Capitolul XIII TORRES.

Pe la şase seara, Fragoso, rupt de oboseală, era încă acolo şi se temea că va fi silit să rămână toată noaptea ca să mulţumească toată mulţimea.

În piaţă sosi tocmai atunci un străin care, văzând îmbulzeala localnicilor, se apropie de cârciumă.

Străinul îl privi câteva clipe pe Fragoso cu oarecare neîncredere. Apoi, mulţumit de cele constatate, intră în lojă.

Era un om de vreo treizeci şi cinci de ani. Purta un costum de călătorie destul de arătos, care-i dădea o înfăţişare plăcută. Dar barba lui neagră şi părul cam prea lung, în care de bună seamă că nu intrase de mult o foarfecă, aveau mare nevoie de serviciile unui frizer.

— Bună ziua, prietene, spuse el, lovindu-l uşor pe Fragoso pe umăr. Auzind cele câteva cuvinte rostite într-o braziliană curată şi nu în dialectul pestriţ al băştinaşilor, Fragoso întoarse capul.

— Un concetăţean? întrebă el, continuând să răsucească buclele răzvrătite ale unui cap de mayoruneză.

— Da, răspunse străinul, un concetăţean care ar avea nevoie de serviciile dumitale.

— Cum să nu, îndată! zise Fragoso. Să isprăvesc numai cu doamna! Şi o făcu din două mânuiri ale fierului.

Cu toate că ultimul venit n-ar fi avut dreptul să ocupe locul rămas liber, străinul se aşeză totuşi pe scaun, fără să stârnească nici un protest din partea băştinaşilor cărora ie-o luase înainte.

Fragoso puse la o parte fierul, luă foarfecă şi întrebă cu obişnuinţa profesională:

— Ce doreşte domnul?

— Să-mi tunzi barba şi părul, răspunse străinul.

— După cum vi-i voia, zise Fragoso, înfigând pieptenele în chica deasă a clientului.

Urmă apoi rândul foarfecii.

— Veniţi de departe? întrebă Fragoso, care nu putea lucra fără o mare risipă de cuvinte.

— De prin părţile Iquitos-ului.

— Ia uite, ca şi mine! strigă Fragoso. Am coborât pe Amazon, de la Iquitos la Tabatinga! Puteţi să-mi spuneţi cum vă cheamă?

— Fără-ndoială, răspunse străinul. Mă numesc Torres. Când părul clientului său fu scurtat „după ultima modă”, Fragoso începu să-i potrivească şi barba; dar, în clipa aceea, privindu-l drept în faţă cu atenţie, se opri din lucru, apoi continuă şi în cele din urmă îi spuse:

— Ştiţi, domnule Torres… Figura dumneavoastră mi se pare cunoscută!… Ne-am mai întâlnit oare pe undeva?

— Nu cred! răspunse Torres, hotărât.

— Atunci mă înşel, zise Fragoso. Şi se puse din nou pe lucru.

După o clipă, Torres încercă să continue discuţia întreruptă de întrebarea lui Fragoso.

— Cu ce ai venit de la Iquitos?

— De la Iquitos la Tabatinga?

— Da.

— Pe bordul unei plute, mulţumită unui fermier binevoitor care coboară pe Amazon cu familia lui.

— Mare noroc ai avut, prietene! Oare fermierul dumitale n-ar vrea să mă ia şi pe mine?

— Deci mergeţi şi dumneavoastră în jos, pe fluviu?

— Ai ghicit.

— Până la Para?

— Nu, doar până la Manao, unde am nişte treburi.

— Gazda mea este un om tare cumsecade şi cred că v-ar face cu plăcere această înlesnire.

— Crezi?

— Sunt aproape sigur.

— Şi cum se numeşte fermierul acesta? întrebă Torres, ca-ntr-o doară.

— Joam Garral, răspunse Fragoso.

Totodată şopti pentru sine: „Cu siguranţă c-am mai văzut undeva mutra asta!” Torres nu era omul care să lase baltă o discuţie ce părea să-l intereseze, şi pricina e lesne de înţeles.

— Aşadar, zise el, socoţi că Joam Garral mă va primi pe pluta lui?

— Vă repet că sunt încredinţat de asta, răspunse Fragoso. Dac-a făcut-o pentru un amărât ca mine, cum să n-o facă pentru un compatriot de-al lui!

— Şi e singur pe plută?

— Nu, răspunse Fragoso. Vă spuneam că îl însoţeşte întreaga familie – de oameni cumsecade, vă asigur – şi mai are cu el o echipă de indieni şi de negri, care fac parte din personalul fermei.

— E bogat fermierul ăsta?

— Cu siguranţă, zise Fragoso, foarte bogat. Numai pluta de lemne şi încărcătura de pe ea înseamnă o adevărată avere!

— Aşadar, Joam Garral a trecut graniţa braziliană cu toată familia? continuă Torres.

— Da, cu soţia, fiul, fiica sa şi logodnicul acesteia, răspunse Fragoso.

— Ah! Deci are şi o fată?

— O fată încântătoare.

— Şi urmează să se mărite…?

— Da, cu un tânăr destoinic, zise Fragoso, un medic militar din garnizoana de la Belem, care o va lua de nevastă de îndată ce vom ajunge la capătul călătoriei.

— Atunci, s-ar spune că e vorba de o călătorie de logodnă, zise Torres, zâmbind.

— Călătorie de logodnă, de plăcere şi de afaceri, răspunse Fragoso. Doamna Yaquita şi fiica ei n-au pus niciodată piciorul pe pământul brazilian, iar Joam Garral, de când a intrat la ferma bătrânului Magalhaes, e prima dată că trece graniţa.

— Îmi închipui că familia este însoţită şi de câţiva servitori, zise Torres.

— Aşa-i, răspunse Fragoso, bătrâna Cybele, de cincizeci de ani slujitoare la fermă, şi o mulatră drăgălaşă, domnişoara Lina, care este mai degrabă prietena decât camerista tinerei stăpâne. Ah! Ce adorabilă fiinţă! Ce suflet şi ce ochi are! Şi părerile ei despre orice lucru, dar mai ales despre liane…

Pornit pe calea asta, Fragoso nu s-ar mai fi putut opri, iar Lina ar fi continuat să fie obiectul aprecierilor lui entuziaste, dacă Torres nu s-ar fi ridicat de pe scaun, făcând loc unui alt client.

— Cât îţi datorez? îl întrebă el pe bărbier.

— Nimic, răspunse Fragoso. Între compatrioţi care se întâlnesc la graniţă nu poate fi vorba despre aşa ceva!

— Totuşi, zise Torres, aş vrea…

— Bine, lăsaţi c-o să ne-nţelegem noi mai târziu, pe plută.

— Dar nu ştiu, continuă Torres, nu ştiu dacă am să îndrăznesc să-i cer lui Joam Garral să-mi îngăduie…

— Nu şovăiţi! zise Fragoso. Dacă vreţi, am să-i spun eu şi va fi foarte fericit să vă poată face acest serviciu.

În minutul acesta se iviră în uşa lojii Manoel şi Benito care, după ce luaseră masa, veniseră în târg să-l vadă pe Fragoso în exerciţiul funcţiunii.

Torres se întoarse către ei şi zise imediat:

— Ia uite! Doi tineri pe care-i cunosc, sau mai degrabă îi recunosc!

— Îi recunoaşteţi? întrebă Fragoso, destul de uimit.

— Da, fără îndoială! Acum o lună, în pădurile din Iquitos, dânşii m-au scos dintr-o mare încurcătură!

— Dar sunt chiar Benito Garral şi Manoel Valdez.

— Ştiu! Mi-au spus atunci cum îi cheamă, dar nu mă aşteptam să-i regăsesc aci!

Torres înainta spre cei doi tineri, care-l priveau fără să-l recunoască, şi-i întrebă:

— Nu vă mai amintiţi de mine, domnilor?

— Staţi puţin, răspunse Benito. Domnul Torres, dacă nu mă-nşel; dumneavoastră sunteţi cel care aţi avut nişte necazuri cu o guariba în pădurea din Iquitos…?

— Chiar eu, domnilor, răspunse Torres. De şase săptămâni merg pe Amazon la vale şi iată-mă trecând graniţa odată cu dumneavoastră!

— Încântat să vă revăd, zise Benito, cred însă că n-aţi uitat că v-am poftit să veniţi la ferma tatălui meu?

— Şi bine aţi fi făcut dacă veneaţi, domnule! Asta v-ar fi îngăduit ca până la plecarea noastră să vă odihniţi de oboseala drumului, şi apoi să coborâţi cu noi până la graniţă! Aţi fi scutit atâtea zile de mers!

— Aveţi dreptate, răspunse Torres.

— Compatriotul nostru nu se opreşte la graniţă. Merge până la Manao, spuse atunci Fragoso.

— Foarte bine, răspunse Benito, dacă doriţi să veniţi la bordul jangadei, veţi fi bine primit şi sunt sigur că tatăl meu va fi bucuros să vă găzduiască.

— Cu plăcere! Vă rog îngăduiţi-mi să vă mulţumesc dinainte, răspunse Torres.

Manoel nu luase parte la discuţie. Îl lăsa pe îndatoritorul Benito să-şi ofere serviciile, iar el îl cerceta cu atenţie pe Torres, al cărui chip nu-i plăcea deloc. Într-adevăr, era o lipsă totală de sinceritate în ochii acestui om, a cărui privire se ferea de a celorlalţi, temându-se parcă să se aţintească undeva; dar Manoel nu-şi mărturisi gândul, ca să nu lovească într-un compatriot pe care se cuvenea să-l ajute.

— Domnilor, sunt gata să merg cu dumneavoastră în port.

— Poftiţi! răspunse Benito.

După un sfert de oră, Torres era pe bordul jangadei. Benito i-l prezentă lui Joam Garral, istorisindu-i împrejurările în care se întâlniseră şi cerându-i îngăduinţa de a-l duce pe Torres până la Manao.

— Sunt bucuros, domnule, că vă pot fi de folos, zise Joam Garral.

— Vă mulţumesc, răspunse Torres care, în clipa când să dea mâna cu gazda, şovăi fără voia lui.

— Plecăm mâine în zori, adăugă Joam Garral. Aşadar, vă puteţi instala pe plută…

— O, instalarea mea nu va dura mult! răspunse Torres. Persoana mea şi nimic altceva.

— Sunteţi la dumneavoastră acasă, zise Joam Garral.

În aceeaşi seară, Torres lua în stăpânire o cabină vecină cu a bărbierului.

Acesta se întoarse abia la opt seara pe jangadă şi se porni să-şi depene isprăvile în faţa tinerei mulatre, repetându-i, nu fără oarecare mândrie, că faima ilustrului Fragoso a crescut şi mai mult în bazinul Amazonului de Sus.