Capitolul XI DE LA PEVAS LA FRONTIERĂ.

În zilele următoare călătoria se desfăşură fără nici o întâmplare deosebită. Nopţile erau atât de frumoase încât pluta era lăsată în voia curentului, fără nici o întrerupere. Malurile pitoreşti ale fluviului păreau că trec pe lângă ei, asemeni decorurilor de teatru ce se deplasează dintr-o parte în cealaltă a scenei. Printr-un fel de iluzie optică, cu care ochii se obişnuiau din ce în ce mai mult, se părea că jangada stătea pe loc între două ţărmuri umblătoare.

Benito nu avu prilejul să vâneze pe maluri, deoarece mergeau fără nici un popas; dar vânatul fu înlocuit în chip fericit prin roadele pescuitului.

Într-adevăr, prinseră tot felul de peşti gustoşi – pacos, surubis, gamitanas, cu carne delicioasă, şi nişte calcani dintr-aceia laţi, numiţi „duridari”, cu pântecul trandafiriu şi cu spinarea neagră, înarmaţi cu ţepi foarte otrăvitori. De asemenea, prinseră mii de candirus, un fel de somni mici, unii chiar microscopici, care au transformat imediat în periniţă de ace picioarele celui ce-a îndrăznit să se aventureze prin locurile pe unde sălăşluiau.

Apele bogate ale Amazonului erau populate şi de alte vieţuitoare acvatice, care se ţineau după jangada ceasuri întregi.

Printre ei, se numărau uriaşii pirarucus, lungi de zece-douăsprezece picioare, înzăuaţi în solzii lor mari cu margini sângerii, dar a căror carne nu le place decât indigenilor. Pe aceştia nu-i vânau, după cum nu se legau nici de graţioşii delfini ce veneau cu sutele să se zbenguiască, lovind cu coada bârnele plutei, jucându-se de jur împrejur, însufleţind fluviul cu reflexe multicolore şi ţâşnituri de apă, pe care refracţia luminii le transforma în adevărate curcubee.

La 16 iunie, după ce ocolise cu bine câteva bulboane, apropiindu-se de maluri, jangada ajunse în dreptul insulei San-Pablo, iar a doua zi, pe-nserate, se opri în satul Moromoros, aşezat pe malul stâng al Amazonului. După douăzeci şi patru de ore, lăsând în urmă, pe malul drept, gurile râurilor Atacoari şi Cocha, apoi canalul de legătură cu lacul Cabello-Cocha, ea acosta în dreptul misiunii din Cocha.

Acolo era ţinutul indienilor marahuas, cei cu plete lungi, cu gura împodobită de un fel de evantai din ţepi de palmier, lungi de vreo şaisprezece centimetri, ceea ce dă chipului lor o expresie felină, făcându-i să semene – după spusele lui Paul Marcoy – cu tigrul, căruia îi admiră îndrăzneala, puterea şi viclenia. Împreună cu aceşti marahuas veniră şi câteva femei fumând din nişte ţigări pe care le ţineau cu vârful aprins între dinţi. Toţi umblau aproape goi, asemeni regelui pădurilor amazoniene.

Pe atunci misiunea din Cocha era condusă de un călugăr franciscan, care dori să-l vadă pe părintele Passanha.

Se nimerise ca în ziua aceea să se servească pe plută nişte mâncăruri ce făceau cinste bucătăriei indiene.

Tradiţionala supă cu ierburi aromatice, turtă, care adesea înlocuieşte în Brazilia pâinea, pregătită din făină de manioc înmuiată în zeamă de carne şi suc de roşii; pasăre umplută cu orez, plutind într-un sos făcut din oţet şi din malagheta – un amestec de ierburi picante – plăcintă cu scorţişoară. Toate acestea erau cât se poate de îmbietoare pentru un biet călugăr, silit să se mulţumească zilnic cu hrana sărăcăcioasă de la parohie. Stăruiră cu toţii să rămână la masă, îndeosebi Yaquita şi fiica sa. Dar călugărul trebuia să meargă la Cocha chiar în seara aceea, să vadă pe un indian bolnav. Mulţumi deci pentru ospitalitate şi plecă, ducând cu el câteva daruri pentru credincioşii misiunii.

Vreme de două zile pilotul Araujo avu mult de furcă. Albia fluviului se lărgea din ce în ce; dar şi insulele erau mai numeroase, iar curentul, stânjenit de aceste oprelişti, devenea mai tumultuos. Fu nevoie de multe măsuri de prevedere ca să se poată strecura printre insulele Caballo-Cocha, Tarapote şi Cacao; opririle deveniră mai dese şi navigatorii se văzură siliţi în repetate rânduri să elibereze pluta, ameninţată să se împotmolească. Toată lumea punea atunci umărul la muncă şi, în împrejurările acestea destul de grele, făcură cunoştinţă, în seara de 20 iunie, cu Nuestra-Senora-de-Loreto.

Loreto este cel din urmă oraş peruan de pe malul stâng al fluviului, înainte de graniţa braziliană. De fapt, nu e decât un sat alcătuit din vreo douăzeci de case, adunate pe un ţărm uşor accidentat, cu colinele dintr-un pământ argilos.

Aşezarea a fost întemeiată în 1770 de nişte misionari iezuiţi. Indienii ticumas, care trăiesc prin ţinuturile acestea în partea de nord a fluviului, sunt băştinaşi cu pielea roşie, cu părul des, cu faţa brăzdată de desene, aidoma lacului de pe o masă chinezească; bărbaţi şi femei poartă veşminte simple – nişte fâşii de bumbac în jurul şalelor şi pe piept. Acum n-au rămas mai mult de două sute de suflete, pe malurile râului Atacoari, rămăşiţă neînsemnată a unei naţiuni puternice odinioară, sub cârmuirea unor căpetenii destoinice.

La Loreto mai trăiesc şi câţiva soldaţi peruani şi vreo doi-trei portughezi, care fac negoţ cu ţesături din bumbac, peşte sărat şi zarzaparilla.

Benito coborî să vadă dacă poate cumpăra câteva baloturi din această plantă foarte căutată pe pieţele Amazonului. Joam Garral, absorbit de munca lui de fiece clipă, nu puse piciorul pe pământ. Yaquita şi fiica ei rămaseră şi ele pe plută împreună cu Manoel. Asta pentru că ţânţarii din Loreto au o faimă proastă ce-i îndepărtează pe vizitatori, care nu vor să-şi lase sângele pradă înfricoşătoarelor diptere.

Manoel le spusese câte ceva despre aceste insecte şi vorbele lui erau de natură să-ţi taie pofta de a le înfrunta înţepăturile.

— Se spune, adăugă el, că cele nouă specii care otrăvesc malurile Amazoanelor şi-au dat întâlnire în satul Loreto. Cred asta şi nu vreau să mă conving pe propria-mi piele. Dragă Minha, acolo ai putea alege între ţânţarul cenuşiu, părosul, labă-albă, piticul, trâmbiţaşul, fluieraşul, arlechinul, urzicătorul, marele negru, sau mai degrabă ei te-ar alege drept pradă şi te-ai întoarce aici de nerecunoscut! De fapt, eu cred că aceste sălbatice diptere păzesc mai bine graniţele braziliene decât amărâţii de soldaţi, jigăriţi şi slabi, pe care i-am zărit pe mal.

— Dar dacă totul are un rost în natură, întrebă fata, ţânţarii la ce folosesc?

— Să-i facă fericiţi pe entomologi, răspunse Manoel, şi cred că mi-ar fi greu să găsesc o explicaţie mai bună!

Ceea ce spunea Manoel despre ţânţarii din Loreto era foarte adevărat. Când se întoarse pe bord, Benito avea obrazul şi mâinile pline de mii de puncte roşii, fără să mai vorbim de larvele care-i pătrunseseră până la degetele picioarelor, cu toate că era încălţat cu cizme.

— Să plecăm, să plecăm chiar acum! strigă Benito. Dacă nu, blestematele astea de insecte or să se năpustească asupra noastră şi nu va fi chip de stat pe plută!

— Şi-o să le mai cărăm după noi la Para, unde sunt şi aşa prea multe! adăugă Manoel.

Aşadar, ca să nu rămână peste noapte prin locurile acelea, jangada fu dezlegată de ţărm şi-şi continuă drumul purtată de curent.

De la Loreto, Amazonul coboară puţin spre sud-est, între insulele Arava, Cuyari şi Urucutea. Jangada plutea atunci pe apele negre ale râului Cajaru, amestecate cu apele albe ale Amazonului. În seara zilei de 23 iunie, după ce depăşise acest afluent de pe malul stâng, ea înainta lin de-a lungul marei insule Jahuma.

Apusul soarelui pe cerul limpede vestea una din acele frumoase nopţi tropicale pe care nu le poţi întâlni în zonele temperate. O adiere călduţă împrospăta aerul. Luna avea să se ridice în curând pe bolta înstelată a cerului şi să înlocuiască vreme de câteva ceasuri amurgul care lipseşte în regiunile situate la aceste latitudini joase. Cât ţine însă întunericul, stelele au o strălucire fără seamăn. Întinsa câmpie a Amazonului pare nemărginită ca o mare şi la capetele acestei axe, lungă de peste două sute de mii de miliarde de leghe, se ivea la nord diamantul unic al stelei polare, iar la sud, cele patru briliante ale Crucii Sudului.

Copacii de pe malul stâng şi de pe insula Jahuma, pe jumătate ascunşi în întuneric, se profilau ca nişte umbre negre. Aceste trunchiuri, sau mai degrabă aceste coloane ale copahusului, cel cu coroana în formă de umbrelă, sau aceste pâlcuri de sandis din care se scoate un lapte dens şi zaharat, despre care se spune că te îmbată ca şi vinul, aceşti vignaticos, înalţi de douăzeci şi patru de picioare, cu creasta tremurând la cea mai mică adiere, nu mai puteau fi recunoscuţi decât după siluetele lor şterse.

Păsările intonau ultimele triluri de seară: bentivis, care-şi atârnă cuiburile în trestiile de pe maluri; niambus, un fel de potârniche cu trilul alcătuit din patru note, armonios împreunate, pe care-l repetă imitatorii lumii păsăreşti; kamichis cel cu vocea tânguitoare; pescăruşul, al cărui strigăt răspunde ca un semnal ultimelor strigăte ale consângenilor săi; canindul cu trâmbiţa răsunătoare, arasul roşu, ce-şi face culcuş în frunzişul de jaquetibas, căruia noaptea îi stinge culorile minunate.

Pe jangada toţi stăteau la locul lor, odihnindu-se. La prova abia se zărea, învăluită în umbră, statura masivă a pilotului, stând în picioare. Echipa de cart, cu prăjinile lungi pe umăr, amintea de o tabără tătărască. Pavilionul brazilian atârna la capătul catargului din faţa plutei, iar adierea nu mai avea puterea nici cât să-i fluture pânza.

La ceasurile opt, din clopotniţa bisericuţei se înălţară primele trei dangăte ce vestesc rugăciunea de seară. Urmară apoi câte trei pentru primul şi al doilea verset şi slujba se încheie cu un şir de bătăi mai repezi ale micului clopot.

Totuşi, întreaga familie rămăsese pe verandă, la sfârşitul acestei zile de iunie, ca să respire aerul mai răcoros de afară. În fiecare seară era la fel; şi în timp ce Joam Garral, mereu tăcut, se mulţumea să asculte, tinerii sporovăiau veseli până la ora când mergeau la culcare.

— Ah, frumosul nostru fluviu, minunatul nostru Amazon! spunea fata cu un entuziasm neobosit faţă de marele fluviu american.

— Un fluviu fără seamăn, răspundea Manoel, căruia-i simt toată frumuseţea! Coborâm acum pe el cum au făcut, cu secole în urmă, Orellana şi La Condamine, şi nu e de mirare că ei l-au zugrăvit în culori atât de atrăgătoare.

— Puţin exagerate! zise Benito.

— Frăţioare, răspunse fata, nu vorbi de rău Amazonul nostru!

— Asta nu-nseamnă că-l vorbesc de rău, surioară, dacă amintesc că în jurul lui s-au urzit legende!

— Într-adevăr, are multe legende, şi atât de minunate! răspunse Minha.

— Ce fel de legende? întrebă Manoel. Trebuie să mărturisesc că ele n-au ajuns până la Para, sau cel puţin eu nu le-am auzit!

— Păi atunci ce vă învaţă la şcolile voastre din Belem? zise râzând fata.

— Încep să-mi dau seama că nu ne învaţă mai nimic, răspunse Manoel.

— Ce spuneţi, domnule! continuă Minha, cu prefăcută seriozitate. Nu ştiţi, printre altele, că o reptilă uriaşă, pe nume Minhocao, bântuie uneori Amazonul şi că apele fluviului se umflă sau scad, după cum şarpele intră sau iese din ele, atât este de mare!

— Ai văzut vreodată pe acest nemaipomenit Minhocao? întrebă Manoel.

— Vai, nu! răspunse Lina.

— Ce păcat! se crezu dator să adauge Fragoso.

— Şi nu ştii nici de Mae d'Agua, adăugă Minha, această superbă şi temută femeie ale cărei priviri îi farmecă şi-i târăsc în adânc pe nesăbuiţii care se uită la ea?

— Oh, să ştiţi că Mae d'Agua există cu adevărat! strigă naiva Lina. Se spune că se plimbă şi pe maluri, dar că dispare ca o sirenă îndată ce te apropii de ea!

— Ei bine, Lina, îi spuse Benito, prima oară când ai s-o vezi, să mă înştiinţezi şi pe mine.

— Ca să vă înhaţe şi să vă târască la fund? Pentru nimic în lume, domnule Benito!

— Ea crede! exclamă Minha.

Sunt şi mulţi oameni care cred în trunchiul din Manao! spuse atunci Fragoso, mereu gata să vină în ajutorul Linei.

— Trunchiul din Manao? Ce-o mai fi şi cu trunchiul din Manao? întrebă Manoel.

— Domnule Manoel, răspunse Fragoso cu o seriozitate hazlie, se pare că există, sau mai degrabă că a existat odinioară un trunchi de turuma care, în fiecare an, la aceeaşi vreme, cobora pe Rio-Negro, se oprea câteva zile la Manao şi pleca apoi la Para, poposind în fiecare port, unde băştinaşii îl împodobeau pios cu steguleţe. Odată ajuns la Belem, se oprea, apoi făcea cale-ntoarsă, urca pe Amazon, pe Rio-Negro, şi se întorcea în pădurea tainică de unde plecase. Într-o zi, nişte oameni au vrut să-l tragă la ţărm, dar fluviul s-a umflat mânios şi au trebuit să se lase păgubaşi. Altă dată, căpitanul unei corăbii l-a agăţat cu harponul şi a încercat să-l tragă după el… Şi de data aceasta, fluviul s-a mâniat şi a rupt legăturile, astfel că trunchiul a scăpat ca prin minune!

— Şi ce s-a mai întâmplat cu el? întrebă tânăra mulatră.

— Domnişoară Lina, se pare că în ultima lui călătorie, în loc să se întoarcă pe Rio-Negro, a greşit drumul, a luat-o în sus pe Amazon şi nu l-a mai văzut nimeni de atunci, răspunse Fragoso.

— Ah, dacă l-am întâlni noi! strigă Lina.

— Dacă o să-l întâlnim, o să te aşezăm pe el, Lina; te va duce astfel în pădurea tainică şi vei trece şi tu drept o naiadă din basme.

— De ce nu? răspunse zburdalnica fată.

— O mulţime de legende, zise atunci – Manoel, şi mărturisesc că fluviul vostru le merită. Dar de el se leagă şi întâmplări adevărate, la fel de interesante. Eu ştiu una şi, dacă nu mi-ar fi teamă că vă întristez, căci este cu adevărat foarte tristă, v-aş istorisi-o.

— Oh, istorisiţi, domnule Manoel! spuse Lina. Îmi plac atât de mult povestirile care te fac să plângi!

— Plângi şi tu, Lina? zise Benito.

— Da, domnule Benito, numai că plâng râzând!

— Atunci povesteşte-ne-o, Manoel!

— Este povestea unei franţuzoaice care şi-a trăit nenorocirile pe aceste meleaguri, în secolul al XVIII-lea.

— Te ascultăm, zise Minha.

— Să încep, glăsui Manoel. În 1744, în expediţia lor, cei doi savanţi francezi, Bouguer şi La Condamine, trimişi să măsoare un grad terestru mai jos de Ecuator, fură însoţiţi şi de un astronom foarte cunoscut, care se numea Godin des Odonais.

Dar Godin des Odonais nu plecă singur spre Lumea Nouă; cu el plecă şi tânăra-i soţie, împreună cu copiii, socrul şi cumnatul său.

Toţi călătorii ajunseră cu bine la Quito. Aici începu pentru doamna des Odonais lanţul nenorocirilor; în câteva luni pierdu câţiva dintre copiii săi.

După ce-şi termină misiunea, spre sfârşitul anului 1759, Godin des Odonais fu silit să părăsească Quito şi să plece la Cayenne. Ajuns în acest oraş, dori să-şi aducă şi familia; dar izbucnise între timp războiul şi trebui să ceară guvernului portughez o autorizaţie de liberă trecere pentru doamna des Odonais şi ai săi.

Este oare de crezut? Se scurseră mai mulţi ani fără să capete autorizaţia cerută.

În 1765, desperat de aceste întârzieri, Godin des Odonais se hotărî să facă drumul înapoi, pe Amazon, ca să-şi găsească soţia la Quito; dar, când să plece, o boală venită pe neaşteptate îl împiedică să-şi pună planul în aplicare.

Între timp intervenţiile lui fură luate în seamă şi doamna des Odonais află în sfârşit că regele Portugaliei, dându-i autorizaţia trebuincioasă, poruncise să i se pregătească o ambarcaţie cu care să poată coborî fluviul şi să ajungă la soţul său. Totodată, o escortă primise ordinul să o aştepte în misiunile de pe Amazonul de Sus.

După cum veţi vedea, doamna des Odonais era o femeie tare curajoasă. Ea porni fără nici o şovăială, cu toate primejdiile unei asemenea călătorii, de-a lungul întregului continent.

— Dar, Manoel, aceasta era datoria ei de soţie, zise Yaquita, nici eu n-aş fi făcut altfel!

— Doamna des Odonais, continuă Manoel, plecă pe Rio Bambo, la sud de Quito, luând cu ea copiii, pe cumnatul său şi un doctor francez. Trebuiau să ajungă la misiunile de la frontiera braziliană, unde urmau să întâlnească ambarcaţia şi escorta.

Călătoria decurge la început bine; ea se desfăşoară pe cursul unor afluenţi ai Amazonului, pe care-i parcurg cu barca. Apoi greutăţile încep să se ivească una câte una, odată cu primejdiile şi oboseala, prin ţinutul bântuit de vărsat. Din cele câteva călăuze care primiseră să-i însoţească, cea mai mare parte se făcu nevăzută după câteva zile, şi una dintre ele, ultima care le rămăsese credincioasă, se înecă în Bobonasa, pe când încerca să-i vină într-ajutor medicului francez.

Pe jumătate sfărâmată de stânci şi de trunchiurile plutitoare, barca ajunse în curând de nefolosit. Trebuiră atunci să coboare pe uscat, şi acolo, la marginea unei păduri de nepătruns, fură nevoiţi să-şi facă nişte colibe din frunze. Medicul se oferi să meargă în cercetare împreună cu un negru care nu voise niciodată să se despartă de doamna des Odonais. Plecară amândoi. Sunt aşteptaţi zile de-a rândul… dar degeaba!… Nu se mai întorc!

Între timp hrana se împuţinează. Nefericiţii încearcă în zadar să coboare pe râul Bobonasa, pe o plută. Trebuie să se întoarcă în pădure, şi iată-i siliţi să umble pe jos, prin desişurile acelea aproape de nepătruns.

Prea multă osteneală pentru bieţii oameni! Căzură unul câte unul, cu toate îngrijirile curajoasei franţuzoaice. După câteva zile, copiii, părinţii, servitorii sunt morţi cu toţii!

— Oh, nefericită femeie! suspină Lina.

— Doamna des Odonais este acum singură, continuă Manoel. Se află la mii de leghe de ţinta ei, Oceanul! Nu mama e cea care-şi continuă drumul spre fluviu!… Mama şi-a pierdut copiii, i-a îngropat cu propriile-i mâini!… Acum e soţia care vrea să-şi revadă soţul!

Umblă zi şi noapte fără răgaz şi dă în cele din urmă de râul Bobonasa! Acolo e primită de indieni miloşi care o însoţesc până la misiunile unde o aşteaptă escorta!

Dar sosea singură, iar în urma ei popasurile din drum erau presărate cu morminte.

Doamna des Odonais ajunse la Loreto pe unde am trecut şi noi în urmă cu câteva zile. Din satul acesta peruan coborî pe Amazon, cum facem şi noi acum, şi-şi regăsi în sfârşit soţul, după o despărţire de nouăsprezece ani!

— Biata femeie! zise fata.

— Mai ales biata mamă! adăugă Yaquita.

În clipa aceasta pilotul Araujo veni spre ei şi zise:

— Joam Garral, iată-ne în faţa insulei Ronda! Vom trece în curând frontiera!

— Frontiera! răspunse Joam.

Ridicându-se în picioare, porni către marginea plutei şi privi îndelung insuliţa Ronda, de care se spărgea curentul fluviului. Îşi acoperi apoi fruntea cu mâna ca pentru a-şi alunga o amintire.

— Frontiera, şopti el plecându-şi capul, fără să vrea.

Dar după o clipă stătea iar cu fruntea sus, şi expresia de pe chipul lui era cea a omului hotărât să-şi facă datoria până la sfârşit.