Capitolul XII FRAGOSO LA LUCRU

„Braza” înseamnă jar, şi este un cuvânt pe care-l întâlnim în limba spaniolă încă din secolul al XII-lea. Din el s-a născut cuvântul „brazii”, nume dat unor copaci din care se extrage o vopsea roşie! De aici şi numele de Brazilia, dat nesfârşitei întinderi din America de Sud, care taie linia Ecuatorului şi în care aceşti copaci sunt întâlniţi în tot locul. Dealtfel, încă din vremuri îndepărtate, ei au făcut obiectul unui negoţ foarte însemnat cu normanzii. Cu toate că prin locurile de baştină li se spune „ibirapitunga” li s-a păstrat numele de „brazii”, nume dat şi acestei ţări ce se înfăţişează ca un uriaş jeratic, aprins de vâlvătaia soarelui tropical.

Mai întâi Brazilia a fost ocupată de portughezi. Încă de la începutul secolului al XVI-lea, pilotul Alvarez Cabral a fost primul care a luat-o în stăpânire. Chiar dacă mai târziu a fost ocupată în parte de Franţa şi Olanda, ea a păstrat toate trăsăturile micului şi viteazului popor portughez. Brazilia este astăzi unul din cele mai mari state ale Americii de Sud, avându-l la cârma sa pe don Pedro, rege înţelept şi iubitor de frumos.

— Care e dreptul tău în tribul din care faci parte? îl întrebă Montaigne pe un indian, întâlnit în portul Havre.

— Dreptul de a porni cel dintâi la luptă, răspunse indianul. Brazilienii făcură ceea ce făcea şi indianul nostru: se luptară, îşi apărară cuceririle, le sporiră, şi acum îi vedem mergând în primele rânduri ale civilizaţiei.

În 1824, la şaisprezece ani după întemeierea imperiului Luso-Brazilian, Brazilia îşi proclamă independenţa prin glasul lui don Juan, pe care armatele franceze îl alungaseră din Portugalia.

Mai rămânea să se definitiveze graniţele dintre noul imperiu şi statul Peru, vecin cu el.

Lucrul nu era deloc uşor.

Dacă Brazilia voia să se întindă la vest până la Rio Napo, Peru, la rândul său, cerea dreptul asupra teritoriului ce ţine până la lacul Ega, adică cu opt grade mai spre est.

Dar, între timp, Brazilia trebui să ia măsuri pentru a împiedica răpirea indienilor de pe Amazon, acţiune pusă la cale de misiunile spaniole din ţară. Nu găsi un mijloc mai bun care să pună capăt acestui trafic decât cel de a întări insula Ronda, situată puţin mai sus de Tabatinga, şi de a aşeza acolo o garnizoană de pază.

Era şi aceasta o soluţie şi de atunci graniţa celor două state trece prin mijlocul insulei.

Mai sus de ea fluviul este peruan şi, după cum am mai spus, poartă numele de Maranon.

Mai jos el este brazilian şi se numeşte Amazon.

În seara zilei de 25 iunie, jangada se opri la Tabatinga, primul oraş brazilian aşezat pe malul stâng, la izvoarele râului căruia îi poartă numele, şi care ţine de parohia San Paolo, aflată mai jos, pe malul drept.

Joam Garral hotărâse să poposească acolo treizeci şi şase de ore, pentru ca oamenii să se poată odihni. Pornirea urma să aibă loc abia în dimineaţa zilei de 27.

Primejdia de a cădea pradă ţânţarilor era aici poate mai mică decât la Iquitos, astfel că Yaquita şi copiii săi îşi arătară dorinţa de a coborî pe uscat şi de a vizita târguşorul.

În prezent, populaţia din Tabatinga numără vreo patru sute de locuitori, aproape toţi indieni, cuprinzând în această cifră şi pe cei care rătăcesc din loc în loc pe malurile Amazonului şi ale micilor lui afluenţi.

Postul de pază de pe insula Ronda fusese părăsit de câţiva ani şi mutat chiar la Tabatinga. Se poate spune, deci, că şi acesta este un oraş de garnizoană, dar în realitate garnizoana numără doar nouă soldaţi, aproape toţi indieni, şi un sergent, care este adevăratul conducător al localităţii.

Micul fort este aşezat pe platforma unui dâmb înalt de vreo treizeci de picioare, în care sunt cioplite treptele unei scări şubrede. Locuinţa comandantului este alcătuită din două colibe aşezate în unghi drept, iar soldaţii au o baracă lunguiaţă, ridicată la o sută de paşi mai departe, la poalele unui copac uriaş.

Această aşezare de colibe s-ar asemăna întru totul cu satele sau cătunele împrăştiate pe malurile fluviului, dacă deasupra unei gherete, totdeauna văduvă de santinelă, nu s-ar înălţa prăjina unui steag împodobit cu culorile braziliene şi dacă patru tunuri mici de bronz n-ar sta acolo, gata să bombardeze la nevoie orice navă care nu s-ar supune ordinelor.

Satul propriu-zis este aşezat dincolo de platou. Un drum, care nu-i decât o râpă umbrită de ficuşi şi de miritis, te duce la el în câteva minute. Acolo, pe un ţărm abrupt, cu noroiul crăpat, se înalţă vreo douăsprezece case acoperite cu frunze de palmier boiassu, aşezate în jurul unei pieţe.

Înfăţişarea generală nu poate stârni interesul, dar împrejurimile sunt încântătoare, îndeosebi la gura râului Javary, atât de lată încât cuprinde între braţele sale arhipelagul insulelor Aramasa. Pe acolo întâlneşti pâlcuri de copaci falnici, iar printre ei, un mare număr de palmieri ale căror fibre sunt folosite la împletiturile hamacurilor şi a plaselor de pescuit, din care o parte sunt destinate negoţului. Într-un cuvânt, ţinutul acesta se numără printre cele mai pitoreşti din tot cursul Amazonului de Sus.

Dealtfel, Tabatinga este hărăzită să devină peste puţină vreme o aşezare destul de însemnată şi ea va cunoaşte o dezvoltare rapidă. Acolo vor trebui să se oprească vapoarele braziliene care urcă pe fluviu şi cele peruane care coboară. Tot acolo se va face schimbul de încărcături şi de călători. Unui sat englezesc sau american nu i-ar trebui nici atât ca să se transforme, în câţiva ani, într-un important centru comercial.

Fluviul e nespus de frumos prin aceste părţi. Desigur efectul mareelor nu ajunge până la Tabatinga, aşezată la şase sute de leghe departe de Atlantic. Nu se întâmplă acelaşi lucru cu „pororoca”, acest fenomen de împotrivire, care, atunci când soarele intră în opoziţie cu vreo planetă, umflă timp de trei zile apele Amazonului şi le respinge cu o viteză de şaptesprezece kilometri pe oră. Se spune că acest curent se prelungeşte până la frontiera braziliană.

A doua zi, la 26 iunie, înainte de gustarea de dimineaţă, familia Garral se pregăti să coboare pe ţărm ca să viziteze orăşelul.

Dacă Joam, Benito şi Manoel puseseră în repetate rânduri piciorul în oraşele imperiului brazilian, pentru Yaquita şi fiica ei situaţia era diferită. Le întâlneau acum pentru prima dată.

Este lesne de închipuit cât preţ puneau ele pe această vizită.

Şi dacă Fragoso cutreierase şi el până atunci ţinuturile de mijloc ale Americii, în calitatea lui de bărbier rătăcitor, la rândul ei Lina, ca şi tânăra-i stăpână, nu călcase încă pe pământ brazilian.

Dar, înainte de a părăsi jangada, Fragoso se duse la Joam Garral şi avu cu el următoarea convorbire:

— Domnule Garral, îi spuse el, din ziua în care m-aţi luat la ferma din Iquitos, m-aţi adăpostit, m-aţi hrănit şi m-aţi îmbrăcat, într-un cuvânt m-aţi primit cu atâta ospitalitate, că vă datorez…

— Nu-mi datorezi absolut nimic, prietene, îi răspunse Joam Garral. Aşadar, nu mai stărui…

— Vai, liniştiţi-vă, strigă Fragoso, nu sunt deloc în stare să vă răsplătesc! Mai adaug la cele de mai sus că m-aţi luat şi pe plută, dându-mi astfel putinţa să cobor fluviul. Dar iată-ne ajunşi pe pământul Braziliei, pe care, după cum se pare, eu nu trebuia să-l mai văd! Fără liana aceea…

— Către Lina, numai către Lina trebuie să-ţi îndrepţi recunoştinţa, spuse Joam Garral.

— Ştiu prea bine, răspunse Fragoso, şi n-am să uit niciodată ce-i datorez ei, dar nici ce vă datorez dumneavoastră.

— S-ar spune că ai venit să-ţi iei rămas bun, Fragoso! Vrei cumva să rămâi la Tabatinga?

— Nicidecum, domnule Garral, de vreme ce mi-aţi îngăduit să vă însoţesc până la Belem unde voi putea, cel puţin aşa nădăjduiesc, să mă apuc iar de meseria mea.

— Atunci, dacă-i aşa, ce vrei să-mi ceri, prietene?

— Vreau să vă întreb dacă aţi avea ceva împotrivă să-mi exercit pe drum meseria. Nu trebuie să-mi pierd îndemânarea, şi, dealtfel, nu le-ar sta rău câtorva gologani în buzunarul meu, mai ales dacă-i câştig cinstit. Ştiţi, domnule Garral, un bărbier care se pricepe puţin şi la coafură, nu îndrăznesc să spun şi la medicină, din respect pentru domnul Manoel, găseşte oricând de lucru prin satele de pe Amazonul de Sus.

— Poate printre brazilieni, răspunse Joam Garral, căci în privinţa băştinaşilor…

— Vă cer iertare, răspunse Fragoso, dar mai ales printre băştinaşi! Nu, nu pentru barbă, căci natura s-a arătat destul de zgârcită faţă de ei cu asemenea podoabă, dar acestor sălbatici, bărbaţi şi femei, grozav le mai place să le potrivesc pieptănătura după ultima modă! Nu trebuie să stau mai mult de zece minute în piaţa din Tabatinga, mânuind cu pricepere diabolo-ul ăsta – ştiţi, jucăria îi atrage la început – că în jurul meu se şi adună o droaie de indieni şi indiene. Să-i vedeţi cum se mai ceartă pentru mine! De-aş rămâne aici o lună, întregul trib ticunas mi-ar trece prin mână. S-ar afla de îndată că „fierul care încreţeşte” – aşa-mi spun ei – s-a întors la Tabatinga! Am mai trecut pe aici în două rânduri, şi foarfecele şi pieptenul meu au făcut minuni. Dar nu e bine să treci prea des pe aceeaşi piaţă. Doamnele indiene nu se coafează în fiecare zi cum fac elegantele noastre din oraşele braziliene. Nu! Odată gătite, le ajunge pentru un an de zile, şi vreme de un an folosesc toate mijloacele să păstreze turnul ce l-am înălţat pe capul lor, cu oarecare talent, îndrăznesc s-o spun! În curând se împlineşte anul de când n-am mai fost la Tabatinga. O să-mi găsesc toate monumentele în paragină şi, dacă nu v-aţi supăra, domnule Garral, aş dori să mă fac pentru a doua oară demn de faima pe care mi-am cucerit-o pe aceste meleaguri. În primul rând e vorba de bani, nu de amor propriu, vă rog să mă credeţi!

— Fă cum vrei, prietene, răspunse Joam Garral, numai grăbeşte-te! Nu stăm decât o zi la Tabatinga, şi mâine în zori plecăm.

— N-o să pierd o clipă, răspunse Fragoso. Să-mi iau doar sculele şi cobor îndată!

— Du-te, Fragoso! zise Joam Garral. Fie ca banii să cadă ca ploaia în buzunarele tale!

— Ar fi într-adevăr o ploaie binefăcătoare, din cele care nu s-au abătut niciodată cu găleata asupra credinciosului dumneavoastră servitor!

Acestea fiind zise, Fragoso o şterse repede.

După o clipă, toată familia, în afară de Joam Garral, ajunse pe uscat. Jangada se apropiase destul de ţărm pentru ca debarcarea să se facă uşor. O scară dărăpănată, scobită în mal, le îngădui vizitatorilor să ajungă sus, pe platou.

Yaquita şi ai săi fură primiţi de comandantul fortului, un biet amărât, care cunoştea totuşi regulile ospitalităţii şi care-i pofti să ia masa în locuinţa lui. Ici-colo umblau cei câţiva soldaţi ai postului, în vreme ce în pragul cazărmii se iveau nevestele lor, indiene din tribul ticunas, alături de nişte copii.

În loc să primească gustarea oferită de sergent, Yaquita îl pofti pe comandant şi pe nevasta lui să vină să prânzească la ei, pe bordul jangadei.

Comandantul nu se lăsă rugat şi întâlnirea fu hotărâtă pentru ora unsprezece.

Până atunci, Yaquita, fiica ei şi tânăra mulatră, însoţite de Manoel, plecară să se plimbe prin împrejurimile fortului, lăsându-l pe Benito să plătească taxele de trecere, căci sergentul era totodată şi căpetenia vamei, şi comandantul militar.

După ce avea să pună la punct aceste lucruri, potrivit obiceiului său, Benito urma să se ducă să vâneze prin pădurile învecinate. De data aceasta Manoel n-a vrut să meargă cu el.

Între timp, părăsise şi Fragoso pluta; dar, în loc să urce la fort, el se îndreptă spre sat, străbătând râpa care se deschidea pe dreapta, la înălţimea malului. Pe drept cuvânt, se bizuia mai degrabă pe clientela băştinaşă din Tabatinga decât pe cea din garnizoană. Fără îndoială că nevestele soldaţilor ar fi fost bucuroase să încapă pe mâinile lui pricepute; dar bărbaţii nici nu se gândeau să azvârle câţiva gologani de hatârul cochetelor lor jumătăţi.

Veselul bărbier ştia că la indieni va fi altfel. Bărbaţi şi neveste îl vor primi cât se poate de bine.

Iată-l deci pe Fragoso urcând drumeagul umbrit de ficuşi semeţi şi ajungând în cartierul central din Tabatinga.

Numai ce s-a oprit în piaţă, că s-a şi răspândit vestea sosirii cunoscutului bărbier, pe care-l înconjurară degrabă.

Fragoso n-avea nici ladă mare, nici tobă, nici goarnă ca să-şi atragă clienţii, nici trăsură cu alămuri strălucitoare, felinare luminoase şi pereţi îmbodobiţi cu oglinzi, nici umbrelă uriaşă, nici altceva care ar fi putut stârni curiozitatea publicului, cum se obişnuieşte pe la bâlciuri! Nu! Avea în schimb diabolo-ul pe care-l mânuia cu multă pricepere. Cu ce îndemânare aşeza capul de broască ţestoasă, care slujea de bilă, pe vârful ascuţit al beţişorului! Cu câtă graţie făcea bila să descrie acea curbă precisă a cărei valoare matematicienii poate n-au calculat-o încă; ei care au determinat, totuşi, faimoasa curbă a „câinelui ce-şi urmează stăpânul”.

Toţi băştinaşii se strânseseră acolo, bărbaţi, femei, bătrâni, copii, în îmbrăcămintea lor primitivă, cu ochii şi urechile aţintite la el. Simpaticul bărbier îşi făcea obişnuita reclamă, jumătate în portugheză, jumătate în graiul ticuna, pe un ton foarte vesel.

Le spunea ceea ce spun toţi şarlatanii care-şi pun serviciile în slujba publicului, fie că-s nişte Figaro spanioli, fie că-s peruchieri francezi. În fond, aceeaşi îndrăzneală, aceeaşi cunoaştere a slăbiciunilor omeneşti, aceleaşi glume răsuflate, aceeaşi îndemânare voioasă, iar din partea băştinaşilor aceeaşi uimire, aceeaşi curiozitate, aceeaşi credulitate pe care o întâlnim şi la gură-cască din lumea civilizată.

Aşadar, zece minute mai târziu, publicul era câştigat şi se înghesuia pe lângă Fragoso, aşezat într-o „loja” din piaţă, un fel de prăvălie folosită drept cârciumă.

Loja era a unui brazilian care locuia la Tabatinga. Cu câteva centime, băştinaşii puteau cumpăra de acolo băuturile obişnuite, dar mai ales assai. Aceasta este o licoare densă, extrasă din fructele unui palmier, şi se bea din jumătăţi de tărtăcuţe, foarte des întrebuinţate în bazinul Amazonului şi numite „cuii”.

Bărbaţi şi femei se înghesuiau care mai de care să se aşeze pe scaunul bărbierului. Foarfecele lui Fragoso nu-şi găsea întrebuinţare, deoarece nu se punea problema să taie pletele acelea bogate şi mătăsoase; dar cât de folositoare aveau să-i fie pieptenul şi fierul ce se încingea alături, pe un grătar cu jeratic!

Şi cum mai îmbia artistul mulţimea!

— Uitaţi-vă, uitaţi-vă, prieteni, să vedeţi ce mult are să ţină pieptănătura, dacă n-o să vă culcaţi pe ea! O să vă ajungă pentru un an, iar pieptănăturile astea sunt cele mai moderne la Belem şi la Rio de Janeiro! Doamnele de onoare ale reginei nu sunt mai grozav împodobite, şi, luaţi seama, nu fac deloc economie la pomadă!

Nu! Nu făcea economie! De fapt nu era decât un fel de grăsime amestecată de el cu sucul unor flori, care întărea părul, asemeni cimentului.

Aceste monumente înălţate de mâna lui Fragoso, întrunind toate stilurile arhitecturale, puteau fi numite, pe bună dreptate, edificii capilare. Bucle, inele, cârlionţi, noduri, pătrăţele, încreţituri, tăvăluguri, tirbuşoane, moaţe, toate îşi aveau locul lor. Nimic nu era fals, nici cocurile, nici coada, nici adaosurile. Pletele lor nu erau ca pădurile slăbite prin tăieri sau rărite prin cădere, ci mai degrabă nişte păduri virgine! Totuşi, Fragoso nu se dădea în lături să mai adauge câteva flori naturale, două-trei oase lungi de peşte, podoabe delicate din os sau aramă, pe care le aduceau elegantele din partea locului. Cu siguranţă că frumoasele din timpul Directoratului ar fi râvnit la aceste pieptănături de înaltă fantezie, cu trei şi patru etaje, iar marele Leonard s-ar fi închinat el însuşi în faţa concurentului său de peste ocean!

Monedele începură atunci să curgă în buzunarul lui Fragoso, iar el le primea cu vădită mulţumire. Dar era de prevăzut că se va înnopta înainte să poată isprăvi cu toată clientela ce se aduna văzând cu ochii. Nu numai locuitorii din Tabatinga se înghesuiau în faţa lojii. Vestea sosirii lui Fragoso mersese repede. Veneau acum băştinaşi din toate părţile: ticunaşi de pe malul stâng al fluviului, mayorunaşi de pe malul drept, laolaltă cu cei ce locuiau pe malurile râului Cajuru, sau cei din satele de pe Javary.

De aceea, în piaţa din centru se formase un şir lung de nerăbdători. Fericiţii şi fericitele ieşiţi din mâna lui Fragoso umblau mândri de la o casă la alta, se împăunau, fără să îndrăznească totuşi să clatine capul prea tare, ca nişte copii mari ce erau.

Trecu ora prânzului, dar preaocupatul coafor nu se putu întoarce pe plută, la masă, aşa că trebui să se mulţumească cu puţin rachiu, cu făină de manioc şi ouă de broască ţestoasă, pe care le înfulecă repede între două mânuiri ale fierului.

Recolta era la fel de bună şi pentru cârciumar, căci toate aceste operaţiuni erau însoţite de înghiţirea unei mari cantităţi de băutură, scoasă din beciul lojii. Trecerea faimosului Fragoso, coaforul obişnuit şi în acelaşi timp excepţional al triburilor de pe Amazonul de Sus, era un eveniment de seamă pentru oraşul Tabatinga!