Capitolul VII HOTĂRÂRI.

După câteva ceasuri, din nou pe plută, întreaga familie se afla adunată în încăperea comună. Erau toţi acolo, mai puţin nevinovatul peste care se abătuse o altă năpastă!

Înmărmurit, Benito se învinuia că şi-a nenorocit tatăl. Dacă n-ar fi fost rugăminţile Yaquitei, surioarei lui, ale părintelui Passanha şi ale lui Manoel, nefericitul băiat poate că şi-ar fi pus capăt zilelor în primele clipe de deznădejde. Dar au stat mereu cu ochii pe el şi nu l-au lăsat deloc singur. Şi totuşi, purtarea lui fusese la înălţime! Înfăptuise o dreaptă răzbunare împotriva celui ce-i trădase tatăl!

Vai! De ce nu le spusese Joam Dacosta totul înainte de a părăsi pluta? De ce nu voise să vorbească despre această hârtie, care-i dovedea nevinovăţia, decât judecătorului? De ce în discuţia pe care o avusese cu Manoel, după izgonirea lui Torres, nu-i vorbise despre documentul pe care aventurierul pretindea că-l are? Dar, la urma urmelor, ce încredere se putea avea în vorbele lui Torres? Oare mizerabilul nu minţise?

Oricum, familia ştia acum totul, chiar din gura lui Joam Dacosta. Ştia că, după spusele lui Torres, exista într-adevăr dovada nevinovăţiei osânditului din Tijuco; că documentul fusese scris chiar de făptaşul crimei; că acest criminal, cuprins de remuşcări în faţa morţii, îl înmânase lui Torres, care, în loc să îndeplinească dorinţa muribundului, făcuse din el un instrument de şantaj!… Dar mai ştia că Torres pierise în duelul acela, că trupul lui fusese înghiţit de apele Amazonului şi că murise mai înainte de a fi rostit numele adevăratului criminal!

Doar o minune l-ar mai fi putut scăpa pe Joam Dacosta. Moartea judecătorului Ribeiro, pe de o parte, moartea lui Torres, pe de altă parte, însemnau pentru el o dublă lovitură!

Trebuie să mai adăugăm că şi opinia publică din Manao era stârnită, pe nedrept, împotriva lui. Arestarea pe neaşteptate a lui Joam Dacosta reînvia în mintea oamenilor îngrozitoarea crimă din Tijuco, dată uitării de douăzeci şi trei de ani. Procesul tânărului funcţionar de la minele de diamant, condamnarea la moarte, evadarea lui, cu câteva ceasuri înainte de execuţie, totul fu discutat, socotit, comentat. Un articol apărut în cel mai răspândit ziar din regiune, O Diario d'o Grand Para, după ce înfăţişase toate împrejurările în care s-a petrecut crima, se arăta făţiş împotriva prizonierului. La urma urmelor, cum ar fi putut să se creadă în nevinovăţia lui Joam Dacosta, de vreme ce nimeni nu ştia ceea ce ştiau numai el şi ai săi?

Aşa se face că locuitorii din Manao începură să se agite. Orbiţi de furie, nu întârziară să se adune în faţa închisorii, cerând moartea osânditului. În ţinutul acesta se văzuse de prea multe ori aplicându-se îngrozitoarea lege a lui Lynch şi era de temut ca nu cumva mulţimea dezlănţuită să vrea să facă singură dreptate!

Ce noapte tristă pentru călătorii plecaţi de la fermă! Stăpâni şi servitori primiseră cu toţii această grea lovitură! Nu erau membrii aceleiaşi familii? Se hotărâră să vegheze laolaltă pentru siguranţa Yaquitei şi a copiilor săi.

Noaptea trecu totuşi, fără să se producă vreun incident duşmănos faţă de cei de pe plută.

A doua zi, 26 august, de cum se lumină, Manoel şi Fragoso, care stătuseră tot timpul pe lingă Benito, încercară să-l smulgă pe acesta din ghearele deznădejdii. După ce-l luară deoparte, îl făcură să-nţeleagă că nu aveau nici o clipă de pierdut, că trebuiau să ia o hotărâre şi să facă ceva.

— Vino-ţi în fire, Benito, îi spuse Manoel, caută să te porţi ca un bărbat, ca un fiu.

— Tata! strigă Benito. Eu l-am ucis pe tata…!

— Nu, răspunse Manoel, şi, cu voia Cerului, s-ar putea să nu fie totul pierdut!

— Ascultă-ne, domnule Benito, zise şi Fragoso.

Trecându-şi mâna peste ochi, tânărul se strădui să-şi recapete stăpânirea de sine.

— Benito, continuă Manoel, Torres nu ne-a spus niciodată nimic care ne-ar putea duce pe urmele trecutului său şi nu avem de unde să ştim cine este autorul crimei din Tijuco, nici cum s-au petrecut lucrurile. Prin urmare, dacă am stărui în privinţa asta, ar însemna să pierdem vremea de pomană!

— Şi timpul nu ne-o îngăduie! adăugă Fragoso.

— Dealtfel, zise Manoel, chiar dacă vom izbuti să aflăm cine era acest prieten al lui Torres, el a murit şi nu va mai putea depune mărturie asupra nevinovăţiei lui Joam Dacosta. În schimb, este sigur că dovada acestei nevinovăţii există, că nu trebuie să ne îndoim de existenţa ei, de vreme ce Torres făcuse din ea obiectul unui târg. Chiar el a spus-o. Documentul acela este o mărturisire scrisă de mâna vinovatului, care-şi istoriseşte faptele până în cele mai mici amănunte, dezvinovăţindu-l astfel pe tata. Da! De o sută de ori da! Documentul acesta există!

— Dar Torres, Torres nu mai există, şi documentul a pierit odată cu el…!

— Aşteaptă şi nu-ţi pierde încă nădejdea, reluă Manoel. Îţi mai aduci aminte în ce împrejurări l-am cunoscut pe Torres? Era în pădurile de la Iquitos. Urmărea o maimuţă care-i furase o cutie de metal, la care părea să ţină ciudat de mult, şi urmărirea dura de vreo două ceasuri când am împuşcat noi maimuţa. Ei bine, crezi tu oare că numai pentru câteva monede închise în cutia aceea se îndârjise el atât ca s-o recapete, şi-ţi aminteşti ce bucurie grozavă s-a întipărit pe chipul lui când i-ai înapoiat cutia smulsă de tine din laba maimuţei?

— Da! Aşa-i!… răspunse Benito. Cutia pe care am ţinut-o în mână… pe care i-am dat-o înapoi!… Poate că tocmai în ea se afla…!

— Mai mult ca sigur!… răspunse Manoel.

— Mi-amintesc şi eu de ceva, spuse Fragoso. În timp ce dumneavoastră v-aţi dus să vizitaţi oraşul Ega, la îndemnul Linei, eu am rămas pe plută să-l supraveghez pe Torres, şi l-am văzut… da… l-am văzut citind şi răscitind o hârtie veche, îngălbenită… în timp ce şoptea nişte cuvinte pe care nu le-am priceput!

— Era documentul! strigă Benito, care se agăţă de această ultimă nădejde! Dar oare nu l-o fi ascuns undeva, la loc sigur?

— Nu, răspunse Manoel, nu cred!… Valora prea mult pentru Torres ca să se fi putut despărţi de el! Bănuiesc că-l purta mereu asupra lui şi fără-ndoială că-l ţinea în cutia aceea…!

— Stai puţin… ia stai. Manoel! strigă Benito. Îmi amintesc! Da! Acum îmi amintesc! În timpul duelului, când l-am lovit prima dată în piept pe Torres, cuţitul s-a împiedicat de ceva tare… ca o placă de metal.

— Era cutia! strigă Fragoso.

— Da! răspunse Manoel. Nu mai încape nici o îndoială! Era cutia, pusă într-un buzunar al hainei!

— Dar cadavrul lui Torres…?

— O să-l găsim noi!

— Dar hârtia aceea! Poate că s-a udat, poate că apa i-a şters scrisul!

— Nu cred, răspunse Manoel, probabil cutia era închisă ermetic!

— Ai dreptate, Manoel! zise Benito, agăţându-se de această ultimă nădejde. Trebuie să găsim cadavrul lui Torres! Dacă va fi nevoie, o să scotocim toată partea asta a fluviului şi tot vom da de el până la urmă!

Îl chemară degrabă pe pilotul Araujo şi-l încunoştinţară despre ceea ce puseseră la cale.

— Bine! răspunse Araujo. Cunosc vârtejurile şi curenţii de la vărsarea lui Rio Negro în Amazon şi socotesc că vom izbuti să găsim trupul lui Torres. Luăm cele două pirogi, două ube cu doisprezece dintre indienii noştri şi pornim.

Părintele Passanha tocmai ieşea din odaia Yaquitei. Benito merse la el şi-i spuse în câteva cuvinte ce voiau să facă pentru a intra în posesia documentului.

— Să nu le spuneţi încă nimic mamei şi surorii mele! Dacă n-o să izbutim, deznădejdea le va ucide!

— Du-te, fiule, du-te şi Domnul să vegheze asupra voastră! Cinci minute mai târziu, cele patru ambarcaţii se dezlipeau de plută; apoi, după ce coborâră pe Rio Negro, ajunseră la malul Amazonului, chiar în locul unde Torres, rănit de moarte, fusese înghiţit de apele fluviului.