Capitolul XIV COBORÂND MAI DEPARTE.

A doua zi dimineaţa, la 27 iunie, jangada fusese dezlegată de ţărm încă din zori şi-şi continua drumul împinsă de curentul fluviului.

Pe bord se afla un nou călător. La drept vorbind, de unde venea acest Torres? Nu prea ştia nimeni. Unde se ducea? Spusese că la Manao. Dealtfel, Torres se ferise să dea amănunte cu privire la trecutul său ori la meseria pe care o exercita cu două luni în urmă, şi nimeni de pe plută nu bănuia că printre ei se află un fost pândar de codru. Joam Garral nu voise să umbrească prin întrebări sâcâitoare binele ce i-l făcea.

Fermierul îl luase la bord dintr-un sentiment de omenie. În mijlocul acestui pustiu al Amazonului, mai ales pe vremea când corăbiile cu aburi nu brăzdau încă fluviul, era foarte greu să găseşti un mijloc de transport sigur şi iute. Ambarcaţiunile nu mergeau cu regularitate, astfel că, în cea mai mare parte din timp, călătorul era silit să străbată pe jos pădurile. Aşa umblase Torres şi ar mai fi continuat să umble dacă n-ar fi avut marele noroc de a fi primit pe bordul jangadei.

De când le povestise Benito în ce împrejurări îl întâlnise pe Torres, prezentările erau făcute şi acesta se putea simţi întocmai călătorului de pe un transatlantic, liber să ia parte la viaţa comună sau să stea deoparte, după cum îi place. Din atitudinea lui, cel puţin din primele zile, se vedea limpede că Torres nu căuta să pătrundă în viaţa familiei Garral. Stătea cât mai retras, răspundea când era întrebat, dar nu provoca niciodată discuţii.

Singurul cu care se arăta mai apropiat, mai vorbăreţ, era Fragoso. Oare nu-i datora veselului său tovarăş călătoria pe plută? Uneori îl descosea despre situaţia familiei Garral la Iquitos, despre simţămintele tinerei fete pentru Manoel Valdez, şi asta nu fără anumite ocolişuri. Cel mai adesea, dacă nu se plimba singur pe puntea din faţă a jangadei, rămânea în cabina lui.

Mânca împreună cu Joam Garral şi ai săi, dar stătea mai mult tăcut şi se ridica imediat ce se isprăvea masa.

În cursul dimineţii, jangada trecu printre insulele pitoreşti cuprinse între gurile râului Javary. Acest însemnat afluent al Amazonului, care curge în direcţia sud-vest, s-ar părea că nu este stânjenit în drumul său de la izvor şi până la vărsare de nici o insuliţă sau vârtej. Gurile sale au o lăţime de aproape trei mii de picioare şi se deschid la o depărtare de câteva mile mai sus de locul pe care era aşezat odinioară oraşul cu acelaşi nume, pentru care spaniolii şi portughezii s-au luptat multă vreme.

Până în dimineaţa zilei de 30 iunie, călătoria s-a desfăşurat fără vreo întâmplare deosebită. Întâlneau ambarcaţiuni care lunecau pe lângă ţărm, prinse una de alta, astfel încât puteau fi conduse de un singur băştinaş. „Navigar de bubina”, aşa le numesc cei din partea locului, adică navigaţie pe încredere.

Depăşiră în curând insula Araria, arhipelagul insulelor Calderon, insula Capiatu şi multe altele, ale căror nume n-au ajuns încă la urechile geografilor. La 30 iunie, pilotul le arăta, pe partea dreaptă, sătucul Jurupari-Tapera, unde poposiră două-trei ceasuri.

Manoel şi Benito merseră să vâneze prin apropiere şi aduseră câteva păsări, bine primite la bucătărie. Totodată, cei doi băieţi au prins şi un animal, de care un naturalist s-ar fi bucurat mai mult decât bucătăreasa de pe jangadă.

Era un patruped de culoare cenuşie, semănând puţin cu un terra-nova mare.

— Un furnicar tamanoar! strigă Benito, aruncându-l pe puntea jangadei.

— Şi încă un exemplar grozav, căruia nu i-ar sta rău în colecţia unui muzeu, adăugă Manoel.

— Aţi prins greu lighioana asta ciudată? întrebă Minha.

— Da, surioară, răspunse Benito, şi am avut noroc că nu erai tu de faţă ca să ne ceri să-l cruţăm! Ah, câinii ăştia au şapte vieţi şi mi-au trebuit trei gloanţe ca să-l dobor pe cel de aici!

Era un tamanoar foarte frumos, cu coada lungă şi coama cenuşie, cu botul ascuţit pe care şi-l vâră prin furnicare – furnicile fiind principala lui hrană – cu labele lungi şi subţiri, înarmate cu unghii ascuţite având aproape 15 cm, care se pot închide ca degetele unei mâini. Dar ce mai mână are tamanoarul! Când apucă cu ea ceva, trebuie să i-o tai ca să dea drumul prăzii. De aceea, călătorul Emile Carrey a spus, pe bună dreptate, că „însuşi tigrul piere în această strânsoare”.

În dimineaţa de 2 iulie jangada sosea la San-Pablo-de-Olivença, după ce se strecurase printre nenumărate insule, acoperite de verdeaţă în orice anotimp, umbrite de copaci falnici, dintre care cele mai însemnate purtau numele de Jurupari, Rita, Maracanatena şi Cururu-Sapo. De câteva ori pluta a trebuit să treacă pe lângă vărsarea unor afluenţi mici, cu ape negre.

Coloritul acestor ape este un fenomen destul de ciudat şi îl întâlnim numai la unii afluenţi ai Amazonului, mai mari sau mai mici.

Manoel le atrase atenţia asupra întunecimii acestei culori, pe care o puteau deosebi net la suprafaţa apelor albicioase ale fluviului.

— S-au dat mai multe explicaţii acestui colorit, spuse el, dar cred că nici cele mai savante n-au fost satisfăcătoare.

— Apele acestea sunt de-a dreptul negre, cu minunate reflexe aurii, spuse Minha, arătând o uşoară pânză cafenie care atingea pluta.

— Da, scumpă Minha, răspunse Manoel, iar Humboldt a văzut, ca şi tine, reflexele acestea ciudate. Dar, dacă te uiţi mai bine, vezi că acest amestec bate mai mult în culoarea sepiei.

— Bun, strigă Benito, încă un fenomen asupra căruia savanţii nu se pot înţelege!

— În privinţa asta ar fi poate mai nimerit să cunoaştem părerea crocodililor, a delfinilor şi a lamantinilor, zise Fragoso, pentru că de obicei acestora le place să se zbenguiască prin apele negre.

— Într-adevăr, ele atrag mai ales aceste animale, răspunse Manoel. De ce anume? Ar fi foarte greu de spus! Oare culoarea asta s-o datora faptului că apele conţin particule de hidrogen carbonat, sau pentru că albia lor este alcătuită din straturi de turbă străbătute de zăcăminte de huilă şi antracit? Ori este datorată uriaşei cantităţi de plante microscopice pe care le cară? În privinţa asta nimic nu e sigur. În orice caz, sunt foarte bune de băut, uimitor de răcoritoare într-o asemenea climă, nu-ţi lasă nici un gust rău şi sunt cu desăvârşire nevătămătoare. Ia puţin din apa asta, dragă Minha, poţi s-o bei fără teamă.

Apa era limpede şi rece. Ar fi putut înlocui prea bine apele de masă gazoase, atât de obişnuite în Europa. Scoaseră câteva găleţi şi pentru bucătărie.

După cum am mai spus, în zorii zilei de 2 iulie, jangada sosise la.

San-Pablo-de-Olivenca, unde se fac şiraguri dintr-acelea lungi de mătănii, tăiate din coajă de „coco de piassaba”. Ele alcătuiesc obiectul unui comerţ foarte susţinut. Poate pare ciudat că vechii stăpânitori ai acestor ţinuturi, tupinambii şi tupinichii, au ajuns să aibă ca principal meşteşug confecţionarea acestor obiecte de cult catolic. Dar, la urma urmelor, de ce nu? Indienii de azi nu mai sunt ca indienii de odinioară. În loc să umble înveşmântaţi în costumul naţional, cu cununa de pene de aras, cu arcuri şi sarbacane, ei folosesc acum veşmântul american, pantalonul alb, poncho-ul din bumbac, ţesut de nevestele lor care sunt foarte pricepute în această îndeletnicire.

Deşi este un oraş destul de important, San-Pablo-de-Olivença nu are mai mult de două mii de locuitori, pripăşiţi din toate triburile învecinate. Azi principalul centru de pe Amazonul de Sus, San-Pablo-de-Olivença n-a fost la început decât o simplă misiune, întemeiată prin 1692 de carmeliţii portughezi şi cucerită apoi de misionarii iezuiţi.

Mai întâi, ţinutul a fost al omaguaşilor, al căror nume înseamnă „capete turtite”. Denumirea aceasta li se trăgea de la obiceiul barbar pe care-l aveau mamele băştinaşe de a strânge între două scândurele capetele noilor născuţi, astfel încât să le dea o formă lunguiaţă, foarte la modă pe atunci. Dar, ca orice modă, s-a schimbat şi aceasta: capetele şi-au recăpătat forma lor naturală, iar în prezent nu se mai vede nici urmă din vechea deformaţie la craniile acestor fabricanţi de mătănii.

Toată familia, în afară de Joam Garral, coborî pe uscat. Nici Torres nu se arăta dornic să viziteze San-Pablo-de-Olivenca, deşi se părea că nu mai fusese pe acolo.

Hotărât lucru, aventurierul era pe cât de tăcut, pe atât de puţin curios.

Benito realiză cu uşurinţă nişte schimburi de mărfuri, completând astfel încărcătura jangadei. El şi familia lui se bucurară de o foarte bună primire din partea autorităţilor din oraş, căpetenia pieţii şi şeful vamei, pe care îndeletnicirile lor nu-i împiedicau să facă şi negoţ. Ei încredinţară chiar tânărului negustor unele produse, pentru ca acesta să le vândă în numele lor, fie la Manao, fie la Belem.

Oraşul era alcătuit din vreo şaizeci de case, construite pe un platou care încununa malul fluviului. Câteva dintre aceste colibe aveau acoperişul din ţiglă, lucru rar întâlnit prin partea locului.

Comandantul, locotenentul său şi şeful poliţiei primiră să ia masa pe plută şi fură ospătaţi de Joam Garral cu toată cinstea cuvenită, funcţiilor lor.

În timpul mesei, Torres se arătă mai vorbăreţ ca de obicei. Povesti despre călătoriile sale prin Brazilia, ca unul care părea să cunoască bine ţara.

Dar, în timp ce vorbea despre călătoriile pe care le făcuse, Torres nu uită să-l întrebe pe comandant dacă cunoştea oraşul Manao. dacă colegul lui de acolo se afla în perioada aceea în localitate şi dacă judecătorul de drept, întâiul magistrat al provinciei; obişnuia să lipsească în anotimpul călduros. Punând aceste întrebări, Torres privea atent, cu coada ochiului, spre Joam Garral. O făcea atât de stăruitor, încât Benito băgă de seamă, cu uimire, şi-şi spuse că tatăl său ascultă cu deosebită luare-aminte întrebările acelea ciudate ale lui Torres.

Comandantul din San-Pablo-de-Olivença îl asigură pe aventurier că autorităţile nu lipseau din Manao în perioada aceea şi-l rugă chiar pe Joam Garral să le transmită salutări din partea sa. După toate calculele, jangada urma să ajungă în faţa acestui oraş în cel mult şapte săptămâni, între 20 şi 25 august.

Oaspeţii fermierului se despărţiră de familia Garral pe-nserate, iar a doua zi de dimineaţă, la 3 iulie, jangada porni din nou în jos, pe fluviu.

La amiază, trecură pe stânga de gurile râului Yacurupa. Acest afluent nu este, de fapt, decât un canal, dat fiind că el îşi varsă apele în râul Iţa, el însuşi un afluent de pe partea stângă a Amazonului. Lucru ciudat, prin unele locuri fluviul îşi alimentează el însuşi afluenţii.

Pe la trei după-amiază, jangada lăsă în urmă gurile Jandiatubei, care-şi aduce dinspre sud-vest minunatele ei ape negre şi le aruncă în marele fluviu printr-o gură largă de patru sute de metri, după ce a scăldat pământuriie indienilor culinos.

Trecură apoi pe lângă insulele Pimaticaira, Caturia, Chico, Motachina; unele locuite, altele pustii, dar acoperite toate de o vegetaţie încântătoare ce alcătuieşte o neîntreruptă cunună de verdeaţă, de la un capăt la celălalt al Amazonului.