Capitolul II O ÎNTOARCERE ÎN TRECUT.

Ciudat joc al sorţii această moarte a judecătorului Ribeiro, pe care Joam Dacosta era sigur că se poate bizui!

Înainte de a fi fost numit judecător la Manao, adică primul magistrat al provinciei, Ribeiro îl cunoscuse pe Joam Dacosta, pe vremea când tânărul funcţionar era urmărit pentru crima din ţinutul diamantelor. Ribeiro era pe atunci avocat la Villa-Rica. El a fost cel care şi-a luat sarcina de a-l apăra pe acuzat în faţa juraţilor. Pusese mult suflet în apărarea cauzei, de parcă ar fi fost vorba de el însuşi. Din cercetarea pieselor aflate la dosar, din informaţiile culese, căpătase nu numai o simplă convingere profesională, ci încredinţarea fermă că învinuirile aduse clientului său erau nedrepte, că acesta nu fusese în nici un fel părtaş la uciderea soldaţilor din escortă sau la furtul diamantelor, că ancheta apucase pe un drum greşit, într-un cuvânt, că Joam Dacosta era nevinovat.

Totuşi, oricât de sârguincios şi de talentat era, avocatul Ribeiro nu izbuti să transmită şi juraţilor convingerea sa. Asupra cui putea el să le întoarcă bănuielile? Dacă nu-i înştiinţase Joam Dacosta pe tâlhari, el care avea toate condiţiile să cunoască data plecării convoiului, atunci cine altul ar fi putut s-o facă? Funcţionarul care însoţea escorta murise împreună cu cea mai mare parte dintre soldaţi, deci bănuielile nu puteau să cadă asupra lui. Totul făcea să se creadă că Joam Dacosta este singurul şi adevăratul făptaş al crimei.

Ribeiro îl apără cu deosebită căldură! Puse mult suflet! Nu izbuti totuşi să-l salveze. Sentinţa juraţilor fu categorică la toate capetele de acuzare, Joam Dacosta, învinuit de crimă cu premeditare, nu căpătă nici dreptul la circumstanţe atenuante şi se trezi astfel condamnat la moarte.

Osânditului nu-i mai rămânea nici o nădejde. Nu era cu putinţă nici o comutare de pedeapsă, deoarece era vorba de o crimă săvârşită în ţinutul diamantelor. Osânditul era pierdut… Dar, în noaptea dinaintea execuţiei, când spânzurătoarea era gata pregătită, Joam Dacosta izbuti să fugă din închisoarea din Villa-Rica… Urmarea este cunoscută.

După douăzeci de ani, avocatul Ribeiro a fost numit judecător la Manao. Din locul îndepărtat unde-şi găsise adăpost, fermierul din Iquitos află de această schimbare şi văzu în ea un prilej fericit de a cere revizuirea procesului cu oarecare sorţi de izbândă. Ştia că vechile convingeri ale avocatului în privinţa sa rămăseseră aceleaşi şi în sufletul judecătorului. Se hotărî deci să încerce totul pentru a-şi dobândi reabilitarea. Dacă n-ar fi venit numirea lui Ribeiro în funcţia de magistrat suprem al provinciei Amazoanelor, poate c-ar fi şovăit, căci n-avea de prezentat nici o nouă dovadă materială a nevinovăţiei sale. Deşi acest om cinstit suferea îngrozitor că este silit să se ascundă la Iquitos, poate că ar fi aşteptat ca timpul să şteargă şi mai mult amintirile odioasei crime, dar o anumită împrejurare îl hotărî să nu mai zăbovească.

Cu mult înainte de a-i fi vorbit Yaquita, Joam Dacosta îşi dăduse seama că Manoel o iubea pe Minha. Unirea tânărului medic militar cu fiica sa îi era pe plac. Înţelesese că avea să urmeze în curând o cerere în căsătorie şi Joam nu voia să fie luat pe nepregătite.

Dar nu se putea împăca cu gândul că va trebui să-şi mărite fata sub un nume care nu-i aparţinea şi că Manoel Valdez, socotind că intră în familia Garral, intra de fapt în familia Dacosta, al cărei cap nu era decât un fugar ameninţat cu pedeapsa cu moartea. Nu! Această căsătorie nu se va săvârşi în condiţiile în care se săvârşise a sa. Nu! Asta niciodată!

Vă amintiţi cum s-au petrecut atunci lucrurile. După patru ani de la sosirea tânărului funcţionar la ferma din Iquitos, timp în care acesta devenise asociatul lui Magalhaes, bătrânul portughez fusese adus la fermă, rănit de moarte. Mai avea de trăit doar câteva zile. Înspăimântat la gândul că fiica lui va rămâne singură, fără nici un sprijin, ştiind că Joam şi Yaquita se iubeau, el dori să-i căsătorească fără zăbavă.

Joam se împotrivi la început. Făgădui că va rămâne ocrotitorul Yaquitei, slujitorul ei, fără a-i fi soţ… Dar stăruinţele lui Magalhaes fură atât de mari, încât nici o împotrivire nu mai era cu putinţă. Yaquita îşi puse mâna într-a lui Joam şi Joam nu mai dădu înapoi.

Da! Se petrecuse atunci un lucru neîngăduit! Da! Joam Dacosta ar fi trebuit să mărturisească totul sau să părăsească pentru totdeauna casa care-l primise atât de bine, întreprinderea a cărei înflorire i se datora! Da! Mai degrabă să dezvăluie totul, decât să dea fiicei binefăcătorului său un nume ce nu-i aparţinea, numele unui osândit la moarte pentru crimă, chiar dacă în sinea lui se ştia nevinovat.