Capitolul IX ÎN SEARA DE 5 IUNIE.

În timp ce se construia locuinţa stăpânilor, Joam Garral se ocupase şi de dependinţe: bucătăria şi magaziile în care urmau să fie adăpostite proviziile de toate felurile.

În primul rând aveau o mare cantitate de rădăcini dintr-o specie de arbuşti, înalţi de cinci-şase picioare, care produc maniocul, hrana de căpetenie a locuitorilor din ţinuturile tropicelor. Rădăcina aceasta, ca o ridiche lungă şi neagră, creşte în cuiburi, asemeni cartofilor. Dacă în Africa ea nu este deloc otrăvitoare, în America de Sud conţine un suc foarte vătămător, ce-ar trebui înlăturat prin presare. Rădăcinile sunt transformate apoi într-o făină care se prepară în diverse feluri după gustul băştinaşilor, chiar şi sub formă de tapioca.

De aceea pe bordul jangadei exista un adevărat siloz din acest produs folositor, urmând să servească tuturor drept hrană.

Rezervoarele de carne erau alcătuite dintr-o cantitate de şunci „presuntos” preparate în acest ţinut, foarte bune la gust, fără să mai punem la socoteală turma de oi adăpostită într-un staul aşezat la prova; se bizuiau însă şi pe puştile tinerilor şi ale câtorva indieni, vânători iscusiţi, cărora nu le va lipsi vânatul – şi nici nu-l vor scăpa – prin insulele sau prin pădurile de pe malul Amazonului.

Dealtminteri, pentru hrana zilnică, fluviul urma să le procure din belşug creveţi, cărora li s-ar putea spune şi raci, tambagu, cel mai bun peşte din întreg bazinul, având un gust mai ales decât al somonului cu care este asemănat uneori, pirarucus cel cu solzi roşii, mare cât nisetrul, din care se expediază cantităţi uriaşe în toată Brazilia, după ce au fost puşi la sare; candirus, greu de pescuit, dar bun la gust; piranha sau peştele-diavol, dungat cu roşu şi lung de optzeci de centimetri, broaşte ţestoase mari sau mici, din care se găsesc cu miile şi care deţin un loc însemnat în hrana băştinaşilor, toate aceste produse ale fluviului urmând să fie aşezate, rând pe rând, pe masa stăpânilor şi a servitorilor.

Aşadar, pe cât era cu putinţă, vânătoarea şi pescuitul aveau să fie practicate zi de zi.

Ca băuturi luau cu ei o rezervă însemnată din cele mai bune produse de prin părţile Amazonului: caysuma sau machachera, licoare cu gust plăcut, acidulată, extrasă prin distilarea maniocului dulce; beiju, un fel de rachiu naţional brazilian, chica din Peru, mazato din Ucayali, obţinut prin fierberea, stoarcerea şi fermentarea bananelor; guarana făcută din sâmburele de paulliniasorbilis, care aduce la culoare cu ciocolata, pisat până când se obţine o pulbere fină şi care, amestecată cu apă, dă o băutură deosebit de gustoasă.

Dar asta nu era totul. Prin ţinuturile acelea mai există şi un soi de vin de culoare violet închis, extras din sucul palmierilor assais care, fiind foarte aromat, le place grozav brazilienilor. Pe bord se aflau numeroase clondire a câte doi litri din această băutură, ce se vor goli, desigur, până vor ajunge la Para.

Pe deasupra, pivniţa specială a jangadei îi făcea cinste lui Benito, care se declarase pivnicer-şef. Câteva sute de sticle de Xeres, de Setubal, de Porto aduceau aminte de nume dragi celor dintâi cuceritori ai Americii de Sud. În plus, tânărul pivnicer mai vârâse acolo şi nişte damigene de câte cincisprezece-douăzeci şi cinci de litri, pline cu tafia, un minunat rachiu de zahăr, ceva mai tare decât beiju naţional.

Tutunul nu era din soiul acela grosolan cu care se mulţumesc cel mai adesea băştinaşii din bazinul Amazonului. Era adus direct de la Villa-Bella de Imperatriz, adică din ţinutul unde se recoltează cea mai bună calitate de tutun din întreaga Americă Centrală.

Astfel era orânduită la pupa jangadei locuinţa principală cu anexele ei: bucătărie, cămări, beciuri, alcătuind laolaltă partea rezervată familiei Garral şi slujitorilor din serviciul lor personal.

Mai spre mijloc, fuseseră ridicate locuinţele indienilor şi ale negrilor. Trebuia să li se asigure acestora condiţii asemănătoare cu cele de la ferma din Iquitos, în aşa fel, încât ei să poată acţiona în permanenţă sub conducerea pilotului.

Dar ca să adăposteşti atâtea suflete era nevoie de multe locuinţe, ceea ce avea să dea jangadei înfăţişarea unui mic sat în derivă. Într-adevăr, acest sat urma să fie mai bine clădit şi mai populat decât multe dintre cătunele de pe malul Amazonului de Sus.

Pentru indieni fuseseră construite şoproane, ale căror acoperişuri de frunze erau sprijinite pe bârne uşoare. Aerul circula în voie printre aceste construcţii deschise şi legăna hamacurile agăţate înlăuntrul lor. Băştinaşii, printre care se numărau şi trei sau patru familii întregi, cu femei şi copii, urmau să fie adăpostiţi acolo ca pe uscat.

Negrii îşi aflaseră pe plută obişnuitele lor ajupe. Ele se deosebeau de şoproane doar prin faptul că erau închise pe trei laturi, cea de a patra fiind destinată intrării în încăpere. Indienii, obişnuiţi să trăiască în aer liber, să ducă o viaţă slobodă, nu s-ar fi putut obişnui cu ajupele negrilor, pe care le priveau ca pe un fel de închisori.

În sfârşit, la prova se ridicau adevărate docuri, pline cu mărfurile pe care Joam Garral le transporta la Belem, odată cu produsele forestiere.

Acolo, în magaziile acelea imense, mărfurile fuseseră orânduite sub îndrumarea lui Benito, cu aceeaşi grijă cu care ar fi fost depuse în cala unei corăbii.

Partea cea mai preţioasă a acestei încărcături o alcătuiau cele şapte mii de arrobe6 de cauciuc, valorând pe atunci între trei şi patru franci livra7. Jangada mai ducea cu ea cincizeci de chintale de zarzaparilla, plantă liliacee care ocupă un loc foarte important în exportul din întreg bazinul Amazonului, dar care devine din ce în ce mai rară, pentru că indienii n-au grijă să-i ocrotească tulpinile atunci când o culeg. Boabe de cumarus, folosite la fabricarea unor uleiuri, frunze de laur, din care se extrage o pomadă tămăduitoare de răni, baloturi de plante colorante, lăzi cu latex şi o cantitate de lemn scump completau această încărcătură ce putea fi vândută cu uşurinţă şi la preţ bun în ţinuturile Parei.

Poate o să vă miraţi că au fost îmbarcaţi doar indienii şi negrii de care era nevoie la manevrarea jangadei. Oare n-ar fi trebuit luaţi mai mulţi, pentru a se face faţă unor eventuale atacuri din partea triburilor băştinaşe? Ar fi fost de prisos. Băştinaşii din America Centrală nu mai sunt de temut, şi a trecut vremea când erai nevoit să-ţi iei măsuri de apărare împotriva lor. Indienii de pe maluri aparţin unor triburi paşnice, iar cei mai sălbatici s-au retras în faţa civilizaţiei ce pătrunde puţin câte puţin de-a lungul fluviului şi a afluenţilor săi.

Doar dezertorii negri, scăpaţi din coloniile de muncă ale Braziliei, Angliei, Olandei sau ale Franţei, mai puteau constitui o primejdie. Dar aceşti fugari sunt puţini la număr; ei rătăcesc în pâlcuri izolate, străbătând pădurile sau savanele, şi jangada era în stare să ţină piept oricărui atac din partea acestor evadaţi adăpostiţi prin codri.

Şi-apoi, de-a lungul Amazonului se află multe aşezări, oraşe, sate, misiuni. Fluviul uriaş nu mai străbate un deşert, căci bazinul lui devine pe zi ce trece mai populat. Deci nu putea fi vorba de o asemenea primejdie. Nu era de prevăzut nici un atac.

Ca să încheiem cu descrierea jangadei, se cuvine să vorbim şi despre cele două sau trei construcţii, cu totul deosebite, care-i desăvârşeau înfăţişarea pitorească.

La prova se înălţa cabina pilotului. Spunem la prova şi nu la pupa, unde se află de obicei locul cârmaciului. Într-adevăr, în aceste condiţii de plutire nu era nevoie de cârmă. N-ar fi folosit la nimic nişte rame lungi la o plută atât de mare, chiar dacă ele ar fi fost mânuite de o sută de braţe vânjoase. Direcţia jangadei pe firul apei era păstrată cu ajutorul unor prăjini flexibile, sprijinite lateral în albia fluviului; în felul acesta ea se putea apropia de un mal sau de celălalt, atunci când, dintr-o pricină oarecare, trebuiau să facă vreun popas. La bord mai aveau şi trei sau patru ube, două pirogi cu tot echipamentul lor, cu care se puteau deplasa uşor la mal. Aşadar, rolul pilotului se mărginea la recunoaşterea drumului, a deviaţiilor curentului, a bulboanelor ce trebuiau ocolite, a golfuleţelor cu adâncimea potrivită pentru staţionare şi tocmai de aceea locul lui era şi trebuia să fie la prova.

În vreme ce pilotul era îndrumătorul pe plan material al uriaşei maşini – credem că o putem numi astfel – un alt personaj urma să-i fie îndrumător spiritual: părintele Passanha, care slujea la misiunea din Iquitos.

De cincizeci de ani trăia părintele Passanha la Iquitos, ca şef al misiunii. Era iubit de toţi şi merita această dragoste. Familia Garral îl preţuia foarte mult. El o cununase pe fiica fermierului Magalhaes cu tânărul salariat adăpostit la fermă. El le-a botezat copiii, i-a învăţat carte şi nădăjduia să le dea şi acestora, la rândul lor, binecuvântarea nupţială.

Vârsta nu-i mai îngăduia părintelui Passanha să depună în continuare această muncă plină de abnegaţie. Pentru el sosise vremea să se retragă. Fusese înlocuit de curând cu un misionar mai tânăr şi se pregătea să se întoarcă la Para, unde avea să-şi sfârşească zilele în-tr-una din mănăstirile rezervate bătrânilor slujitori ai Domnului.

Oare ce prilej mai bun i s-ar fi putut ivi decât să coboare fluviul împreună cu această familie, pe care o socotea ca şi a lui? I-au făcut propunerea şi a primit-o, urmând ca atunci când vor sosi la Belem el să fie cel ce va uni tânăra pereche, pe Minha şi Manoel.

Dar, dacă în timpul călătoriei părintele Passanha avea să stea la masă cu familia, Joam Garral voise să i se construiască o locuinţă anume pentru el şi numai Dumnezeu ştie cât s-au străduit Yaquita şi fiica ei să-i dea o înfăţişare plăcută. Cu siguranţă, bunul şi bătrânul preot nu fusese niciodată la fel de bine instalat în locuinţa sărăcăcioasă a parohiei.

Cu toate acestea, părintelui Passanha nu-i trebuia numai locuinţă. Avea nevoie şi de o bisericuţă.

Bisericuţa a fost înălţată chiar la mijlocul plutei, cu o clopotniţă deasupra.

Era cam neîncăpătoare, ce-i drept, şi nu putea intra în ea toată lumea, dar era frumos împodobită, şi dacă Joam Garral se simţea pe plută ca la el acasă, nici părintele Passanha n-avea de ce să ducă dorul sărmanei biserici din Iquitos.

Astfel era alcătuită minunata ambarcaţie ce avea să străbată tot cursul Amazonului. Ea se afla acolo, pe plajă, aşteptând ca, odată cu creşterea apelor, fluviul s-o ridice şi s-o ducă în larg. După calculele şi observaţiile făcute, clipa nu putea să întârzie.

La 5 iunie totul era gata.

În ajun sosise şi pilotul, un om de vreo cincizeci de ani, foarte priceput în meseria lui, dar căruia îi cam plăcea băutura. Oricum, Joam Garral avea mare încredere în el şi-l trimisese în mai multe rânduri cu plutele de lemne la Belem, fără ca el să-i fi pricinuit vreo nemulţumire.

Se cuvine să mai adăugăm că Araujo – aşa îl chema – nu era niciodată mai sigur pe el decât atunci când îşi limpezea privirea cu câteva păhărele de tafia, rachiul acela tare, extras din trestie de zahăr, şi că nu pleca niciodată la drum fără să aibă la el o damigeana plină cu această licoare, căreia îi făcea mereu cu ochiul.

În ultimele zile apele se umflaseră simţitor. Nivelul fluviului se ridica dintr-o clipă într-alta şi, în timpul celor patruzeci şi opt de ore dinaintea cotei maxime, apa crescuse îndeajuns ca să acopere plaja, dar nu într-atât încât să urnească pluta.

Cu toate că desprinderea de ţărm era asigurată, că nu se puteau înşela asupra înălţimii cu care apa va depăşi cotele minime de plutire, toţi cei în cauză aşteptau evenimentul cu oarecare emoţie. Într-adevăr, dacă dintr-o pricină necunoscută apele Amazonului nu vor fi crescut îndeajuns ca să împingă pluta în larg, toată munca aceasta uriaşă trebuia luată de la cap. Dar, pentru că descreşterea se produce repede, ar fi fost nevoiţi să aştepte luni întregi până la un nou flux.

Aşadar, la 5 iunie, pe înserate, viitorii pasageri ai jangadei erau strânşi pe un platou ce se înălţa cam la o sută de picioare deasupra ţărmului şi aşteptau cu o nelinişte uşor de înţeles ceasul potrivit.

Erau adunaţi acolo Yaquita, fiica ei, Manoel Valdez, părintele Passanha, Benito, Lina, Fragoso, Cybele şi câţiva dintre servitorii indieni sau negri de la fermă.

Fragoso nu mai avea astâmpăr, umbla de colo până colo, cobora malul, se urca iar pe platou, însemna anumite puncte de orientare, scotea strigăte de bucurie când acestea erau atinse de apele umflate.

— O să plutească, strigă el, o să plutească jangada noastră şi ne va duce la Belem! Va pluti, chiar de-ar trebui ca cerul să-şi deschidă toate zăgazurile ca să umfle apele Amazonului!

Joam Garral se afla pe plută împreună cu pilotul şi o echipă numeroasă. Lui îi revenea sarcina să conducă primele operaţii de plutire. Dealtfel, jangada era legată bine de ţărm cu odgoane puternice şi nu putea fi smulsă de curent în clipa când va începe să plutească.

Un întreg trib de vreo sută cincizeci sau două sute de indieni din împrejurimile Iquitos-ului, fără să mai punem la socoteală locuitorii satului, se adunaseră să vadă această privelişte neobişnuită.

Toată mulţimea privea impresionată, într-o linişte deplină.

Către orele cinci după-amiază, apa depăşise înălţimea din ajun cu mai bine de un picior, iar plaja era acum în întregime acoperită de pânza lichidă.

Uriaşa construcţie din lemn fremăta uşor, dar mai era nevoie de câţiva centimetri ca să se desprindă de fund.

Vreme de un ceas, freamătul deveni din ce în ce mai puternic. Bârnele trosneau din toate părţile. Se producea o mişcare ce smulgea treptat bârnele din culcuşul lor de nisip.

Pe la ceasurile şase şi jumătate izbucniră strigăte de bucurie.

În sfârşit jangada plutea, iar curentul o împingea spre mijlocul fluviului; dar, ţinută în frâu de parâme, ea se alinie liniştită lângă mal.