Capitolul XV LA VALE, MEREU LA VALE.

Era în seara zilei de 5 iulie. Atmosfera, încărcată încă din ajun, vestea că se apropie furtuna. Lilieci mari, roşcaţi, zburau cu aripile larg deschise deasupra Amazonului. Printre ei se zăreau acei „perros voladores”, cu penele negre şi pieptul alb, faţă de care Minha şi mai ales tânăra mulatră simţeau o mare silă.

Aceştia erau nişte adevăraţi vampiri înfricoşători care sug sângele animalelor şi se dau chiar la om, dacă, neprevăzător, a adormit pe câmp.

— Vai! Ce scârboase lighioane! strigă Lina, acoperindu-şi ochii. Mă umplu de groază!

— Dealtfel sunt şi tare primejdioase, adăugă Minha. Nu-i aşa, Manoel?

— Într-adevăr, foarte primejdioase, răspunse tânărul. Vampirii aceştia ştiu din instinct de unde să sugă ca sângele să curgă mai uşor, îndeosebi de după ureche. În timp ce-şi atacă victima, ei continuă să fâlfâie din aripi, producând astfel o răcoare plăcută care-l cufundă şi mai adânc în somn pe cel ce doarme. Se spune că au existat oameni cărora vreme de mai multe ceasuri li s-a supt astfel sângele, încât nu s-au mai trezit niciodată!

— Nu mai povesti asemenea grozăvii, Manoel, zise Yaquita, căci Minha şi Lina n-au să mai doarmă la noapte!

— N-aveţi nici o teamă, răspunse Manoel. Dacă va fi nevoie, vom veghea asupra lor!

— Linişte, zise Benito.

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Manoel.

— N-auziţi în partea asta un zgomot neobişnuit? răspunse Benito, arătând spre malul drept.

— Într-adevăr, zise Yaquita.

— De unde vine zgomotul? întrebă Minha. S-ar spune că pe plajele din apropiere se rostogolesc nişte pietre.

— Ah! ştiu ce este, răspunse Benito. Mâine, în zori, cei cărora le plac ouăle de broască ţestoasă, şi puii acestor broaşte, vor avea de ce să se bucure!

Nu mai încăpea nici o îndoială. Zgomotul era produs de nenumărate ţestoase de toate mărimile, pe care vremea ouatului le atrăgea pe insule.

Aceste amfibii se cuibăresc în nisipul plajelor ca să-şi depună ouăle. Treaba începută pe la apusul soarelui ia sfârşit în zorii zilei următoare.

În clipa aceea căpetenia ţestoaselor părăsise fundul apei ca să caute un loc potrivit. Celelalte, îngrămădite cu miile, se străduiau să sape, cu labele din faţă, un şanţ lung de şase sute de picioare, lat de douăsprezece şi adânc de şase; după ce-şi vor îngropa acolo ouăle, nu le va mai rămâne decât să le acopere cu un strat de nisip, pe care-l vor bătători apoi cu carapacea ca să-l preseze.

Depunerea ouălor este un eveniment de seamă în viaţa indienilor de pe malurile Amazonului şi ale afluenţilor săi. Ei pândesc sosirea ţestoaselor şi pornesc la strânsul ouălor în sunetul tobei, iar recolta se împarte în trei părţi egale: una pentru pândari, alta pentru obştea tribului, şi cea de a treia pentru stat, reprezentat prin căpitanii de plaje care sunt în acelaşi timp poliţişti şi perceptori. Ţărmurilor ce rămân descoperite după retragerea apelor, atrăgând prin aceasta mai multe ţestoase, li s-a dat denumirea de „plaje regale”. După ce isprăvesc cu strângerea recoltei, la indieni e o adevărată sărbătoare: joacă, dansează, beau, iar petrecerea lor este împărtăşită şi de crocodilii care benchetuiesc cu rămăşiţele azvârlite în apă.

Aşadar, ţestoasele sau ouăle de ţestoase fac obiectul unui negoţ foarte însemnat în tot bazinul Amazonului. După ce şi-au depus ouăle, unele dintre ele sunt întoarse cu burta-n sus şi sunt păstrate vii, fie că sunt închise într-un ţarc, fie că sunt priponite de nişte ţăruşi cu o funie, lungă, doar atât cât le trebuie ca să umble încoa şi-ncolo pe uscat sau în apă. În felul acesta poţi avea oricând carne proaspătă.

Cu ţestoasele mici, abia ieşite din găoace, lucrurile se petrec altfel. Nu mai e nevoie să fie priponite sau îngrămădite. Carapacea lor e încă moale, carnea foarte fragedă şi pot fi mâncate coapte ca şi stridiile. Sub forma asta se consumă cantităţi foarte mari.

Şi totuşi, prin ţinuturile scăldate de Amazon şi la Para, ouăle de ţestoasă mai sunt folosite şi într-altfel. Din ele se scoate „manteigna de tartaruga”, adică untul de ţestoasă, ce poate sta alături de cele mai bune produse din Normandia sau Bretania, şi pentru care se folosesc anual între două sute cincizeci şi trei sute de milioane de ouă. Ţestoasele mişună însă prin apele acestui bazin şi depun cantităţi uriaşe de ouă pe sub nisipul plajelor.

Cu, toate acestea, prin faptul că ele servesc drept hrană nu numai băştinaşilor ci şi altor vieţuitoare de pe uscat, din aer sau din apă, numărul lor a mai scăzut, astfel încât s-a ajuns ca un pui de ţestoasă să se vândă cu o „pataca” braziliană.

A doua zi, la răsăritul soarelui, Benito, Fragoso şi câţiva indieni luară o pirogă şi se duseră pe ţărmul unei insule mari, pe lângă care trecuseră în timpul nopţii. Nu era nevoie ca pluta să fie oprită. O puteau ajunge uşor din urmă.

Pe plajă se vedeau nişte moviliţe ce arătau locurile unde fuseseră depuse chiar în noaptea aceea grămezile de ouă, alcătuite din câte şaizeci până la nouăzeci de bucăţi.

Pe acestea nu aveau de ce să le dezgroape. Dar primul ouat avusese loc cu două luni înainte şi ouăle acelea fuseseră clocite prin căldura strânsă în nisip, astfel că pe ţărm mişunau puii de ţestoase cu miile.

Vânătorii făcură deci o recoltă bună. Umplură piroga cu aceste gustoase amfibii şi sosiră tocmai la timpul potrivit pentru masă. Vânatul fu împărţit între călători şi personalul de pe plută, şi până seara nu mai rămase nimic din el. În dimineaţa de 7 iulie, erau în faţa oraşului San-Jose-de-Matura, aşezat aproape de un mic râu plin cu ierburi lungi, pe malurile căruia se povesteşte că au trăit cândva indienii cu coadă.

La 8 iulie, tot dimineaţa, zăriră satul San-Antonio, alcătuit din câteva căsuţe pierdute printre copaci, apoi gurile râului Iça sau Putumayo, care măsoară în lăţime nouă sute de metri.

Putumayo este unul din cei mai însemnaţi afluenţi ai Amazonului. Prin secolul al XVI-lea, spaniolii întemeiaseră acolo numeroase misiuni pe care le-au nimicit mai târziu portughezii, astfel că în prezent n-a mai rămas nici urmă din ele. Astăzi nu mai întâlneşti aici decât reprezentanţi ai diferitelor triburi de indieni, pe care-i poţi recunoaşte cu uşurinţă după varietatea tatuajelor lor.

Iça este un curs de apă trimis către răsărit de munţii Pasto, de la nord-est de Quito, şi care străbate cele mai frumoase păduri de arbori de cacao sălbatici. Navigabil pe o întindere de o sută patruzeci de leghe pentru vasele cu aburi, care nu depăşesc şase picioare în lungime, el va ajunge într-o bună zi una din principalele căi fluviale din vestul Americii.

Între timp, vremea se stricase. Ploaia nu cădea întruna, dar furtuni repetate tulburau atmosfera. Aceste condiţii meteorologice nu stânjeneau înaintarea jangadei, care nu se lăsa împinsă de vânt; datorită lungimii ei mari, aproape că nici nu se simţea zvârcolirea Amazonului; dar cât ţineau aceste averse torenţiale, familia Garral era silită să stea în casă. Atunci, pentru a-şi umple timpul, tăifăsuiau, îşi împărtăşeau unul altuia impresiile, şi gura nu le mai tăcea.

În asemenea împrejurări, Torres începu şi el, puţin câte puţin, să ia parte la discuţii. Lucrurile deosebite întâlnite în timpul diferitelor sale călătorii prin nordul Braziliei îi ofereau numeroase subiecte. De bună seamă că omul văzuse multe; dar părerile sale erau pătrunse de un scepticism care-i jignea de multe ori pe oamenii cinstiţi ce-l ascultau. Trebuie să mai spunem că se arăta cam stăruitor faţă de Minha, ceea ce-l necăjea pe Manoel. Numai că, aceste stăruinţe nefiind prea directe, tânărul socoti că nu era deocamdată cazul să intervină. Dealtfel, fata avea o silă instinctivă pentru Torres şi nu se sfia deloc să i-o arate.

La 9 iulie, se iviră pe malul stâng al fluviului gurile râului Tunantinilor, alcătuind un estuar de patru sute de picioare, prin care acest afluent îşi varsă apele lui negre, venite dinspre vest-nord-vest, după ce a udat ţinuturile indienilor caceflas.

În acest loc Amazonul se înfăţişa într-adevăr măreţ, dar albia lui era presărată, mai mult decât oriunde, cu tot felul de insule şi insuliţe. Pilotul trebui să-şi arate toată îndemânarea lui ca să strecoare pluta prin acest arhipelag, să ocolească bulboanele, să păstreze calea cea bună, trecând de la un mal la celălalt.

Poate că ar fi putut s-o apuce prin Ahuaty-Parana, un fel de canal natural, care se desprinde de fluviu puţin mai sus de gurile râului Tunantinilor şi îngăduie intrarea în matca principală, la o sută douăzeci de mile mai departe, prin Rio Japura; dar, dacă partea cea mai lată a acestui canal măsoară o sută de picioare, cea mai îngustă nu are decât şaizeci, iar plutei i-ar fi fost greu să treacă prin ea.

Pe scurt, după ce depăşiseră, la 13 iulie, insula Capuro, gurile râului Jutahy, care, venind dinspre est-sud-vest, îşi azvârle apele negre printr-o deschidere de o mie cinci sute de picioare, după ce admiraseră legiunile de maimuţe frumoase cu blana alb-gălbuie şi faţa roşie, care se dau în vânt după nucile palmierilor ce poartă numele fluviului, călătorii ajunseră, la 18 iulie, în faţa orăşelului Fonteboa.

În locul acesta pluta făcu un popas de douăsprezece ore, îngăduind echipajului să se odihnească.

Fonteboa, asemeni majorităţii aşezărilor – misiuni din regiunea Amazonului – n-a scăpat ciudatei legi care le mută, de-a lungul timpului, dintr-un loc într-altul. Se pare însă că acest cătun a pus capăt vieţii nomade şi că s-a statornicit pentru totdeauna.

Orăşelul cuprinde o populaţie cam de o mie de locuitori, alcătuită din indienii de pe ambele maluri ale fluviului, care se îndeletnicesc cu creşterea vitelor prin câmpiile bogate din împrejurimi. Dar aceasta nu este singura lor ocupaţie; ei sunt şi iscusiţi vânători, sau, mai bine zis, iscusiţi pescari de lamantini.

Chiar în seara sosirii lor, tinerii avură prilejul să privească la o interesantă expediţie de acest fel.

Două dintre aceste cetacee erbivore fuseseră semnalate în apele negre ale râului Cayaratu, care se varsă în dreptul oraşului Fonteboa. La suprafaţă se zăreau mişcându-se şase puncte de culoare închisă. Erau cele două boturi ascuţite şi cele patru aripioare ale lamantinilor.

Nişte pescari mai puţin pricepuţi ar fi luat aceste puncte mişcătoare drept epave plutitoare; dar băştinaşii din Fonteboa nu se puteau înşela. Dealtfel, se auziră în curând nişte şuierături puternice produse de răsuflarea lor zgomotoasă.

Două ube, fiecare cu câte trei pescari, se desprinseră de ţărm şi se apropiară de lamantinii care o luară la goană. Punctele întunecate brăzdară mai întâi suprafaţa apei pe o mare distanţă, apoi se făcură nevăzute în acelaşi timp.

Pescarii continuară să înainteze cu băgare de seamă. Unul dintre ei, înarmat cu un harpon foarte primitiv – un cui înfipt la capătul unui băţ – stătea în picioare, pe când ceilalţi doi vâsleau fără zgomot. Aşteptau ca lamantinii să fie siliţi să iasă la suprafaţă ca să respire. Fără îndoială, animalele aveau să se arate în cel mult zece minute pe undeva, prin apropiere.

Într-adevăr, abia dacă se scurseră aceste minute, când punctele întunecate ieşiră din apă la o mică depărtare, în timp ce două trombe de aer amestecat cu aburi ţâşniră zgomotos.

Ubele se apropiară, harpoanele fură azvârlite în acelaşi timp; unul îşi greşi ţinta, dar celălalt lovi un cetaceu în dreptul vertebrei codale. Lovitura a fost îndeajuns ca să-l ameţească, pentru că animalul nu se mai poate apăra când este atins de cârligul harponului. Îl traseră cu funia, încet, încet, până la ţărm, la marginea satului.

Era un lamantin destul de mic, lung doar de trei picioare. Atât de mult sunt vânate bietele cetacee în apele Amazonului şi ale afluenţilor săi, încât ele au devenit destul de rare, şi li se lasă atât de puţin timp ca să crească, încât cele mai mari ajung abia la o lungime de şapte picioare. Ce înseamnă oare aceştia pe lângă lamantinii de douăsprezece şi cincisprezece picioare, care mişună încă prin fluviile şi lacurile din Africa!

Totuşi, ar fi foarte greu să împiedici stârpirea lor. Carnea de lamantin este foarte gustoasă, mai bună chiar decât cea de porc, iar uleiul obţinut din slănina lui, groasă de 8 centimetri, are foarte multă căutare. Afumată, această carne se păstrează multă vreme şi constituie o hrană sănătoasă. Dacă mai adăugăm că animalul poate fi lesne vânat, vom înţelege de ce specia lui e pe cale să fie nimicită.

Astăzi, un lamantin adult, care „dădea” două butoaie de ulei cântărind o sută optzeci de livre, nu mai dă decât patru arrobe spaniole, adică un chintal.

În zorii zilei de 19 iulie, jangada părăsi Fonteboa şi se lăsă purtată printre cele două maluri ale fluviului, în întregime pustii, de-a lungul unor insule umbrite de minunate păduri de arbori de cacao. Cerul era întunecat de nori, prevestind noi furtuni. Rio Jurua, venit dinspre sud-est, se desprinse în curând de malul stâng. Navigând pe el, o ambarcaţie ar fi putut să pătrundă până în Peru fără să întâlnească piedici prea mari, străbătând apele lui limpezi, alimentate de o sumedenie de subafluenţi.

— Poate că aici ar trebui căutate urmaşele femeilor acelora războinice care l-au uimit într-atât pe Orellana, zise Manoel. Dar trebuie să spunem că, asemeni înaintaşelor lor, ele nu alcătuiesc triburi separate… Sunt pur şi simplu nişte neveste care-şi însoţesc bărbaţii la luptă, iar faima vitejiei lor este binecunoscută printre juruaşi.

Jangada continua să coboare; dar prin ce labirint trebuia să treacă! Rio Japura, unul din cei mai mari afluenţi, a cărui vărsare se afla cu optzeci de mile mai departe, curgea aproape paralel cu fluviul.

Între cele două ape existau tot felul de canale, de lagune, de lacuri temporare, o nemaipomenită încâlceală care îngreunează foarte mult hidrografia acestui ţinut.

Dar dacă Araujo nu avea o hartă după care să se călăuzească, propria-i experienţă îl ajută să se descurce de minune prin tot haosul acela, fără să iasă câtuşi de puţin din apele marelui fluviu.

Drept urmare, în după-amiaza zilei de 25 iulie, după ce trecuse prin dreptul satului Parani-Tapera, jangada fu oprită la intrarea în lacul Ega sau Teffe, în care n-avea rost să mai înainteze de vreme ce tot ar fi trebuit să se întoarcă şi să-şi continue drumul pe firul Amazonului.

Dar oraşul Ega e destul de însemnat. Merita deci să se oprească şi să-l viziteze. Hotărâră să poposească în locul acela până la 27 iulie, iar la 28 iulie piroga cea mare avea să ducă întreaga familie la Ega…

Harnicului echipaj i se îngăduia astfel o binemeritată odihnă.

Noaptea se scurse în linişte pe pluta ancorată lângă un mal mai ridicat. Câteva fulgere brăzdară cerul la orizont, dar erau semne ale unei furtuni îndepărtate, care nu ajunse până la intrarea lacului.