Capitolul X DE LA IQUITOS LA PEVAS.

A doua zi, la 6 iunie, Joam Garral şi ai săi îşi luau rămas bun de la administrator şi de la servitorii indieni sau negri care rămâneau la fermă. La ceasul şase dimineaţa, jangada îşi primea toţi călătorii – ar fi mai potrivit să le spunem locuitorii – şi fiecare îşi lua în stăpânire cabina, sau, mai bine zis, locuinţa.

Venise clipa plecării. Pilotul Araujo se aşeză la prova, iar oamenii din echipă, înarmaţi cu prăjinile lor lungi, stăteau gata să intre în acţiune.

Joam Garral, ajutat de Benito şi Manoel, supraveghea operaţiunile de pornire. Jangada nu întârzie s-o apuce pe firul curentului printre numeroasele şi pitoreştile insule, din care vreo douăsprezece se întâlnesc numai între Iquitos şi Pucalppa.

Grijuliu să-şi limpezească privirea şi mintea trăgând din damigeană, Araujo îi călăuzea cu multă pricepere prin acest arhipelag. La porunca sa, cincizeci de prăjini se ridicau în acelaşi timp de fiecare parte a plutei şi loveau apa cu o mişcare automată. Priveliştea era interesantă.

În vremea asta, Yaquita, ajutată de Lina şi Cybele, isprăvea să pună totul în ordine, iar bucătăreasa indiană se îndeletnicea cu pregătirea mesei.

Cei doi băieţi şi Minha se plimbau împreună cu părintele Passanha şi, din când în când, tânăra se oprea să stropească plantele sădite lângă casă.

— Ce zici, părinte, îl întrebă Benito, ai văzut vreodată un mijloc mai plăcut de a călători?

— Nu, fiul meu, răspunse părintele Passanha. Ne simţim într-adevăr ca acasă!

— Şi fără nici o oboseală! adăugă Manoel. Poţi străbate astfel sute de mile.

— Aşadar, nu vă pare rău că faceţi drumul împreună cu noi! spuse Minha. Nu vi se pare că suntem îmbarcaţi pe o insulă şi că aceasta, desprinsă de albia fluviului, cu ierburile şi copacii săi, merge liniştită la vale? Numai că…

— Numai că?… repetă părintele Passanha.

— Insula asta e făurită de mâinile noastre, părinte, e a noastră şi o prefer tuturor insulelor de pe Amazon! Am tot dreptul să mă mândresc cu ea!

— Da, fiica mea, răspunse părintele Passanha, şi pot să-ţi iert trufia! Dealtfel, nu mi-aş îngădui să te dojenesc faţă de Manoel!

— Ba, dimpotrivă! răspunse voioasă fata. Manoel trebuie să înveţe să mă dojenească atunci când greşesc! E mult prea îngăduitor cu mica mea persoană, care are destule defecte.

— Atunci, iubită Minha, spuse Manoel, am să folosesc prilejul acesta ca să-ţi amintesc…

— Ce anume?

— Că te-ai documentat foarte mult în biblioteca de la fermă şi că făgăduiseşi să-mi împărtăşeşti tot ce ai aflat despre Amazonul de Sus. La Para nu se cunosc prea multe despre el şi iată că am lăsat în urmă câteva insule, fără să te fi gândit măcar să-mi spui cum se numesc!

Dar cine-ar putea s-o facă?! strigă fata.

— Într-adevăr, cine? repetă Benito. Cine ar putea să ţină minte sutele de nume, în dialectul tupi, care se dau acestor insule? Cu neputinţă să te descurci în ele! Americanii sunt mai practici cu insulele de pe Mississippi – le numerotează…

— După cum numerotează şoselele şi străzile din oraşele lor! răspunse Manoel. Ca să fiu sincer, nu-mi prea place sistemul acesta numeric! Insula şaizeci şi patru, insula şaizeci şi cinci nu spune nimic imaginaţiei, la fel ca şi strada a şasea din şoseaua a treia! Nu eşti de aceeaşi părere, dragă Minha?

— Da, Manoel, orice-ar gândi fratele meu, răspunse fata. Dar cu toate că nu le ştim numele, insulele marelui nostru fluviu sunt cu adevărat frumoase! Priveşte-le cum se aştern la umbra acestor palmieri uriaşi cu frunze pletoase! Şi brâul de trestii care le înconjoară, prin care cu greu şi-ar putea croi drum chiar şi o pirogă! Şi manglierii ai căror rădăcini neobişnuite se arcuiesc pe maluri ca labele unor crabi monstruoşi! Frumoase sunt, ce-i drept, insulele acestea, dar, oricât ar fi de frumoase, ele nu pot înainta ca a noastră!

— Micuţa mea Minha e cam înflăcărată astăzi! atrase atenţia părintele Passanha.

— Ah, părinte, strigă fata, sunt atât de fericită când îi văd fericiţi pe cei din jurul meu!

În clipa aceea se auzi glasul Yaquitei care o chema pe Minha în casă. Fata plecă iute, cu zâmbetul pe buze.

— Îţi va fi o bună tovarăşă de viaţă, Manoel! îi spuse părintele Passanha tânărului. Toată bucuria familiei o vei lua cu dumneata, prietene!

— Drăguţa de ea! zise Benito. Tare o să-i ducem dorul, părintele are dreptate! La urma urmelor, ce-ar fi să nu te mai însori, Manoel!… Mai ai încă vreme! Ea ar rămâne cu noi!

— Va rămâne şi cu voi, Benito, răspunse Manoel. Crede-mă, am presimţirea că viitorul ne va aduna pe toţi laolaltă.

Această primă zi sfârşi cu bine. Gustarea de dimineaţă, masa de prânz, odihna de după-amiază, plimbările, totul se desfăşură de parcă Joam Garral şi ai săi ar fi fost încă la ferma din Iquitos.

În cele douăzeci şi patru de ore trecuseră cu bine de confluenţele râurilor Bacali, Chochio, Pucalppa, pe partea stângă a fluviului, şi de cele ale râurilor Itinicari, Maniti, Moyoc, Tuyuca şi insulele cu aceleaşi nume, pe partea dreaptă. Noaptea luminată de razele lunii îi scuti de popas şi pluta continuă să lunece liniştit pe apele Amazonului.

A doua zi, la 7 iunie, jangada trecu prin dreptul satului Pucalppa căruia i se mai zice şi Noul Oran. Vechiul Oran, aşezat la cincisprezece leghe mai jos, tot pe malul stâng al fluviului, este părăsit acum în favoarea celui nou, a cărui populaţie este alcătuită din indieni aparţinând triburilor mayorunas şi orejones. Nimic nu poate fi mai pitoresc decât satul acesta, cu malurile vopsite parcă în roşu, cu biserica lui neisprăvită, cu colibele umbrite de câţiva palmieri înalţi, cu cele două sau trei ube, pe jumătate împotmolite la ţărm. Toată ziua de 7 iunie jangada continuă să meargă pe malul stâng al fluviului, trecând prin faţa unor afluenţi necunoscuţi, lipsiţi de însemnătate. La un moment dat era cât pe-aci să se izbească de colţul de sus al insulei Sinicuro; dar pilotul, ajutat de echipa sa, izbuti să înlăture primejdia şi să rămână pe firul apei.

Pe-nserat, ajunseseră în dreptul unei insule mai mari, denumită insula Napo, după numele râului care din acest loc o ia spre nord-nord-vest şi vine să-şi amestece apele cu cele ale Amazonului, printr-o gură largă de vreo opt sute de metri, după ce a udat pământurile indienilor cotos din tribul orejonilor.

În dimineaţa zilei de 7 iunie, jangada se aflase în faţa micii insule Mango, care sileşte râul Napo să se despartă în două braţe, înainte de a se vărsa în Amazon.

Peste câţiva ani, călătorul francez Paul Marcoy avea să recunoască culoarea apei acestui afluent, pe care o asemuieşte, pe bună dreptate, cu nuanţa opalin-verzuie a absintului. În acelaşi timp, el avea să îndrepte unele din măsurătorile stabilite de La Condamine. Dar pe atunci gurile râului Napo erau simţitor lărgite de apele umflate ce veneau din pantele răsăritene ale munţilor Cotopaxi şi coborau vijelioase să se amestece cu apele gălbui ale Amazonului. Câţiva indieni rătăceau prin preajma gurilor acestui râu. Erau voinici, înalţi de statură, cu părul lung, cu nările străpunse de un beţişor de palmier şi lobul urechii alungit până la umăr de greutatea unor rotocoale din lemn preţios. Erau însoţiţi de câteva femei. Niciunul din ei nu-şi arătă dorinţa de a veni pe plută. Se spune că aceşti indieni ar putea fi antropofagi; dar la fel se spune despre atâtea triburi de pe malul fluviului, încât, dacă ar fi adevărat, s-ar fi găsit până azi vreo urmă a acestor deprinderi canibalice, în vreme ce asemenea mărturii lipsesc cu totul.

Câteva ore mai târziu, satul Bella-Vista, aşezat pe un ţărm puţin mai coborât, îşi arătă buchetele de copaci încântători, ce străjuiesc cele câteva colibe acoperite cu paie, deasupra cărora bananierii de mărime mijlocie îşi revarsă frunzele lor late, asemeni apei dintr-un vas prea plin.

Apoi, dorind să meargă pe un curent mai bun, departe de maluri, pilotul cârmi pluta spre malul drept al fluviului, de care nu se apropiase până atunci. Manevra nu a fost lipsită de unele greutăţi, dar, din fericire, ele fură învinse după câteva îmbrăţişări acordate damigenei.

Schimbarea aceasta le-a îngăduit să zărească, în trecere, o parte din numeroasele lagune cu ape negre, presărate de-a lungul Amazonului, care adesea nici nu comunică cu fluviul. Una dintre ele, denumită laguna Oranului, nu era prea întinsă şi-şi primea apele printr-o deschidere largă. În mijlocul ei se desenau mai multe insule şi două sau trei insuliţe, aşezate într-un chip ciudat, şi Benito zări pe malul opus aşezarea vechiului Oran, din care nu se mai vedeau decât nişte urme foarte nesigure.

Timp de două zile pluta fu lăsată în voia curentului şi merse când pe malul drept, când pe cel stâng, fără să sufere vreo atingere primejdioasă.

Călătorii se şi obişnuiseră cu acest nou fel de viaţă. Lăsând pe seama fiului său grijile privind partea comercială a expediţiei, Joam Garral rămânea adesea în odaia lui, meditând şi scriind. Ce anume scria, nu spunea nimănui, nici chiar Yaquitei, şi totuşi scrisul lui căpăta proporţiile unor adevărate memorii.

Benito supraveghea totul şi stabilea împreună cu pilotul direcţia drumului. Yaquita, fiica sa şi Manoel stăteau mai totdeauna împreună, fie că puneau la cale planuri de viitor, fie că se plimbau, de parcă s-ar fi aflat în parcul fazendei. Duceau într-adevăr aceeaşi viaţă. Numai pentru Benito era puţin altfel, căci nu găsise încă prilejul de a-şi satisface plăcerea de a vâna. Dar dacă îi lipseau pădurile din Iquitos cu sălbăticiunile, cu agutişii, cu pecarii, cu cabiaii lor, pe maluri zburau stoluri întregi de păsări cărora nu le era teamă să poposească chiar pe plută. Dacă acestea puteau fi servite la masă în chip de vânat, Benito le împuşca, iar sora lui nu căuta să-l împiedice, ştiind că o face spre folosul tuturor: dar când era vorba de bâtlanii suri sau galbeni, de ibişii trandafirii sau albi, care bântuie malurile, îi cruţa de dragul Minhăi. O singură specie de pasăre, cu toate că nu era bună de mâncat, nu putea scăpa tânărului om de afaceri: era caiarara, la fel de pricepută la scufundat ca şi la înot şi la zbor, pasăre care scoate ţipete neplăcute, dar ai cărei fulgi au un preţ foarte ridicat pe pieţele din bazinul Amazonului.

În sfârşit, după ce trecu de satul Omaguas şi de vărsarea râului Ambiacu, în seara zilei de 11 iunie, jangada ajunse la Pevas şi acostă la ţărm.

Pentru că mai erau câteva ceasuri până la căderea nopţii, Benito coborî pe uscat luându-l cu el pe Fragoso, şi cei doi vânători merseră să cerceteze desişurile din preajma târguşorului. Cu prilejul acestei fericite excursii, cămara fu îmbogăţită cu un aguti şi un cabiai, fără să mai punem la socoteală o duzină de potârnichi. La Pevas, care număra o populaţie de două sute şaizeci de locuitori, Benito ar fi putut să facă unele schimburi cu fraţii laici, cu slujitorii misiunii care nu vor să devină călugări şi sunt în acelaşi timp şi negustori angrosişti; dar aceştia tocmai expediaseră spre Amazonul de Jos nişte baloturi de zarzaparilla şi un mare număr de arrobe de cauciuc, astfel încât depozitul lor era gol. În zorii zilei, jangada porni din nou la drum, străbătând micul arhipelag alcătuit din insulele Iatio şi Cochiquinas, lăsând în urmă, pe dreapta, satele cu acelaşi nume. Pe distanţa dintre cele două insule întâlniră gurile unor afluenţi mai neînsemnaţi, fără nume.

Pe maluri se iviră pentru o clipă câţiva indieni, raşi în cap, tatuaţi pe frunte şi pe obraji, cu cercei de metal atârnaţi de nări şi de buza inferioară. Aceştia erau înarmaţi cu săgeţi şi sarbacane8, dar nu se folosiră de ele şi nici nu încercară să intre în legătură cu cei de pe plută.