tijuco, obosit de viaţă, o prostie sfruntată, sau pornirea unei conştiinţe care vrea cu orice preţ să pună capăt nedreptăţii? Trebuie să recunoaştem că problema era cu totul neobişnuită.

A doua zi după arestarea lui Joam Dacosta, judecătorul Jarriquez se duse deci la închisoarea din strada Dumnezeu-Fiul unde fusese întemniţat prizonierul.

Închisoarea fusese pe vremuri mănăstire de misionari, ridicată pe malul unuia din principalele canale ale oraşului. Celor care odinioară se închideau de bună voie în această clădire, prea puţin făcută pentru noua ei destinaţie, le urmaseră deţinuţii fără voie, de astăzi. Încăperea în care sta Joam Dacosta nu arăta ca una din celulele triste ale închisorilor moderne. O fostă chilie de călugăr, cu o fereastră fără obloane, dar cu gratii, ce dădea spre un teren viran, o bancă într-un colţ, un fel de pat într-altul, câteva obiecte grosolane, altceva nimic.

Din această cameră fu scos Joam Dacosta, în acea zi de 25 august, pe la ceasurile unsprezece dimineaţa şi dus la interogatoriu în fosta sală de mese a mănăstirii.

Judecătorul Jarriquez se afla acolo, în faţa biroului, cocoţat pe scaunul lui înalt, cu spatele la fereastră, pentru ca figura să-i rămână în umbră, în timp ce a deţinutului va fi în plină lumină. Grefierul se aşezase la un capăt al mesei, cu pana după ureche, cu nepăsarea caracteristică acestor slujbaşi ai legii, gata să aştearnă pe hârtie întrebările şi răspunsurile.

Joam Dacosta fu adus în sală şi, la un semn al magistratului, paznicii care-l însoţiseră ieşiră afară.

Judecătorul Jarriquez îl privi îndelung pe acuzat. Acesta se înclinase în faţa lui şi-şi luase o atitudine demnă, nici sfidătoare, nici umilă, aşteptând să i se pună întrebări ca să răspundă.

— Numele dumitale? întrebă judecătorul Jarriquez.

— Joam Dacosta.

— Vârsta?

— Cincizeci şi doi de ani.

— Unde ai locuit?

— În Peru, satul Iquitos.

— Sub ce nume?

— Sub numele de Garral, numele mamei mele.

— Şi pentru ce purtai acest nume?

— Pentru că vreme de douăzeci şi trei de ani am căutat să scap de urmărirea justiţiei braziliene.

Răspunsurile erau atât de limpezi şi vădeau într-atât hotărârea lui Joam Dacosta de a-şi mărturisi în întregime trecutul şi prezentul, încât judecătorul Jarriquez, neobişnuit cu asemenea manifestări, îşi înălţă şi mai mult nasul decât o făcea de obicei.

— Şi pentru ce anume te-ar fi putut urmări justiţia braziliană?

— Pentru că în 1826 fusesem condamnat la pedeapsa capitală, în legătură cu diamantele din Tijuco.

— Prin urmare recunoşti că dumneata eşti Joam Dacosta?

— Sunt Joam Dacosta.

Răspunsurile veneau calme şi fireşti. De aceea, ochii mititei ai judecătorului Jarriquez, ascunzându-se sub pleoape, păreau că spun: „Iată o afacere care n-o să-mi dea bătaie de cap!”

Numai că avea să vină clipa când trebuia să pună veşnica întrebare ce aducea veşnic acelaşi răspuns din partea acuzaţilor, de orice categorie ar fi fost, prin care aceştia îşi susţineau nevinovăţia.

Degetele judecătorului începuseră să bată încet darabana în masă.

— Joam Garral, cu ce te îndeletniceşti dumneata la Iquitos?

— Sunt fermier, răspunse acesta, şi mă îndeletnicesc cu organizarea şi supravegherea unei gospodării agricole destul de mari.

— Şi treburile merg bine?

— Foarte bine.

— De când ai plecat de la fermă?

— De aproape nouă săptămâni.

— Din ce pricină?

— În privinţa asta, domnule, n-am dat până acum nimănui adevărata explicaţie.

— Dar ce-ai spus?

— Că doresc să supraveghez transportul pe Amazon al unei plute cu lemne şi al altor mărfuri.

— Aşa! făcu judecătorul Jarriquez. Şi, mă rog, care era adevărata pricină a plecării dumitale?

Punând această întrebare, îşi zicea: „În sfârşit, intrăm acum pe făgaşul tăgăduirilor şi al minciunilor!”

— Adevărata pricină, răspunse deschis Joam Garral, era hotărârea mea de a mă preda justiţiei ţării mele!

— Să te predai! strigă judecătorul, sărind ca ars din fotoliu. Să te predai aşa… de bună voie…?

— De bună voie!

— Şi pentru ce?

— Pentru că mă săturasem de viaţa asta de minciună, de nevoia de a trăi sub un nume fals; de neputinţa de a le da soţiei şi copiilor mei numele lor adevărat; în sfârşit, domnule, pentru că…

— Pentru că?

— Sunt nevinovat!

„La asta mă şi aşteptam!” îşi spuse în sinea lui, iritat, judecătorul Jarriquez.

Şi în timp ce degetele-i băteau un marş mai iute, îi făcu un semn din cap lui Joam Dacosta, ceea ce însemna: „Hai! dă-i drumul, spune-ţi povestea! O ştiu eu prea bine, dar n-am să te împiedic s-o repeţi după cum ţi-e voia!”

Joam Dacosta nu se înşela asupra atitudinii prea puţin binevoitoare a magistratului, dar nu o luă în seamă. Îşi povesti deci întreaga viaţă, vorbi fără înflorituri, cu aceeaşi linişte de la început, fără să scape nimic din împrejurările dinaintea sau de după condamnarea sa. Nu stărui prea mult asupra vieţii respectabile pe care o dusese de la evadarea din închisoare, nici asupra îndatoririlor sale de cap de familie, de soţ şi părinte, pe care şi le îndeplinise cu cinste. Stărui doar asupra unui singur fapt, acela de a fi venit la Manao, nesilit de nimeni, să ceară revizuirea procesului, să i se recunoască nevinovăţia.

Judecătorul Jarriquez, care se aştepta, fireşte, la asemenea răspuns din partea oricărui împricinat, nu-l întrerupse. Se mulţumea doar să închidă şi să deschidă plictisit ochii, ca omul care ascultă pentru a suta oară aceeaşi poveste, iar când Joam Dacosta îi puse pe masă memoriul pe care-l întocmise, nu făcu nici o mişcare ca să-l ia.

— Ai isprăvit? întrebă judecătorul.

— Da, domnule.

— Şi dumneata vrei să mă faci să cred că n-ai plecat din Iquitos decât pentru a veni să ceri revizuirea judecăţii?

— N-am avut alt scop, domnule.

— Cine mi-o poate dovedi? Cine-mi dovedeşte că, fără denunţul în urma căruia ai fost arestat, te-ai fi predat?

— În primul rând acest memoriu, răspunse Joam Dacosta.

— Dar memoriul era în mâinile dumitale şi nimic nu mă poate convinge că l-ai fi depus dacă n-ai fi fost arestat.

— Există totuşi, domnule, o hârtie care nu se află în mâinile mele şi care nu mai poate fi pusă la îndoială.

— Care anume?

— Scrisoarea pe care am trimis-o predecesorului dumneavoastră, judecătorului Ribeiro, scrisoare care-i vestea sosirea mea apropiată.

— Cum?! I-ai scris…?

— Da, şi această scrisoare, care trebuie să fi ajuns la domiciliul său, nu poate întârzia să vă fie înmânată.

— Să fie oare aşa? zise judecătorul Jarriquez, cam neîncrezător. I-ai scris judecătorului Ribeiro…?

— Înainte de a fi judecătorul suprem al acestei provincii, răspunse Joam Dacosta, judecătorul Ribeiro era avocat la Villa-Rica. M-a apărat în procesul de la Tijuco. El nu punea la îndoială nevinovăţia mea. A făcut totul ca să mă salveze. Douăzeci de ani mai târziu, când a ajuns şeful justiţiei din Manao, l-am încunoştiinţat cine eram, unde mă aflam, ce voiam să încerc. Convingerea lui în ceea ce mă privea rămăsese neschimbată şi, sfătuit de el, am părăsit ferma şi am venit să-mi caut dreptatea. Dar moartea l-a răpus pe neaşteptate, şi poate că sunt pierdut, domnule, dacă nu-l regăsesc în judecătorul Jarriquez pe judecătorul Ribeiro!

Atins direct, magistratul fu cât pe-aci să izbucnească, împotriva tuturor normelor statornicite în meseria sa: dar izbuti să se stăpânească.

— Asta-i prea de tot, prea de tot!

La drept vorbind, judecătorul Jarriquez avea inima împietrită, astfel că era la adăpost de orice surpriză.

În clipa aceea intră în sală un paznic şi aduse un plic închis, adresat magistratului.

Acesta rupse pecetea şi scoase din plic o scrisoare. O deschise, o citi, nu fără să-şi încrunte sprâncenele, apoi spuse:

— Joam Dacosta, n-am de ce să-ţi ascund că este chiar scrisoarea trimisă de dumneata judecătorului Ribeiro. Nu încape deci nici o îndoială asupra celor spuse de dumneata în privinţa asta.

— Nu numai în privinţa asta, ci în tot ce v-am spus despre viaţa mea, de care nu trebuie să vă îndoiţi!

— Ehei, Joam Dacosta, răspunse iute judecătorul Jarriquez, dumneata susţii că eşti nevinovat; dar toţi împricinaţii fac la fel! La urma urmelor, dumneata nu te sprijini decât pe prezumţii morale! Ai cumva o dovadă materială?

— Poate că da, domnule, răspunse Joam Dacosta.

La aceste cuvinte, judecătorul Jarriquez sări de pe scaun. Asta le întrecea pe toate, şi fu silit să facă de două sau de trei ori înconjurul încăperii ca să-şi vină în fire.