Capitolul XVII ULTIMA NOAPTE.

Vizita Yaquitei, însoţită de fiica ei, se desfăşurase ca şi-n celelalte zile, când soţii îşi petreceau câteva ceasuri împreună. Alături de cele două făpturi, atât de dragi lui, Joam Dacosta îşi stăpânea cu greu zbuciumul inimii. Dar ca soţ şi părinte îşi poruncea să fie tare. Tot el trebuia să le încurajeze pe sărmanele femei, insuflându-le un pic din nădejdea atât de slabă ce-i mai rămăsese. Veneau amândouă cu dorinţa de a-l îmbărbăta pe prizonier. Numai că ele aveau şi mai multă nevoie de sprijin; dar, când îl vedeau aşa de hotărât, cu fruntea sus în vârtejul atâtor încercări, începeau din nou să nădăjduiască.

Chiar în ziua aceea Joam le spusese cuvinte încurajatoare. Îşi găsea această putere nesecată în conştiinţa nevinovăţiei sale. Nu! Nu era cu putinţă ca Joam Dacosta să fie pedepsit pentru crima din Tijuco!

Dealtminteri, aproape niciodată nu pomenea despre document. Că era fals sau nu, că era scris de mâna lui Torres sau de adevăratul făptaş al atentatului, că în el se afla sau nu mărturia atât de căutată, Joam Dacosta nu se sprijinea pe această ipoteză îndoielnică. Nu! Socotea viaţa lui de om cinstit drept cea mai grăitoare dovadă, singura în măsură să-i apere cauza!

În seara aceea, pătrunse până în adâncul sufletului de cuvintele lui pline de nădejde, mama şi fiica se întoarseră mai încrezătoare decât au fost vreodată, din ziua arestării. Prizonierul le strânse la piept cu şi mai multă căldură. Presimţea parcă apropierea deznodământului, oricare ar fi fost el.

Rămas singur, Joam Dacosta stătu multă vreme nemişcat. Îşi sprijinise braţele pe o măsuţă şi-şi plecase capul pe ele.

Ce se petrecea în sufletul lui? Ajunsese oare la convingerea că dreptatea omenească, după ce dăduse greş prima dată, va rosti în cele din urmă achitarea sa?

Da, mai nădăjduia încă. Ştia că odată cu raportul judecătorului Jarriquez plecase şi memoriul său, scris cu atâta convingere, care trebuia să se afle acum la Rio de Janeiro, în mâinile şefului suprem al justiţiei.

Se ştie că acest memoriu era însăşi povestea vieţii sale, de la intrarea ca funcţionar în birourile exploatării minelor de diamant până în clipa în care jangada se oprise la porţile oraşului Manao.

Lui Joam Dacosta i se perinda prin minte întreaga sa existenţă. Şi-o retrăia începând din vremea când, orfan, sosise la Tijuco. Acolo, mulţumită sârguinţei lui, se ridicase în ierarhia funcţionarilor din birourile guvernatorului general, unde fusese primit foarte de tânăr. Viitorul îi părea luminos; avea să ajungă departe!… Apoi, dintr-o dată, catastrofa: prădarea convoiului ce transporta diamantele, măcelărirea soldaţilor din escortă, bănuielile îndreptate asupra sa, ca singurul funcţionar în măsură să destăinuie data plecării, arestarea, aducerea lui în faţa judecătorilor, condamnarea, în pofida strădaniilor depuse de avocat, ultimele ceasuri petrecute în celula condamnaţilor la moarte a închisorii din Villa-Rica, evadarea săvârşită în împrejurări care cereau o îndrăzneală supraomenească, fuga prin provinciile din nord, sosirea la graniţa peruană, apoi primirea pe care ospitalierul fermier Magalhaes o făcuse fugarului mort de foame şi ajuns la capătul puterilor.

Prizonierul revedea toate întâmplările care-i zdrobiseră dintr-o dată viaţa! Furat de gândurile sale, pierdut în amintiri, nu auzea zgomotul acela neobişnuit ce venea de pe zidul din afară al vechii mănăstiri, nici zgâlţâitul unei frânghii agăţată de drugii ferestrei, nici scârţâitul oţelului tăind fierul, care ar fi atras atenţia unui om mai puţin preocupat de evocarea trecutului.

Nu, Joam Dacosta continua să-şi retrăiască anii tinereţii de după sosirea lui în provincia peruană. Se revedea la fermă, întâi slujbaş, apoi asociat al bătrânului portughez, muncind cu râvnă pentru prosperitatea gospodăriei din Iquitos.

Ah, de ce nu-i spusese totul, încă de la început, binefăcătorului său? Acesta nu s-ar fi îndoit de el! Era singura greşeală pe care nu şi-o putea ierta. De ce nu-i mărturisise nici de unde venea, nici cine era – mai ales atunci când Magalhaes îi împreunase mâna cu mâna fiicei sale, care n-ar fi putut nici o clipă să vadă în el pe făptaşul acestei crime înspăimântătoare?

Deodată, zgomotul de afară deveni atât de puternic, încât atrase atenţia prizonierului. Joam Dacosta înălţă o clipă capul. Ochii i se îndreptară spre fereastră cu o privire lipsită de expresie, inconştientă parcă, şi, după o clipă, fruntea îi căzu iar pe braţe. Se întorsese din nou cu gândul la Iquitos.

Acolo bătrânul fermier era pe moarte. Înainte de a-şi da sufletul, voia să asigure viitorul copilei sale, să-şi lase întreaga avere asociatului care contribuise atâta la prosperitatea gospodăriei. Oare Joam Dacosta ar fi trebuit atunci să vorbească?… Poate!… Dar n-a îndrăznit!… Îşi aminti de anii luminoşi pe care i-a trăit alături de Yaquita, de venirea pe lume a copiilor, de toată fericirea acestei vieţi pe care nu o tulburaseră decât amintirile din Tijuco şi remuşcarea că nu-i împărtăşise taina lui groaznică!

Înlănţuirea acestor fapte se depăna în mintea lui Joam Dacosta cu o limpezime şi o forţă uluitoare.

Ajunsese acum la vremea când urma să se pună la cale căsătoria fiicei sale cu Manoel! Putea oare lăsa să se înfăptuiască această căsătorie sub un nume fals, fără a-i dezvălui tânărului taina vieţii sale? Nu! Astfel, la îndemnul judecătorului Ribeiro, se hotărâse să vină să ceară revizuirea procesului şi să dobândească reabilitarea ce i se cuvenea. Plecase împreună cu toţi ai săi, apoi se ivise Torres, târgul josnic pe care i-l propusese acest ticălos, împotrivirea tatălui de a-şi vinde fiica pentru a-şi pune la adăpost cinstea şi viaţa, apoi denunţul, apoi arestarea…

În minutul acela, fereastra, împinsă cu putere din afară, se deschise dintr-o dată.

Joam Dacosta se ridică în picioare; amintirile trecutului se şterseră ca o umbră.

Benito sărise în încăpere şi se afla în faţa tatălui său, iar după o clipă se ivi şi Manoel, pătrunzând prin ochiul de fereastră din care fuseseră înlăturaţi drugii de fier.

Luat pe neaşteptate, Joam Dacosta era cât pe-aci să strige; Benito nu-i dădu răgaz.

— Tată, iată fereastra căreia i-am smuls gratiile! Afară atârnă o frânghie până la pământ!… O pirogă aşteaptă pe canal, la o sută de paşi de aici!… În ea se află Araujo, ca s-o mâne departe de Manao, pe celălalt mal al Amazonului, unde nu ţi se va mai putea da de urmă!… Tată drag, trebuie să fugi chiar acum!… Însuşi judecătorul ne-a dat sfatul acesta!

— Trebuie! adăugă Manoel.

— Să fug, eu!… Să fug pentru a doua oară!… Să fug iar…!

Cu braţele încrucişate, cu capul sus, Joam Dacosta se dădu înapoi până la capătul odăii.

— Niciodată! spuse el cu un glas atât de hotărât, încât Benito şi Manoel rămaseră încremeniţi.

Cei doi tineri nu se aşteptaseră la o asemenea împotrivire. Niciodată nu se gândiseră că evadarea ar putea fi zădărnicită chiar de prizonier.

Benito înainta spre tatăl său, îl privi drept în faţă, îl apucă de mâini, nu ca să-l tragă, ci pentru a-l face să-l asculte şi pentru a-l îndupleca.

— Spui că niciodată, tată drag?

— Niciodată!

— Tată, zise atunci Manoel – am şi eu dreptul să te numesc astfel – ascultă-ne, tată! Dacă-ţi spunem că trebuie să fugi fără zăbavă, înseamnă că rămânând te vei face vinovat faţă de ceilalţi, faţă de dumneata însuţi!

— Tată, dacă rămâi, e ca şi cum ţi-ai aştepta moartea! Ordinul de execuţie poate sosi dintr-o clipă într-alta! Te-nşeli amarnic dacă-ţi închipui că justiţia oamenilor îşi va schimba osânda nedreaptă, dacă gândeşti că ea va reabilita pe cel condamnat acum douăzeci de ani! Nu mai există nici o nădejde! Trebuie să fugi!… Haide, fugi!

Într-o pornire nestăvilită, Benito îşi apucase tatăl şi-l împingea către fereastră.

Joam Dacosta se desprinse din strânsoarea fiului său şi se dădu înapoi pentru a doua oară.

— Să fug?! rosti el cu o hotărâre de nezdruncinat. Dar asta înseamnă să-mi pierd cinstea şi odată cu ea şi pe a voastră! Ar fi ca o recunoaştere a vinovăţiei! De vreme ce am venit de bună voie să mă predau în mâna judecătorilor din patria mea, trebuie să le aştept hotărârea, oricare va fi, şi o voi aştepta!

— Dar dovezile pe care te sprijini dumneata nu ajung, continuă Manoel, iar dovada materială a nevinovăţiei ne lipseşte încă! Dacă-ţi repetăm că trebuie să fugi, e pentru că însuşi judecătorul Jarriquez ne-a sfătuit! Numai astfel mai poţi scăpa de la moarte.

— Voi muri, aşadar! răspunse liniştit Joam Dacosta. Voi muri tăgăduind judecata care mă osândeşte! Prima dată am fugit cu câteva ceasuri înaintea execuţiei! Da! Pe-atunci eram tânăr, aveam în faţă o viaţă întreagă ca să pot lupta împotriva nedreptăţii oamenilor! Dar să mai fug şi acum, să încep iar viaţa asta ticăloasă de vinovat care se ascunde sub nume fals, irosindu-şi toate puterile ca să scape de urmărirea poliţiei, să duc din nou traiul plin de temeri pe care l-am dus vreme de douăzeci şi trei ani, silindu-vă să-l împărtăşiţi şi voi cu mine, să aştept zi de zi un denunţ care, mai devreme sau mai târziu, tot va sosi, sau o cerere de extrădare care m-ar ajunge până-n ţări străine? Oare asta ar mai fi viaţă?! Nu! Niciodată!

— Ai să fugi, tată! zise Benito, care simţea că i se întunecă mintea faţă de atâta îndărătnicie. Vreau eu…!

Îl apucase pe Joam Dacosta şi căuta să-l împingă cu sila către fereastră.

— Nu!… Nu!

— Vrei deci să-mi pierd minţile!

— Lasă-mă, fiule! strigă Joam Dacosta… Am fugit o dată de la închisoarea din Villa-Rica, şi s-a crezut că fugeam de osândă meritată! Da! Aşa s-o fi crezut! Ei bine, pentru cinstea numelui pe care-l porţi, n-am s-o mai iau de la capăt!

Benito căzuse în genunchi la picioarele tatălui său! Întindea spre el mâinile… Îl ruga…

— Tată drag, ordinul acesta, ordinul poate sosi azi… în clipa asta… şi în el se va afla osânda la moarte…!

— Chiar de ar fi sosit la ora asta, hotărârea mea rămâne neclintită! Nu, fiule! Vinovat, Joam Dacosta ar putea să fugă! Nevinovat, Joam Dacosta nu va fugi!

Scena care urmă acestor cuvinte fu sfâşietoare. Benito lupta împotriva tatălui său. Deznădăjduit, Manoel rămăsese lângă fereastră, gata să-l scoată pe prizonier, când uşa celulei se deschise.

În prag se ivi şeful poliţiei, însoţit de paznicul şef al închisorii şi de câţiva soldaţi.

Şeful poliţiei înţelese că a avut loc o încercare de evadare, dar mai înţelese din înfăţişarea prizonierului că el era cel care se împotrivise. Nu spuse nimic. Pe chipul lui era zugrăvită mila cea mai adâncă. Fără-ndoială că şi el, la fel ca judecătorul Jarriquez, ar fi vrut ca prizonierul să fi evadat din închisoare.

Dar era prea târziu.

Cu o hârtie în mână, şeful poliţiei se îndreptă spre prizonier.

— Mai întâi, îl întâmpină Joam Dacosta, daţi-mi voie, domnule, să vă spun că n-a atârnat decât de mine să fug, dar că nu am vrut s-o fac.

Şeful poliţiei îşi plecă o clipă privirile, apoi, cu un glas pe care se străduia zadarnic să-l facă hotărât, zise:

— Joam Dacosta, a sosit chiar acum ordinul de la şeful suprem al justiţiei din Rio de Janeiro.

— Vai, tată! strigară Manoel şi Benito.

— Şi ordinul acesta, întrebă Joam Dacosta, încrucişându-şi braţele pe piept, ordinul acesta cere executarea sentinţei?

— Da!

— Când…?

— Mâine!

Benito se aruncase asupra tatălui său. Voia din nou să-l tragă afară din celulă… Trebuiră să vină soldaţii ca să smulgă prizonierul din această îmbrăţişare.

Apoi, la un semn al şefului poliţiei, Benito şi Manoel fură scoşi din încăpere. Trebuia să pună capăt acestei scene sfâşietoare, care ţinuse şi aşa prea mult.

— Domnule, grăi atunci condamnatul, mâine dimineaţă, înaintea execuţiei, aş putea petrece câteva minute cu părintele Passanha, căruia vă rog să-i daţi de ştire?

— Îi vom da.

— Îmi va fi îngăduit să-mi văd familia, să-mi îmbrăţişez pentru ultima oară soţia şi copiii?

— Îi veţi vedea.

— Vă mulţumesc, domnule, răspunse Joam Dacosta. Şi acum, puneţi să fie bine păzită fereastra asta! Nu trebuie să fiu scos de aici fără voia mea!

Şeful poliţiei se înclină, apoi se retrase împreună cu paznicul şi soldaţii.

Osânditul, căruia îi mai rămăseseră de trăit doar câteva ceasuri, rămase singur.