Capitolul VI O PĂDURE ÎNTREAGĂ CULCATĂ LA PĂMÂNT

Aşadar, familia Garral era în culmea fericirii. Călătoria de-a lungul Amazonului urma să se desfăşoare în condiţii minunate. Şi după cum vom vedea, în această lungă călătorie de peste patru luni nu pleca numai fermierul cu familia sa, ci aveau să fie însoţiţi de o bună parte din personalul fermei.

Văzându-i voioşi pe toţi cei din jurul său, Joam Garral uită de frământările care păreau să-l neliniştească. Din ziua în care hotărâse această călătorie, devenise alt om şi începuse să se ocupe de pregătirile plecării cu energia lui de odinioară. Pentru ai săi fu o mare bucurie să-l vadă lucrând cu atâta râvnă. Starea psihică se răsfrânsese şi asupra fizicului şi arăta acum la fel ca în anii tinereţii, puternic şi sănătos. Redeveni omul care a trăit totdeauna în aer liber, în aerul curat al pădurilor, al câmpiei şi al apelor curgătoare.

Dealtfel, aveau mult de lucru în cele câteva săptămâni câte mai erau până la plecare.

Aşa cum s-a mai arătat, pe vremea aceea Amazonul nu era încă brăzdat de numeroasele vapoare cu aburi pe care companiile de navigaţie aveau de gând să le lanseze atât pe fluviu, cât şi pe afluenţii săi principali. Transportul fluvial era efectuat doar de persoane particulare, pentru nevoile proprii, iar de cele mai multe ori ambarcaţiile nu slujeau decât strict aşezările de pe mal. Navele folosite pe atunci erau fie „ubas”, un fel de pirogi făcute dintr-un trunchi de copac, scobit cu fierul înroşit în foc şi cu toporul, ascuţite şi uşoare la prova, grele şi rotunjite la pupa, putând să transporte de la unu la doisprezece vâslaşi şi o încărcătură de trei sau patru butoaie cu mărfuri; fie „egariteas”, construcţii grosolane şi încăpătoare, în mijloc cu un acoperiş din frunze, având la pupa un spaţiu îngust pentru vâslaşi; fie „jangadas”, un fel de plute mari, mânate cu ajutorul unei pânze triunghiulare, având pe ele coliba din rogojini ce serveşte drept locuinţă plutitoare indianului şi familiei sale.

Mica flotă a Amazonului este alcătuită din aceste trei feluri de nave ce nu pot transporta decât încărcături modeste de oameni şi de mărfuri.

Există şi unele mai mari, „vigilindas”, care pot duce până la opt-nouă butoaie, prevăzute cu trei catarge împodobite cu pânze roşii, împinse, când nu bate vântul, de patru vâsle lungi, foarte greu de mânuit împotriva curentului; mai sunt şi „cobertas” pe care încap până la douăzeci de butoaie, un fel de jonci cu un ruf la pupa, o cabină în interior şi două catarge cu pânze pătrate, de mărimi diferite; pe vânt potrivnic sau când acesta nu bate deloc, nava este împinsă înainte cu ajutorul a zece rame, pe care indienii le mânuiesc de la înălţimea castelului prova.

Dar asemenea mijloace nu erau potrivite pentru Joam Garral. De vreme ce tot se hotărâse să coboare pe Amazon, socoti nimerit să folosească prilejul pentru a transporta şi o mare cantitate de mărfuri ce trebuiau livrate la Para. Nu-l interesa câtuşi de puţin să scurteze durata călătoriei. Toţi au fost de acord cu cele plănuite de el, în afară poate de Manoel. Tânărului i-ar fi plăcut cu siguranţă să aleagă un steam-boat4 mai rapid, şi asta din motive lesne de înţeles.

Dar mijlocul de transport închipuit de Joam Garral, oricât ar fi fost de rudimentar, de primitiv, le dădea posibilitatea să ia cu ei numeroşi servitori, să călătorească în condiţii excepţionale de siguranţă şi confort.

Într-adevăr, s-ar fi putut spune că o parte a fermei din Iquitos se va desprinde de ţărm şi va coborî pe Amazon, cu tot ceea ce alcătuieşte o familie de fermieri, stăpâni şi slugi, cu casele, corturile şi bordeiele lor.

Gospodăria din Iquitos cuprindea, printre altele, şi câteva din pădurile acelea falnice, pe care am putea spune că le întâlnim la tot pasul, în regiunea centrală a Americii de Sud.

Joam Garral se pricepea de minune să exploateze aceste păduri, bogate în esenţele cele mai bune, cele mai variate, potrivite pentru tâmplărie, dogărie, construcţii de catarge sau pentru cherestea, şi ele îi aduceau anual venituri însemnate.

Dealtfel, n-avea el la îndemână fluviul, ca să-şi valorifice produsele forestiere, mai ieftin şi mai sigur decât ar fi făcut-o pe calea ferată? Aşa că, doborând în fiecare an câteva sute de copaci din cuprinsul proprietăţii sale, Joam Garral alcătuia o plută uriaşă din scânduri, grinzi, trunchiuri neprelucrate care luau drumul Parei, sub supravegherea unor piloţi încercaţi, buni cunoscători ai fluviului şi ai direcţiei vânturilor.

În anul acesta, Joam Garral urma să procedeze ca şi în anii trecuţi. Numai că, după alcătuirea plutei, avea să-l lase pe Benito să se îngrijească de amănuntele afacerii. Timpul era foarte scurt şi trebuia folosit cu chibzuinţă. Începutul lui iunie era perioada cea mai nimerită pentru plecare, ţinând seama că nivelul apei era atunci ridicat, datorită precipitaţiilor căzute în regiunea muntoasă, şi că el avea să scadă până în luna octombrie.

Prin urmare, lucrările trebuiau începute fără zăbavă, deoarece pluta urma să fie de proporţii neobişnuite. De data aceasta era nevoie să se doboare o jumătate de milă pătrată de pădure, de la confluenţa dintre Nanay şi Amazon, adică un întreg unghi din partea dinspre apă a fermei, să se alcătuiască o plută uriaşă, cam în felul plutelor acelora fluviale denumite „jangadas”, însă de mărimea unei insuliţe.

Pe acest soi de plută, mai sigură decât oricare altă ambarcaţie din partea locului, mai mare decât o sută de egariteas sau vigilindas la un loc, Joam Garral îşi propunea să se îmbarce împreună cu familia sa, cu servitorii şi cu încărcătura de mărfuri.

— Minunată idee! strigă Minha, bătând din palme, când află planul tatălui său.

— Sigur că da, răspunse Yaquita, şi unde mai pui că vom ajunge Ia Belem fără să ne primejduim viaţa şi fără să ne obosim!

— Iar în timpul popasurilor vom putea vâna prin pădurile de pe mal, adăugă Benito.

— O să dureze poate cam mult! le atrase Manoel atenţia. Oare n-ar fi mai bine să căutăm un mijloc de transport mai rapid?

Desigur avea să dureze mult; dar nimeni nu luă în seamă obiecţiunea tânărului medic, pe care-l socoteau direct interesat.

Joam Garral chemă atunci pe administratorul principal al fermei, un indian, şi-i spuse:

— Într-o lună jangada trebuie să fie gata de plecare.

— Chiar de astăzi vom porni la treabă, domnule Garral, îi răspunse administratorul.

A fost o muncă deosebit de grea. Cei o sută de indieni şi negri făcură adevărate minuni în prima jumătate a lunii mai. Poate că nişte oameni mai puţin obişnuiţi cu asemenea masacre ale pădurilor s-ar fi înduioşat văzând cum se prăbuşesc în câteva ceasuri, sub toporul tăietorilor, copacii aceia uriaşi, bătrâni de secole; dar erau atât de mulţi pe malul fluviului, în sus, pe insule, în jos, cât puteai cuprinde cu privirea, încât golul lăsat de tăierea acestei jumătăţi de milă aproape că trecea neobservat.

După ce au primit ordinele lui Joam Garral, administratorul şi oamenii săi începură să cureţe pământul de liane, de mărăcini, de ierburi şi de arbuştii care-l potopeau. Înainte de a pune mâna pe fierăstrău şi pe topor, ei se înarmară cu coasa de doborât, nelipsită celui ce vrea să se afunde prin pădurile Amazonului, un fel de cuţit puţin curbat, lat şi teşit, lung de două până la trei picioare, bine înţepenit într-un ciomag, pe care indienii îl mânuiesc cu deosebită pricepere. În câteva ceasuri, cu ajutorul acestor unelte, izbutiră să cureţe pământul, să taie arbuştii şi să deschidă luminişuri în inima pădurii.

Lucrurile se petrecură cam aşa: tăietorii de la fermă curăţară mai întâi pământul. Trunchiurile bătrâne fură despuiate de veşmântul lor de liane, cactuşi, ferigă, de muşchi şi de bromelii. Scoarţa lor se ivi goală, aşteptând să fie jupuită la rândul ei, înainte de tăiere.

Apoi mulţimea de muncitori, din faţa cărora fugeau speriate legiuni întregi de maimuţe, la fel de agili ca acestea, se căţărau cu îndemânare pe crengile de sus, doborând ramificaţiile puternice, eliberând tulpina principală de crăcile ce aveau să rămână pe sol. În curând, din pădurea hărăzită tăierii nu mai rămaseră decât nişte trunchiuri lungi şi albicioase, despodobite de cununile lor, iar aerul şi soarele pătrunseră, poate pentru prima dată, să mângâie pământul acesta jilav.

Fiecare dintre copacii aceia putea fi transformat în cherestea sau obiecte de tâmplărie de mare rezistenţă. Aci creşteau, ca nişte coloane de fildeş cu cercuri de culoare închisă, palmieri ceraţi, înalţi de o sută douăzeci de picioare, cu trunchiul gros de patru picioare, care dau un lemn de o tărie excepţională; dincolo întâlneai castani cu fibra rezistentă, cu fructele în trei colţuri; mai erau şi palmierii murichis, foarte căutaţi pentru construcţii, barrigudos, care ating în partea cea mai groasă aproape patru metri, copaci cu scoarţa roşiatică şi lucioasă, punctată de nişte bulbi cenuşii, al căror trunchi ascuţit are la capăt un fel de umbrelă orizontală; în fine, bombaxul, cu trunchiul alb, neted şi drept, de o înălţime impresionantă. În apropierea acestor minunate exemplare ale florei amazoniene răsărea şi quatibos, a cărui cupolă trandafirie depăşeşte în înălţime toţi copacii din jur, cu fructe asemănătoare unor vase umplute cu castane şi al cărui lemn, de un violet deschis, este căutat mai ales pentru construcţii navale. Mai era şi arborele de fier, îndeosebi cel din specia „ibiriratea”, cu miezul aproape negru şi atât de dens, încât indienii îşi fac din el topoare de luptă; jacarandas, mai preţioşi decât mahonul; cesalpinas care nu se mai află decât în inima acestor păduri seculare, nepătrunse încă de tăietori; sapucaias, înalţi de o sută cincizeci de picioare, alcătuind un fel de arcade naturale din crengile ce răsar la trei metri de la pământ şi se unesc la o înălţime de treizeci de picioare, încolăcindu-se în jurul tulpinii ca şerpuirile unei coloane răsucite, a cărei creastă înfloreşte într-un buchet de petarde vegetale, colorate de plantele parazite în galben, purpuriu şi alb imaculat.

După trei săptămâni de la începerea lucrărilor nu mai rămăsese în picioare niciunul din copacii care împăduriseră colţul acela dintre Xanay şi Amazon.

Despădurirea fusese totală. Joam Garral nici nu trebuia să-şi bată capul pentru refacerea unei păduri căreia i-ar fi trebuit douăzeci sau treizeci de ani ca să ajungă ceea ce a fost. Nici o rămurică sau scoarţă nu fusese cruţată în vederea unei noi împăduriri. Se făcuse curăţenie deplină, toate trunchiurile fiind retezate chiar de la pământ, urmând apoi să fie scoase şi rădăcinile, pentru ca primăvara viitoare să-şi aştearnă podoaba ei de verdeaţă.

Nu, această milă pătrată, scăldată din două părţi de apele fluviului şi ale afluentului său, urma să fie desţelenită, plantată, însămânţată, astfel că, în anul următor, culturi de manioc, de arbori de cafea, de trestie de zahăr, arrow-root, de porumb, de arahide urmau să acopere pământul umbrit până atunci de plantaţia forestieră.

Nu venise încă ultima săptămână din luna mai şi toate trunchiurile, sortate pe specii şi caracteristici de plutire, fuseseră aşezate simetric pe malul Amazonului. Acolo trebuia să fie construită uriaşa jangada care, datorită numeroaselor locuinţe ce urmau să-i adăpostească pe membrii echipelor de manevră, va deveni un adevărat sat plutitor. Apoi, la ceasul potrivit, apele umflate ale fluviului vor veni s-o ridice şi s-o poarte cale de sute de leghe, până la ţărmul Atlanticului.

Cât ţinuseră aceste lucrări, Joam Garral fusese în întregime absorbit de ele. Le îndrumase el însuşi, la început pe locul despăduririi, apoi pe plaja lată de la marginea fermei, unde fuseseră aduse toate părţile componente ale plutei.

Yaquita împreună cu Cybele se îndeletniceau cu pregătirile plecării, cu toate că bătrâna negresă nu pricepea de ce voiau să plece, când se simţeau atât de bine acolo.

— Dar ai să vezi lucruri pe care nu le-ai văzut în viaţa ta! îi repeta întruna Yaquita.

— Sunt oare la fel de frumoase ca cele pe care ne-am obişnuit să le privim aici? era veşnicul răspuns al Cybelei.

La rândul lor, Minha şi Lina se gândeau la ale lor. Pentru ele nu era vorba doar de o simplă călătorie; plecau pentru totdeauna şi trebuiau să chibzuiască la cele mai mici amănunte legate de mutarea în oraşul străin, unde tânăra mulatră avea să locuiască împreună cu stăpâna pe care o slujea cu atâta credinţă. Minha era cam tristă; dar veselei Lina nu-i prea păsa că pleacă din Iquitos. Alături de Minha Valdez se va simţi la fel ca şi lângă Minha Garral. Numai despărţirea de Minha i-ar fi putut alunga zâmbetul de pe chip, dar despre asta nici nu putea fi vorba.

Sârguincios, Benito îl ajutase pe tatăl său în toate lucrările. Îşi făcea astfel ucenicia în meseria de fermier căreia poate i se va dărui într-o bună zi, iar în timpul călătoriei pe fluviu avea s-o facă şi pe cea de negustor.

Cât despre Manoel, acesta încerca să se împartă între casa unde Yaquita şi fiica ei nu mai pridideau cu treaba şi pădurea în exploatare unde Benito îl tot îndemna să meargă, poate mai mult decât ar fi dorit. Până la urmă împărţirea n-a prea fost egală şi se-nţelege de ce.