Capitolul XVI SE IAU HOTĂRÂRI.

A doua zi, la 30 august, Benito şi Manoel se sfătuiau. Înţeleseseră gândul pe care magistratul nu voise să-l rostească până la capăt. Căutau acum mijloacele prin care condamnatul ameninţat de pedeapsa capitală ar fi putut să evadeze.

Altă scăpare nu exista.

Era mai mult ca sigur că pentru autorităţile din Rio de Janeiro documentul nedesluşit n-avea nici o însemnătate, că va rămâne literă moartă, că prima judecată ce-l desemnase pe Joam Dacosta drept vinovat pentru atentatul din Tijuco nu va fi schimbată şi că ordinul de execuţie va sosi negreşit, de vreme ce într-un asemenea caz nu putea fi vorba de comutarea pedepsei.

Aşadar, Joam Dacosta nu trebuia să stea pe gânduri ca să fugă pentru a doua oară de osânda ce-l lovea pe nedrept.

Tinerii hotărâră de la început să păstreze taina asupra celor ce aveau să facă; nu le vor spune nimic nici Yaquitei, nici Minhăi despre încercarea lor. Ar fi însemnat să le dea o ultimă nădejde, care poate nu s-ar fi înfăptuit! Cine ştie dacă nu cumva, datorită unor împrejurări neprevăzute, încercarea lor nu va da greş!

Fără-ndoială, le-ar fi prins bine să-l aibă şi pe Fragoso cu ei. Flăcăul acesta priceput şi devotat le-ar fi putut da un ajutor preţios; dar Fragoso nu se arătase încă. Nici Lina n-avea habar ce se întâmplase cu el, de ce plecase de pe plută fără s-o înştiinţeze măcar pe ea.

Dac-ar fi ştiut Fragoso ce întorsătură vor lua lucrurile, n-ar mai fi părăsit el familia Dacosta pentru o încercare cu aşa de puţini sorţi de izbândă. Da, ar fi socotit că-i mai nimerit să ajute la evadarea condamnatului, decât să pornească în căutarea foştilor camarazi ai lui Torres!

Dar Fragoso nu se arăta, aşa că erau nevoiţi să se lipsească de ajutorul lui.

De cum începu să se lumineze, Benito şi Manoel părăsiră pluta şi se îndreptară spre Manao. Ajunseră repede în oraş şi pătrunseră pe ulicioarele încă pustii. În câteva minute, se aflau amândoi în faţa închisorii şi străbăteau în lung şi-n lat maidanurile pe care se înălţa fosta mănăstire ce slujea acum drept temniţă.

Trebuiau să cerceteze cu luare-aminte locurile.

Celula în care era închis Joam Dacosta se afla într-un colţ al clădirii, la o înălţime de douăzeci şi cinci de picioare de la pământ. Fereastra era apărată prin nişte zăbrele şubrede din fier, uşor de smuls sau de tăiat dacă ajungeai până la ea. Blocurile de piatră ale zidului, prost îmbinate şi măcinate pe alocuri, aveau numeroase colţuri pe care să-ţi sprijini piciorul dacă te-ai fi căţărat pe o frânghie. Zvârlită cu îndemânare, această frânghie s-ar fi putut înfăşură pe una din gratiile de fier, ieşită în afară şi îndoită ca un cârlig. Trebuiau înlăturate apoi una sau două gratii, doar cât să se poată strecura pe-acolo un om. Benito şi Manoel urmau să pătrundă în odaia prizonierului şi evadarea avea să se înfăptuiască destul de lesne, cu ajutorul frânghiei prinsă de drugul de fier.

Cerul înnourat prevestea o noapte fără lună, astfel că mişcările lor, învăluite de întuneric, nu ar fi putut fi observate, iar Joam Dacosta s-ar fi aflat la adăpost înainte de ivirea zorilor.

Vreme de un ceas, Manoel şi Benito umblară încoace şi-ncolo, în aşa fel încât să nu stârnească bănuielile, dar îşi fixară bine în minte aşezarea ferestrei, a gratiilor şi locul cel mai potrivit în care urmau să arunce frânghia.

— Deci, aşa rămâne, spuse Manoel. Oare nu s-ar cuveni să-l înştiinţăm şi pe prizonier?

— Nu, Manoel! Să nu-i dezvăluim nici lui taina pe care am păstrat-o faţă de mama şi Minha, căci s-ar putea să dăm greş!

— Vom izbuti, Benito! Dar trebuie să ne gândim bine la toate, iar dacă paznicul şef al închisorii va băga ceva de seamă când vom încerca evadarea…

— Vom avea destul aur cu care să-i cumpărăm tăcerea! răspunse Benito.

— Foarte bine. Dar odată scăpat din închisoare, tata nu se poate ascunde nici în oraş, nici pe plută. Unde-o să se ducă?

Era a doua problemă spinoasă pe care o aveau de rezolvat, şi iată în apropierea închisorii, câmpul era străbătut de unul din canalele ce se varsă în Rio Negro, în partea de jos a oraşului. Pe canalul acesta se putea ajunge uşor la fluviu, dacă prizonierul ar fi fost aşteptat de o pirogă. De la poalele zidului până la canal n-avea de făcut decât o sută de paşi.

Benito şi Manoel hotărâră deci ca Araujo să vină pe la opt seara cu o pirogă mânată de doi vâslaşi puternici. Ea va urca pe Rio Negro, va pătrunde în canal, se va strecura prin câmpul pustiu şi, odată ajunsă acolo, se va ascunde printre ierburile înalte ale malurilor, stând pregătită toată noaptea să-l primească pe fugar.

Dar odată urcat în barcă, oare unde va fi bine să se adăpostească Joam Dacosta?

După ce se sfătuiră îndelung, întorcând problema pe toate feţele, tinerii luară şi această ultimă hotărâre.

Să se întoarcă la Iquitos, ar fi însemnat să apuce o cale grea şi primejdioasă. Fie c-ar fi mers pe uscat, fie c-ar fi luat-o în sus sau în jos pe Amazon, ar fi durat prea mult. Nici călare, nici cu piroga n-ar fi izbutit să scape la timp de urmărire. Dealtfel, nici la fermă nu mai era acum în siguranţă. Întors acolo, el nu va mai fi pentru lume fermierul Joam Garral, ci osânditul Joam Dacosta, mereu sub ameninţarea extrădării, şi nu-i va fi cu putinţă să mai ducă viaţa de altădată. Dacă ar fi pornit pe Rio Negro, până în nordul provinciei, sau chiar dincolo de graniţele braziliene, ar fi durat mult prea mult, şi prima grijă pe care trebuia s-o aibă Joam Dacosta era să scape de patrulele ce vor porni îndată pe urma lui.

Să coboare din nou pe Amazon? Dar ambele maluri erau înţesate de posturi, oraşe, sate. Semnalmentele osânditului vor fi trimise tuturor şefilor de poliţie. Exista deci primejdia să fie arestat cu mult înainte de a fi ajuns la ţărmul Atlanticului. Şi chiar de-ar fi ajuns până acolo, unde şi cum să se ascundă până când va găsi prilejul să se îmbarce pe un vapor, punând astfel oceanul între el şi justiţie?

Discutând aceste planuri, Manoel şi Benito îşi dădură seama că niciunul, nici altul nu erau bune de urmat.

Exista totuşi o cale cu sorţi de izbândă: să iasă din închisoare, să urce în pirogă şi să meargă pe canal până la Rio Negro, să coboare pe el, cu pilotul la cârmă, să ajungă la confluenţa celor două ape, iar de aici să pornească pe Amazon, navigând pe lângă malul drept vreo şaizeci de mile până la gurile Madeirei, umblând noaptea şi odihnindu-se în timpul zilei.

Acest afluent ce coboară din munţii Cordilieri, alimentat pe parcurs de vreo sută de subafluenţi, este o adevărată cale fluvială deschisă până-n inima Boliviei. Aşadar, o pirogă putea să se strecoare pe el nebăgată în seamă şi să se adăpostească apoi într-un sat sau cătun, dincolo de frontiera braziliană.

Acolo, Joam Dacosta s-ar fi aflat în oarecare siguranţă, ar fi aşteptat vreme de câteva luni un prilej de a ajunge la ţărmul Pacificului, de unde să se poată îmbarca pe un vapor ce va pleca dintr-unul din porturile de pe coastă. Odată ajuns în America de Nord, era scăpat. Mai târziu, o să vadă el dacă-şi va lichida averea şi se va duce să-şi sfârşească viaţa, atât de crud şi atât de nedrept zbuciumată, dincolo de ocean, în Lumea Veche.

Oriunde va merge, familia lui îl va urma fără şovăială, fără păreri de rău, cuprinzându-l aici şi pe Manoel, legat de ei pentru totdeauna. În privinţa asta nu mai încăpea nici o îndoială.

— Să plecăm, zise Benito. Trebuie să fie totul gata înainte de căderea nopţii şi nu mai avem nici o clipă de pierdut.

Cei doi tineri se întoarseră pe plută, mergând pe marginea canalului până la Rio Negro. În felul acesta se încredinţară că piroga va putea trece nestânjenită, că nu va întâlni în cale nici o piedică, nici baraj de ecluză, nici vapor în reparaţie. Coborâră apoi pe malul stâng al afluentului, ferindu-se de străzile aglomerate ale oraşului, şi ajunseră la plută.

Prima grijă a lui Benito a fost să stea de vorbă cu maică-sa. Era destul de stăpân pe el ca să-şi poată ascunde frământările. Ţinea s-o liniştească, să-i spună că nu trebuie să-şi piardă orice nădejde, că taina documentului avea să fie dezlegată, că, oricum, opinia publică era de partea lui Joam Dacosta şi că, în faţa acestei mişcări de simpatie, justiţia le va da un răgaz pentru a scoate la iveală mărturia nevinovăţiei lui.

— Da, mamă, adăugă el, te încredinţez că până mâine tata va fi în afara oricărei primejdii!

— Aşa să fie, dragul meu, răspunse Yaquitâ, cătând stăruitor în ochii băiatului, încât acesta izbuti cu greu să-i înfrunte privirea.

Ca la o înţelegere, Manoel încercă şi el s-o îmbărbăteze pe Minha, repetându-i că judecătorul Jarriquez era acum pe deplin convins de nevinovăţia lui Joam Dacosta şi că va încerca să-l scape prin toate mijloacele ce-i stau în putinţă.

— Aş vrea să te cred, Manoel, răspunse tânăra, fără să-şi poală stăvili plânsul.

Manoel plecă repede de lângă ea. Îl năpădeau şi pe el lacrimile, contrazicând cuvintele de încurajare pe care i le spusese.

Dealtminteri, era timpul să se ducă să-l vadă pe prizonier şi Yaquita. Împreună cu fiica sa, se îndreptară grabnic spre Manao.

Vreme de un ceas tinerii se sfătuiră cu pilotul Araujo. Îi împărtăşiră toate amănuntele planului lor şi-i cerură părerea atât în privinţa evadării, cât şi a măsurilor ce trebuiau luate pentru a-l pune pe fugar la adăpost.

Araujo încuviinţă totul. Cunoscând bine drumul, îşi luă sarcina ca, după căderea nopţii, să străbată canalul cu piroga, fără să stârnească vreo bănuială, până la locul unde trebuia să aştepte sosirea lui Joam Dacosta. De acolo nu era greu să ajungă până la gurile lui Rio Negro, unde piroga va trece neluată în seamă printre epavele ce coborau fără-ncetare pe apă.

Araujo nu se împotrivi nici la propunerea de a merge pe Amazon până la confluenţa cu râul Madeira. Era şi el de părere că nu se putea alege o cale mai bună. Cunoştea cursul Madeirei pe o întindere de mai bine de o sută de mile. În inima acestor ţinuturi puţin populate, chiar dacă, prin absurd, ar fi fost urmăriţi, le-ar fi fost lesne să-i înşele pe urmăritori retrăgându-se spre mijlocul Boliviei, şi dacă Joam Dacosta ar dori să se expatrieze, s-ar putea îmbarca mai degrabă de pe ţărmul Pacificului decât de pe cel al Atlanticului.

Încuviinţarea lui Araujo era menită să-i mai liniştească pe cei doi tineri. Aveau mare încredere în simţul practic al pilotului, şi nu fără temei. Cât despre devotamentul acestui om, nu încăpea nici o îndoială. Şi-ar fi primejduit, cu siguranţă, viaţa şi libertatea pentru salvarea fermierului din Iquitos.

În mare taină, Araujo începu de îndată pregătirile cuvenite pentru încercarea de evadare. Benito îi dădu o sumă de bani cu care să facă faţă oricăror împrejurări ce s-ar ivi în timpul călătoriei pe Madeira. Pregăti apoi piroga spunând că are de gând să plece în căutarea lui Fragoso, deoarece acesta încă nu se arătase şi erau cu toţii îngrijoraţi din pricina lui.

Cără apoi el însuşi în pirogă alimente pentru câteva zile, laolaltă cu frânghiile şi sculele pe care urmau să le ia cei doi tineri atunci când piroga va ajunge la capătul canalului, la locul şi ceasul hotărât.

Oamenii de pe plută nu băgară de seamă aceste pregătiri. Nici celor doi negri voinici, pe care Araujo îi alesese ca vâslaşi, nu li se împărtăşi taina. Ştiau că se pot bizui pe ei. Când vor afla despre ce e vorba, când Joam Dacosta, liber în sfârşit, va fi dat în grija lor, Araujo era încredinţat că nu vor da înapoi de la nimic, dăruindu-şi propria lor viaţă ca să-şi salveze stăpânul.

Până după-amiază totul era gata de plecare. Nu mai aveau decât să aştepte căderea nopţii.

Înainte de a trece la fapte, Manoel voia să se mai ducă o dată la judecătorul Jarriquez. Poate că magistratul le va da noutăţi cu privire la document. Benito rămase pe plută, aşteptând întoarcerea mamei şi surorii sale.

Manoel plecă deci singur la judecător acasă şi fu primit îndată.

Magistratul se afla în odaia lui de lucru, din care nu mai ieşea deloc, pradă aceloraşi frământări. Documentul mototolit de degetele lui neastâmpărate se afla tot pe masă.

— Domnule, îi spuse Manoel cu vocea tremurândă, aţi primit de la Rio de Janeiro…?

— Nu… răspunse judecătorul Jarriquez, ordinul n-a sosit încă… dar poate sosi dintr-o clipă într-alta…!

— Dar documentul?

— Nimic! strigă judecătorul. Am încercat tot ce mi-a putut trece prin minte… şi nimic!

— Nimic!

— Ba da! Am văzut totuşi limpede în documentul acela un cuvânt… unul singur…!

— Ce cuvânt, domnule?… Spuneţi-l!

— Fuga!

Fără să mai spună nimic, Manoel strânse mâna judecătorului şi se întoarse la plută în aşteptarea clipei când aveau să treacă la acţiune.