Capitolul IV ŞOVĂIELI.

Manoel o iubea pe sora prietenului său Benito şi tânăra îi împărtăşea dragostea. Amândoi avuseseră posibilitatea să se cunoască: erau cu adevărat demni unul de celălalt.

Când şi-a dat seama de simţămintele pe care le nutreşte pentru Minha, Manoel s-a destăinuit în primul rând lui Benito.

— Prietene Manoel, i-a răspuns degrabă entuziastul tânăr, bine faci că vrei să te căsătoreşti cu sora mea! Lasă-mă pe mine să intru în acţiune! Voi începe prin a vorbi despre asta mamei şi cred că-ţi pot făgădui că încuviinţarea ei nu se va face mult aşteptată.

O jumătate de oră mai târziu îşi şi îndeplinise făgăduiala. Benito nu i-a spus mamei sale nimic nou: buna Yaquita citise în sufletul celor doi tineri chiar înaintea lor înşişi.

După zece minute, Benito se afla în faţa Minhăi. Trebuie să recunoaştem că nici cu ea n-a fost nevoie de prea multă putere de convingere, încă de la primele cuvinte, capul drăgălaşei fete se plecă pe umărul fratelui său şi-i scăpă această mărturisire, pornită din inimă: „Ce fericită sunt!” Răspunsul venea înaintea întrebării; era limpede. Benito nici nu ceru mai mult.

În privinţa consimţământului lui Joam Garral, nu încăpea nici o îndoială. Dar dacă Yaquita şi copiii săi nu-i vorbiră imediat de această căsătorie, este pentru că voiau să discute totodată cu el şi o problemă mai greu de rezolvat: locul unde va avea loc nunta.

Într-adevăr, unde? În coliba aceea sărăcăcioasă din sat care folosea drept biserică? De ce nu? Doar tot acolo primiseră şi Joam şi Yaquita binecuvântarea părintelui Passanha, preotul din Iquitos. Pe vremea aceea, ca şi acum, actul civil se confunda în Brazilia cu cel religios şi era de ajuns ca registrele misiunii să consemneze valabilitatea unei situaţii pe care nici un ofiţer al stării civile nu fusese însărcinat s-o stabilească.

Cu siguranţă că dorinţa lui Joam Garral va fi ca ceremonia să aibă loc în satul Iquitos, cu mare pompă, şi cu participarea întregului personal al fazendei; dar, dacă gândea astfel, avea să întâmpine o serioasă împotrivire.

— Manoel, îi spusese fata logodnicului său, dacă ar fi după mine, nu aici ne-am căsători, ci la Para. Doamna Valdez este suferindă, ea nu va putea veni la Iquitos şi n-aş vrea să-i devin fiică fără s-o cunosc şi fără să mă cunoască. În privinţa asta gândim la fel şi eu, şi mama. De aceea am dori să-i convingem pe tata să ne ducă la Belem, lângă cea al cărei cămin va fi în curând şi al meu! Eşti de acord cu noi?

La această propunere, Manoel răspunse strângând cu căldură mâna fetei. Şi el dorea din tot sufletul ca mama lui să fie de faţă la oficierea căsătoriei. Benito aprobase fără nici o rezervă acest plan şi nu le mai rămânea decât să capete încuviinţarea lui Joam Garral.

Astfel că, dacă cei doi tineri plecaseră în ziua aceea să vâneze prin pădure, o făcuseră pentru a-i da prilej Yaquitei să rămână singură cu soţul ei.

Era după-amiază şi se aflau amândoi în salonul cei mare al locuinţei. Joam, care se întorsese de curând acasă, stătea întins pe o canapea din fire de bambus împletite, când Yaquita veni, puţin emoţionată, să se aşeze lângă el.

Nu-i era greu să-i dezvăluie lui Joam sentimentele lui Manoel pentru fiica sa. Fericirea Minhăi încăpea pe mâini bune prin căsătoria aceasta, iar Joam va fi bucuros să-şi deschidă braţele acestui nou fiu, căruia îi cunoştea şi îi preţuia calităţile. Dar Yaquita presimţea că va fi o mare problemă să-l convingă pe soţul ei să părăsească fazenda.

Într-adevăr, din tinereţea lui, de când ajunsese pe aceste meleaguri. Joam Garral nu lipsise nici măcar o singură zi. Deşi Amazonul, cu apele lui purtate lin spre răsărit, te îmbia să-i urmezi cursul, deşi Joam expedia în fiecare an plute de lemne la Manao, la Belem, pe ţărmul Parei, deşi îl văzuse în fiecare an pe Benito plecând la şcoală la sfârşitul vacanţelor, părea că niciodată nu-i trecuse prin minte să-l însoţească.

Fermierul livra pe loc produsele fermei, ale pădurilor sau ale ogoarelor. S-ar fi spus că nu dorea să depăşească nici cu privirea, nici cu gândul orizontul acestui paradis în care-şi concentrase întreaga viaţă.

Dacă vreme de douăzeci şi cinci de ani Joam Garral nu trecuse graniţa braziliană, se înţelege că nici soţia şi fiica lui nu puseseră piciorul pe pământul brazilian. Şi totuşi, ardeau de dorinţa de a cunoaşte puţin această ţară frumoasă despre care Benito le vorbea adesea! De două sau trei ori, Yaquita încercase să-şi înduplece soţul. Dar observase că gândul de a părăsi fazenda, fie chiar numai pentru câteva săptămâni, îi umbrea fruntea de o tristeţe şi mai mare. Privirea lui se înnoura şi, cu o blândă dojana în glas, îi spunea:

— De ce să ne părăsim casa? Nu suntem fericiţi aici?

În faţa acestui bărbat, a cărui bunătate şi neştirbită duioşie o făceau atât de fericită, Yaquita nu mai îndrăznea să stăruie.

Totuşi, acum avea o pricină foarte întemeiată. Căsătoria fetei era un prilej de la sine înţeles pentru o călătorie la Belem, unde Minha urma să rămână împreună cu soţul ei.

O va întâlni acolo pe mama lui Manoel Valdez şi se va deprinde s-o iubească. Cum ar fi putut Joam Garral să se împotrivească unei intenţii atât de fireşti? Pe de altă parte, cum să nu-i înţeleagă şi ei dorinţa de a o cunoaşte pe cea care va fi a doua mamă a copilei sale, şi cum să nu i-o împărtăşească?

Yaquita luă mâna soţului său şi, cu glasul ei mângâietor, care sunase toată viaţa ca o muzică în urechile acestui neobosit truditor, spuse:

— Joam, aş vrea să-ţi vorbesc despre un lucru a cărui realizare o dorim atât de mult eu şi copiii noştri şi care de bună seamă că te va bucura şi pe tine.

— Despre ce-i vorba, Yaquita?

— Manoel o iubeşte pe fiica noastră, ea îi împărtăşeşte dragostea, astfel că împreună îşi vor găsi fericirea…

La primele cuvinte ale Yaquitei, Joam Garral sări în picioare, fără să-şi fi putut stăpâni această mişcare instinctivă. Apoi îşi plecă fruntea, de parcă ar fi vrut să ocolească privirea soţiei sale.

— Ce-i cu tine, Joam? întrebă ea.

— Minha… să se căsătorească?… şopti Joam.

— Oare ai ceva împotriva acestei căsătorii, dragul meu? continuă Yaquita cu inima strânsă. N-ai băgat de seamă de atâta vreme sentimentele lui Manoel pentru fiica noastră?

— Da!… Şi încă de un an de zile…!

Apoi Joam se aşeză din nou, fără să-şi ducă gândul până la capăt. Cu un efort de voinţă izbutise să se stăpânească. Senzaţia inexplicabilă pe care o avusese o clipă se risipise. Încetul cu încetul, îşi ridică ochii, se uită la Yaquita şi rămase gânditor, privind-o.

Yaquita îi luă mâna.

— Dragă Joam, spuse ea, m-am înşelat oare? Nu te-ai gândit şi tu că va veni ziua acestei căsătorii şi că ea va asigura fiicei noastre un viitor fericit?

— Ba da!… răspunse Joam. Desigur!… Totuşi, Yaquita… căsătoria asta… căsătoria asta pe care toţi o încuviinţăm… când crezi c-o să se facă?… În curând?

— Se va face atunci când vei hotărî tu, Joam.

— Şi va avea loc aici… la Iquitos?

Această întrebare îi dădea Yaquitei prilejul să aducă în discuţie cealaltă problemă ce-i sta pe suflet. Avu totuşi o şovăială, lesne de înţeles.

— Joam, spuse ea după o clipă de tăcere, ascultă, te rog, ce vreau să-ţi spun! în privinţa celebrării acestei căsătorii am să-ţi fac o propunere cu care nădăjduiesc să fii de acord. În douăzeci de ani te-am rugat de două-trei ori să ne duci, pe mine şi pe fiica mea, până în ţinutul Amazonului de Jos şi al Parei, pe care nu le-am vizitat niciodată. Grijile fazendei, lucrările care te sileau să fii mereu prezent aici nu ţi-au dat răgaz să ne îndeplineşti dorinţa. Lipsa ta, chiar numai pentru câteva zile, ar fi putut să dăuneze afacerilor. Acum însă, ele sunt mai înfloritoare decât am visat vreodată, şi chiar dacă n-a sosit încă vremea să te retragi, poţi cel puţin să-ţi întrerupi pentru câteva săptămâni munca.

Joam Garral nu răspunse; dar Yaquita îi simţi mâna fremătând într-a sa, ca sub impulsul unui gând dureros. Cu toate acestea, un zâmbet abia schiţat i se ivi pe buze; era ca un îndemn nerostit către soţia sa de a isprăvi ceea ce avea de spus.

— Joam, iată un prilej cu care nu ne vom mai întâlni până la sfârşitul vieţii. Minha se va căsători şi se va statornici departe de noi, ne va părăsi! Va fi prima durere pe care ne-o va pricinui şi mi se strânge inima când mă gândesc la despărţirea aceasta atât de apropiată! Ei bine, aş fi foarte mulţumită s-o pot însoţi până la Belem! Dealtfel, nu ţi se pare firesc să o cunoaştem şi noi pe mama soţului său, cea care mă va înlocui pe lângă ea, căreia i-o vom încredinţa? Mai adaug că Minha n-ar vrea s-o mâhnească pe doamna Valdez, căsătorindu-se departe de ea. Dacă ar fi trăit mama ta, când ne-am căsătorit noi, n-ai fi dorit şi tu ca ceremonia să se facă în prezenţa ei?

La cuvintele Yaquitei, Joam Garral avu din nou o tresărire pe care nu şi-o putu stăpâni.

— Ah, dragul meu, continuă Yaquita, cât de mult mi-ar plăcea să văd Brazilia împreună cu tine, cu Minha, cu cei doi fii ai noştri, Benito şi Manoel, să coborâm pe fluviul acesta minunat până la ultimele provincii pe care le străbate! Cred că acolo despărţirea mi s-ar părea mai puţin sfâşietoare, aş putea să-mi revăd în gând copila în locuinţa unde o aşteaptă cea de a doua mamă a ei! N-ar trebui s-o caut în necunoscut! M-aş simţi mai puţin înstrăinată de viaţa ei!

Joam rămase cu ochii aţintiţi spre soţia sa – o privi îndelung, fără să-i răspundă nimic deocamdată.

Ce se petrecea în mintea lui? De ce această şovăială când era vorba să satisfacă o dorinţă atât de firească, să spună un „da” ce părea că le va face atâta plăcere tuturor alor săi? Grijile afacerilor nu mai puteau constitui un motiv întemeiat! O lipsă de câteva săptămâni nu le-ar fi dăunat în nici un fel! Administratorul său ar fi putut să-l înlocuiască foarte bine la fermă! Cu toate acestea continua să şovăie!

Yaquita luă mâinile soţului într-ale sale şi le strânse cu căldură.

— Scumpe Joam, zise ea, te rog să nu vezi în ceea ce-ţi cer un simplu capriciu. Nu! Am chibzuit mult la propunerea ce ţi-am făcut şi mi-ai îndeplini cea mai fierbinte dorinţă dacă ai încuviinţa-o. Copiii sunt la curent cu rugămintea pe care ţi-o fac acum. Minha, Benito, Manoel îţi cer această bucurie – să-i însoţim noi! Mai adaug că ne-ar plăcea mai mult să celebrăm cununia la Belem decât la Iquitos. Pentru fiica noastră, pentru stabilirea ei acolo, pentru poziţia pe care o va ocupa la Belem va fi foarte folositor să fie văzută sosind împreună cu ai săi şi va părea mai puţin străină în oraşul acesta unde va trebui să-şi petreacă cea mai mare parte din viaţă!

Joam Garral stătea sprijinit în coate. Îşi ascunse o clipă faţa în mâini, de parcă ar fi simţit nevoia să se reculeagă înainte de a răspunde. Era limpede că şovăia împotriva voinţei lui, că-l stăpânea o emoţie de care soţia sa îşi dădea seama, fără s-o poată înţelege. Îndărătul acestei frunţi gânditoare se dădea o luptă ascunsă. Pe Yaquita o cuprinse îngrijorarea şi-i păru parcă rău că atinsese acest subiect. În orice caz, se va supune hotărârii pe care o va lua Joam. Dacă această plăcere îl costă atât de mult, va şti să-şi înăbuşe dorinţele; nu-i va mai cere niciodată să părăsească fazenda; niciodată nu va căuta să afle pricina acestei împotriviri de neînţeles.

Se scurseră câteva minute. Joam Garral se ridicase. Fără să se întoarcă, se duse până la uşă. Ajuns acolo, păru că aruncă o ultimă privire naturii încântătoare, acestui colţ de lume în care-şi închisese vreme de douăzeci de ani toată fericirea vieţii.

Apoi se întoarse încet către soţia sa. Chipul lui avea o expresie nouă, aceea a omului care a luat o hotărâre supremă, care a încetat să mai şovăie.

— Ai dreptate! îi spuse el Yaquitei. Trebuie să facem călătoria asta! Când vrei să plecăm?

— Ah, Joam, dragul meu Joam! strigă Yaquita bucuroasă. Îţi mulţumesc pentru mine!… Îţi mulţumesc pentru ei!

În vreme ce soţul ei o strângea la piept, lacrimi de fericire îi umpleau ochii.

În clipa aceea, de afară, de la intrarea clădirii, se auziră glasuri vesele.

Curând se iviră în prag Manoel şi Benito, aproape în acelaşi timp cu Minha, care tocmai ieşise din camera ei.

— Copii, tatăl vostru e de acord! strigă Yaquita. Plecăm cu toţii la Belem!

Fără să spună un cuvânt, cu chipul grav, Joam Garral primi mângâierile fiului şi sărutările fiicei sale.

— Tată, la ce dată vrei să aibă loc nunta? întrebă Benito.

— Data?… răspunse Joam. Data?… O să mai vedem noi! O s-o hotărâm la Belem!

— Cât sunt de fericită! Cât sunt de fericită! repetă Minha, la fel ca atunci când aflase că Manoel o cere în căsătorie. Vom vedea deci Amazonul, în toată măreţia lui, de-a lungul întregului său curs prin meleagurile braziliene! Ah, tată, îţi mulţumesc din inimă!

Şi fata, a cărei închipuire prinsese aripi, le spuse fratelui său şi lui Manoel:

— Haideţi în bibliotecă! Să luăm toate cărţile şi toate hărţile ce ne-ar putea da lămuriri despre regiunile acestea încântătoare! Nu trebuie să mergem orbeşte! Vreau să văd şi să aflu totul despre acest rege al fluviilor de pe pământ.