Capitolul V AMAZONUL

— Cel mai mare fluviu al lumii3! spunea a doua zi Benito lui Manoel Valdez.

Şi în clipa aceea, aşezaţi amândoi pe mal, la marginea dinspre miazăzi a fazendei, priveau trecând încet moleculele acelea lichide ce porneau din lanţul uriaş al Anzilor şi se revărsau în Oceanul Atlantic, la o depărtare de opt sute de leghe de acolo.

— Şi fluviul care aduce oceanului cel mai mare debit de apă! adăugă Manoel.

— Atât de mare încât desalinizează oceanul pe o mare întindere în jurul locului unde se varsă şi abate vapoarele din drum până la optzeci de leghe departe de coastă.

— Un fluviu al cărui curs se desfăşoară pe mai bine de treizeci de grade latitudine!

— Şi asta într-un bazin care de la sud la nord măsoară douăzeci şi cinci de grade.

— Un bazin! strigă Benito. Oare mai poate fi numit bazin această nemărginită câmpie de-a latul căreia curge Amazonul, această savană care se întinde cât vezi cu ochii, fără o colină care să-i încreţească solul, fără un munte care să-i îngusteze orizontul!

— Şi pe toată întinderea ei, reluă Manoel, două sute de afluenţi, ca nişte uriaşe tentacule de caracatiţă, veniţi dinspre nord sau sud, alimentaţi ei înşişi de nenumăraţi subafluenţi, pe lângă care marile fluvii ale Europei nu-s decât nişte simple pârâiaşe!

— Un fluviu pe care cinci sute şaizeci de insule, fără să mai punem la socoteală insuliţele, stabile sau plutitoare, alcătuiesc un fel de arhipelag, şi care singure fac cât un regat!

— Iar de o parte şi de alta, câte canale, lagune, lacuri – mai multe decât ai putea întâlni în toată Elveţia, Lombardia, Scoţia şi Canada, luate la un loc!

— Un fluviu care, umflat de miile sale de afluenţi, aruncă în Atlantic nu mai puţin de două sute cincizeci de milioane de metri cubi de apă pe oră!

— Un fluviu al cărui curs foloseşte drept graniţă a două republici şi străbate falnic cel mai mare stat al Americii de Sud, de parcă însuşi Oceanul Pacific s-ar vărsa în întregime, prin gurile lui, în Atlantic!

— Şi ce guri! Un adevărat braţ de mare în care o singură insulă, cum e Marajo, are un perimetru de mai bine de cinci sute de leghe…!

— Şi căruia oceanul nu izbuteşte să-i respingă apele decât ridicând printr-o luptă nemaipomenită o maree uriaşă, o „prororoca”, faţă de care refluxul, pragurile, vârtejurile celorlalte fluvii nu-s decât mici încreţituri stârnite de adierea vântului!

— Un fluviu botezat cu trei nume şi pe care pot înainta vase de mare tonaj până la o distanţă de cinci mii de kilometri de la vărsare, fără să renunţe la ceva din încărcătură!

— Un fluviu care, fie prin el însuşi, fie prin afluenţii sau subafluenţii săi, deschide o cale comercială şi de navigaţie ce străbate tot nordul Americii de Sud, trecând de la Magdalena la Ortequaza, de la Ortequaza la Caqueta, de la Caqueta la Putumayo, de la Putumayo la Amazon. Patru mii de mile de cale fluvială, căreia-i lipsesc doar câteva canale pentru a-i întregi reţeaua navigabilă!

— Ce să mai discutăm, este cel mai încântător şi cel mai întins sistem hidrografic de pe lume!

Cei doi tineri vorbeau cu nestăvilită patimă despre neasemuitul fluviu. Erau cu adevărat copiii acestui Amazon, ai cărui afluenţi, demni de el însuşi, alcătuiesc drumuri ce străbat Bolivia, Peru, Ecuadorul, Noua-Grenadă, Venezuela, cele patru Guiane: engleză, franceză, olandeză şi braziliană!

Câte popoare, câte rase, a căror origine se pierde în negura timpurilor! Ei bine, aşa se întâmplă cu marile fluvii de pe glob! Adevăratul lor izvor scapă de multe ori cercetărilor. Numeroase state îşi atribuie cinstea de a le fi dat naştere! Nici Amazonul nu putea scăpa acestei legi. Peru, Ecuadorul, Columbia şi-au disputat multă vreme această glorioasă paternitate.

Totuşi, astăzi nu mai încape nici o îndoială că Amazonul izvorăşte din Peru, în districtul Huaraco, provincia Tarma, că iese din lacul Loricocha, situat cu aproximaţie între unsprezece şi douăsprezece grade latitudine sudică.

Celor care ar dori să-l facă să izvorască din Bolivia, revărsându-se din munţii Titicaca, le-ar rămâne de dovedit că adevăratul Amazon este Ucayali, care ia naştere din împreunarea râurilor Paro şi Apurimac; dar această părere trebuie înlăturată cu străşnicie.

La ieşirea lui din lacul Loricocha, fluviul abia înfiripat se îndreaptă spre nord-est pe o distanţă de cinci sute şaizeci de mile, dar nu porneşte cu adevărat spre răsărit decât după ce primeşte apele unui afluent de seamă, râul Panta. Pe pământul columbian şi peruan, până la graniţa braziliană, el se numeşte Maranon sau mai degrabă Maranhao, căci Maranon nu este altceva decât numele portughez franţuzit. De la graniţa braziliană la Manao, unde primeşte pe splendidul Rio Negro, capătă numele de Solimaes sau Solimoens, după denumirea tribului indian solimao din care se mai găsesc încă nişte rămăşiţe prin provinciile învecinate. În sfârşit; de la Manao la ocean i se spune Amasenas sau fluviul Amazoanelor, nume datorat spaniolilor, acelor descendenţi ai îndrăzneţului Orellana, ale căror povestiri, îndoielnice, dar entuziaste, făcuseră să se creadă că a existat un trib de femei războinice, aşezat pe malul râului Nhamunda, unul din afluenţii mijlocii ai marelui fluviu.

De la început îţi poţi da seama că Amazonul va deveni un curs de apă măreţ. De la izvor şi până la locul unde albia lui trece printre două lanţuri inegale şi pitoreşti de munţi, îngustându-se puţin, nici un baraj sau vreo altă piedică nu i se aşterne în cale. Cascadele încep să-i întrerupă curentul abia în punctul unde coteşte spre răsărit, străbătând lanţul de mijloc al Anzilor. În regiunea aceasta există câteva căderi de apă, fără de care fluviul ar fi în întregime navigabil, de la izvor până la vărsare. În orice caz, după cum a spus-o şi Humboldt, el este navigabil pe cinci şesimi din parcurs.

Şi chiar de la început nu duce lipsă de afluenţi, alimentaţi şi ei, la rândul lor, de subafluenţi. La stânga, primeşte pe Chinchipe, venit dinspre nord-est. La dreapta pe Chachapuyas, venit dinspre sud-est. În apropierea misiunii Laguna, întâlneşte pe stânga râurile Marona şi Pastuca iar pe dreapta pe Guallaga. Pe stânga mai primeşte pe Chambyra şi Tigre, venite dinspre nord-est; din dreapta, pe Huailaga, care se varsă în Amazon la o depărtare de două mii opt sute de mile de Atlantic şi pe care pot să urce corăbiile pe o distanţă de mai mult de două sute de mile, pătrunzând astfel până în inima statului Peru. În sfârşit, la dreapta, aproape de misiunea San-Joachim-d'Omaguas, după ce şi-a plimbat mândru apele prin pampasul Sacramento, apare măreţul Ucayali, acolo unde ia sfârşit bazinul superior al Amazonului, arteră îngroşată de numeroase cursuri de apă izvorâte din lacul Chucuito, aflat la nord-est de Arica.

Aceştia sunt principalii afluenţi din amont de satul Iquitos. În aval, ei devin atât de numeroşi, încât albiile fluviilor din Europa ar fi cu siguranţă prea strâmte ca să-i cuprindă. Joam Garral cu ai săi aveau să treacă prin locurile de vărsare ale tuturor acestor afluenţi în timpul călătoriei lor pe Amazon, în jos. La frumuseţea acestui fluviu neasemuit care scaldă cea mai frumoasă dintre ţări, menţinându-se aproape constant la câteva grade sub linia ecuatorială, se cuvine să mai adăugăm încă o calitate pe care nu o are nici Nilul, nici Mississippi, nici Livingstone-ul, denumit odinioară Congo-Zair-Lualaba. Este vorba de faptul că, în ciuda părerii unor călători, desigur prost informaţi, Amazonul străbate un ţinut sănătos al Americii de Sud. Bazinul lui este supus fără încetare vânturilor prielnice dinspre apus. El nu-şi croieşte drumul printr-o vale încătuşată de munţi înalţi, ci printr-o câmpie întinsă, măsurând trei sute cincizeci de leghe de la nord la sud, abia încreţită de câteva coline, care poate fi străbătută cu uşurinţă de curenţii atmosferici.

Profesorul Agassiz se ridică, pe bună dreptate, împotriva aşa-zisei clime nesănătoase a unui ţinut care este hărăzit să devină cel mai de seamă centru al producţiei comerciale. După părerea lui, „o adiere blândă se face simţită tot timpul, determinând un proces de evaporare, datorită căruia temperatura se menţine la un nivel potrivit, iar pământul nu se încălzeşte peste măsură. Statornicia acestei adieri răcoritoare dă ţinuturilor scăldate de Amazon un climat plăcut, ba chiar din cele mai dulci”.

De asemenea, abatele Durand, fost misionar în Brazilia, a putut să constate că, dacă temperatura nu coboară sub douăzeci şi cinci de grade centigrade, ea nu se ridică niciodată peste treizeci şi trei, ceea ce asigură, pe întregul an, o medie de douăzeci şi opt-douăzeci şi nouă, cu o abatere de numai opt grade în plus sau în minus.

Odată stabilite toate acestea, ne este deci îngăduit să spunem că în bazinul Amazonului nu întâlnim nici pe departe căldurile dogoritoare ale regiunilor din Asia şi Africa, străbătute de aceleaşi paralele.

Câmpia nemărginită prin care îşi croieşte drumul este deschisă în întregime vântului călduţ pe care i-l trimite Oceanul Atlantic.

De aceea, regiunile prin care trece, dându-le numele său, au dreptul de netăgăduit de a se socoti cele mai sănătoase dintr-o ţară care, pe deasupra, este şi una dintre cele mai frumoase din lume.

Şi nu cumva să se creadă că sistemul hidrografic al Amazonului este necunoscut!

Încă din secolul al XVI-lea, în anul 1540, Orellana, locotenentul unuia dintre fraţii Pizarro, cobora pe Rio Negro, intra pe marele fluviu, străbătea cu îndrăzneală, fără călăuză, aceste regiuni, şi, după optsprezece luni de navigaţie din care ne-a lăsat o istorisire încântătoare, ajungea la gurile fluviului.

În 1636 şi 1637, portughezul Pedro Texeira urca pe Amazon până la Napo cu o flotă de patruzeci şi şapte de pirogi.

În 1734, după ce măsurase arcul meridianului la Ecuator, La Condamine se despărţea de tovarăşii săi de drum, Bouguer şi Godin des Odonais, pornea pe Chincipe până la confluenţa acestuia cu Maranon-ul, atingând la 31 iulie gurile râului Napo, tocmai la timp ca să vadă o ieşire din eclipsă a primului satelit al lui Jupiter – ceea ce-i îngădui acestui „Humboldt al secolului XVIII” să stabilească precis longitudinea locului – colinda satele de pe ambele maluri şi, la 6 septembrie, ajungea înaintea fortului din Para. Această lungă călătorie avea să fie de o însemnătate covârşitoare: nu numai că se stabilise în mod ştiinţific cursul Amazonului, dar era aproape sigur că el comunica cu Orinocul.

După cincizeci şi cinci de ani, Humboldt şi Bonpland întregeau aceste valoroase strădanii ale lui La Condamine, ajungând cu harta Maranon-ului până la râul Napo.

Începând de atunci, atât Amazonul cât şi principalii lui afluenţi au făcut obiectul unor cercetări continue.

În 1827 Lister-Maw, în 1834-l835 englezul Smyth, în 1844 un locotenent francez comandant al vasului Boulonnaise, brazilianul Valder în 1840, francezul Paul Marcoy de la 1848 la 1860, năstruşnicul pictor Biard în 1859, profesorul Agassiz de la 1865 la 1866, inginerul brazilian Franz Keller-Linzenger în 1867 şi, în sfârşit, în 1879, doctorul Crevaux, toţi au explorat cursul fluviului, au urcat pe diferiţii lui afluenţi şi au constatat că cei mai mari dintre ei sunt navigabili.

Dar faptul cel mai de seamă, care face cinste guvernului brazilian, este următorul:

La 31 iulie 1857, după numeroase litigii de frontieră între Franţa şi Brazilia în ceea ce privea graniţa Guyanei, cursul Amazonului fu declarat liber, deschis tuturor pavilioanelor şi, pentru a trece de la teorie la practică, Brazilia se înţelese cu ţările învecinate pentru exploatarea căilor fluviale din bazinul Amazonului.

În zilele noastre, linii de vapoare cu aburi, foarte confortabile, care duc direct la Liverpool, deservesc fluviul de la vărsare şi până la Manao; altele urcă până la Iquitos; în sfârşit, altele străbat râurile Tapajos, Madeira, Rio Negro, Purus, pătrunzând până în inima Peru-lui şi a Boliviei.

E uşor de închipuit ce dezvoltare va lua într-o bună zi comerţul în acest uriaş bazin, fără pereche-n lume.

Dar iată cum se prezintă şi reversul acestei medalii a viitorului. Progresul tehnic se realizează dăunând într-un fel sau altul seminţiilor băştinaşe.

Într-adevăr, pe Amazonul de Sus, multe rase de indieni s-au şi pierdut, printre care curicicurii şi sorimaoşii. Dacă pe râul Putumayo se mai întâlnesc încă vreo câţiva yurişi, yahuaşii l-au părăsit şi s-au retras spre afluenţii mai îndepărtaţi, iar mooşii au plecat de la ţărmul lui şi, puţini câţi mai sunt, rătăcesc acum prin pădurile Japurei!

Într-adevăr, râul Tunantinilor este aproape pustiu, iar la vărsarea râului Jurua au mai rămas doar câteva familii nomade de indieni. Râul Teffe este şi el părăsit, iar din marele popor umaua nu mai sunt decât nişte rămăşiţe pe lângă izvoarele Japurei. Coari e cu desăvârşire pustiu. Câţiva indieni muraşi se mai găsesc pe malurile Purus-ului. Din străvechii manaoşi, mai sunt doar câteva familii rătăcitoare. Pe malurile lui Rio Negro, unde au existat odinioară vreo douăzeci şi patru de triburi de sine stătătoare, nu se mai pomeneşte decât de metişi, proveniţi din portughezi şi indieni.

Dar să ne întoarcem la anul 1852. Pe atunci nu existau mijloacele de comunicaţie atât de numeroase astăzi, şi călătoria lui Joam Garral avea să dureze cel puţin patru luni, mai ales dacă ţinem seama de condiţiile în care urma să se desfăşoare.

Gândindu-se la asta, în timp ce priveau amândoi apele fluviului curgând lin la picioarele lor, Benito îi spusese prietenului său:

— Dragă Manoel, de vreme ce ne vom despărţi curând după sosirea noastră la Belem, sper că timpul cât vom călători îţi va părea tare scurt!

— Da, Benito, răspunse Manoel, dar pentru mine va fi totodată şi foarte lung, dacă ţin seama că abia la sfârşitul călătoriei Minha va deveni soţia mea.