Capitolul XVI EGA.

La 28 iulie, la şase dimineaţa, Yaquita, Minha, Lina şi cei doi tineri se pregăteau să părăsească pluta.

La stăruinţele fiicei şi soţiei sale, se hotărî şi Joam Garral, care nu avusese intenţia să coboare, să-şi întrerupă îndeletnicirea lui zilnică şi să le însoţească în această excursie.

Torres nu se arătase dornic să viziteze Ega, spre marea mulţumire a lui Manoel, care nu-l putea suferi pe omul acesta şi abia aştepta prilejul să i-o arate.

Cât despre Fragoso, interesele lui profesionale nu-l mai îndemnau să se ducă la Ega, după cum se întâmplase la Tabatinga, deşi acesta din urmă nu era decât un târguşor lipsit de importanţă pe lângă primul.

Ega este o localitate cu o mie cinci sute de locuitori, reşedinţă a tuturor persoanelor oficiale aflate în fruntea unui oraş atât de însemnat – desigur, însemnat pentru regiunea aceea – adică a comandantului militar, a şefului poliţiei, a judecătorului, a învăţătorului şi a ofiţerilor de toate gradele.

Este lesne de înţeles că un oraş în care locuiesc atâţia funcţionari cu soţiile şi copiii lor nu duce lipsă de bărbieri-coafori. De aceea Fragoso n-ar fi avut acolo trecere.

Deşi nu avea treabă la Ega, flăcăul nostru dorea să meargă şi el cu ceilalţi, de vreme ce Lina o însoţea pe tânăra-i stăpână; dar, tocmai când să părăsească pluta, se resemna să nu mai plece, la cererea Linei.

— Domnule Fragoso, îi spuse ea, luându-l la o parte.

— Ce doriţi, domnişoară Lina?

— Mi se pare că prietenul dumitale, Torres, n-are de gând să ne însoţească la Ega.

— Într-adevăr, o să rămână la bord, domnişoară Lina, dar v-aş fi îndatorat dacă nu l-aţi mai numi prietenul meu!

— Şi totuşi dumneata l-ai îndemnat să ceară învoirea de a călători cu noi, chiar înainte ca el să-şi fi mărturisit această dorinţă.

— Da, ca să fiu sincer, mă tem c-am făcut o mare prostie.

— Ei bine, dacă vrei să-ţi spun şi părerea mea, omul acesta nu-mi place deloc, domnule Fragoso.

— Nici mie, domnişoară Lina, şi mă frământă gândul că l-am mai întâlnit undeva. Dar amintirea pe care o am despre el este foarte ştearsă şi în orice caz nu mi-l amintesc nici pe departe ca pe un om cumsecade.

— Nu-ţi aminteşti deloc unde şi când l-ai cunoscut pe acest Torres? Poate că ar fi bine să ştim cine e, dar mai ales cine a fost!

— Nu… încerc… O fi fost mai de mult? În ce ţară, în ce împrejurări?… Nu-mi dau seama!

— Domnule Fragoso!

— Ce-i, domnişoară Lina?

— Ar trebui să rămâi pe plută şi să-l supraveghezi pe Torres în lipsa noastră!

— Vai! strigă Fragoso. Să nu merg la Ega şi să stau o zi întreagă fără să te văd?

— Ţi-o cer!

— E un ordin…?

— O rugăminte!

— Atunci am să rămân.

— Domnule Fragoso…

— Da, domnişoară Lina…

— Îţi mulţumesc!

— Mulţumeşte-mi cu o strângere de mână, îi răspunse Fragoso. Cred că merit măcar atât!

Lina îi întinse flăcăului mâna, iar acesta i-o ţinu câteva clipe, privindu-i chipul drăgălaş. Iată de ce Fragoso nu se urcă în pirogă şi deveni, într-ascuns, paznicul lui Torres. Îşi dădea oare acesta seama că nimeni nu-l înghite? Se prea poate; dar fără-ndoială că avea motive să nu se sinchisească.

Ega se afla la o depărtare de patru leghe de locul unde era ancorată pluta. Opt leghe dus şi-ntors, într-o pirogă cu şase persoane şi cei doi vâslaşi negri, era un drum care ar fi cerut ore bune, fără să mai punem la socoteală oboseala pricinuită de zăduf, deşi cerul era înnourat.

Din fericire, o adiere plăcută sufla dinspre nord-vest, şi dacă-şi păstra direcţia, le înlesnea navigaţia pe lacul Teffe. Puteau să se ducă la Ega şi să se întoarcă repede, fără nici un ocol. Înălţară deci pânza triunghiulară pe catargul pirogii. Benito luă cârma şi se desprinseră de plută, după ce Lina îi făcu un ultim semn lui Fragoso să fie cu ochii în patru.

Ca să ajungă la Ega trebuiau să meargă de-a lungul malului. După două ore, piroga sosea în portul fostei misiuni, întemeiată pe vremuri de carmeliţi, care în 1759 deveni oraş şi trecu pentru totdeauna în stăpânirea braziliană datorită generalului Gama.

Călătorii debarcară pe un ţărm neted, în apropierea căruia se înşirau nu numai ambarcaţiile din partea locului, ci şi unele din goeletele acelea mici care fac cărăuşie pe coastele Atlanticului.

De îndată ce intrară în Ega cele două fete avură prilej de uimire:

— Vai, ce oraş mare! strigă Minha.

— Şi ce de case, ce de lume! adăugă Lina, deschizând ochii mari ca să vadă cât mai bine.

— Cred şi eu, spuse Benito râzând, mai bine de o mie cinci sute de locuitori, cel puţin două sute de case, dintre care unele cu etaj, şi două sau trei străzi, străzi adevărate, care le despart!

— Dragă Manoel, zise Minha, apără-ne de fratele meu! Râde de noi fiindcă el a văzut până acum cele mai frumoase oraşe din regiunea Amazonului şi din Para!

— Atunci o să râdă şi de maică-sa, adăugă Yaquita, fiindcă vă mărturisesc că nici eu n-am văzut vreodată ceva asemănător!

— În cazul acesta aveţi grijă, mamă şi surioară, pentru că veţi rămâne înmărmurite când veţi vedea Manao, iar când vom ajunge la Belem o să leşinaţi!

— Nu-ţi fie teamă, spuse zâmbind Manoel. Doamnele se vor obişnui treptat cu asemenea minunăţii, pe măsură ce vor vizita primele oraşe de pe Amazonul de Sus.

— Manoel, şi tu vorbeşti ca fratele meu? Râzi şi tu de noi…?

— Nu, Minha! Ţi-o jur…

— Să-i lăsăm pe domni să râdă, stăpână dragă, zise Lina, şi să privim mai bine în jurul nostru, că tare-i frumos!

Tare frumos! Era doar o îngrămădire de case din paiantă, spoite cu var, dintre care cele mai multe acoperite cu paie sau cu frunze de palmier, câteva din ele construite, ce-i drept, din piatră sau din lemn, cu balcoane, ferestre şi uşi vopsite în verde, aşezate în mijlocul unei mici livezi de portocali înfloriţi. Mai erau şi două sau trei construcţii ale autorităţilor, o cazarmă şi o biserică închinată sfintei Tereza, ce părea o catedrală pe lângă biserica din Iquitos.

Dacă te întorceai spre lac, dădeai de o privelişte încântătoare, cuprinsă între un brâu de cocotieri şi asaişi, care se întindea până la oglinda apei, iar la o depărtare de trei leghe, pe celălalt mal, zăreai pitorescul sat Nogueira, arătându-şi cele câteva căsuţe pierdute prin desişul de măslini bătrâni de pe plaje.

Dar pentru cele două fete se ivi şi o altă pricină de uimire, dealtfel o uimire în întregime feminină: îmbrăcămintea purtată de elegantele din Ega; nu veşmintele încă destul de primitive ale sexului frumos din triburile omaaşilor sau muraşilor creştinaţi, ci toaletele adevăratelor braziliene! Soţiile şi fiicele funcţionarilor de stat sau ale marilor negustori din oraş purtau cu mândrie rochii pariziene, ce-i drept, cam demodate, şi asta la cinci sute de leghe de Para, oraş aflat el însuşi la mii de mile de Paris.

— Ia uitaţi-vă, stăpână, priviţi la doamnele acelea, ce rochii frumoase au!

— Lina o să-şi piardă minţile, zise Benito.

— Dacă ar fi purtate cum se cuvine, răspunse Minha, poate că rochiile acelea n-ar părea atât de caraghioase.

— Minha dragă, zise Manoel, te rog să mă crezi că tu arăţi mai bine în rochia ta simplă de stambă şi cu pălăria de pai, decât toate brazilienele astea gătite în fuste cu volane şi cu pălării mici!

— Dacă îţi plac aşa cum sunt, n-am să invidiez niciodată pe nimeni! Dar veniseră totuşi să privească. Aşadar, se plimbară pe străzi, unde se aflau mai multe dughene decât magazine; hoinăriră prin piaţă, locul de întâlnire al elegantelor şi eleganţilor care se înăbuşeau în veşmintele lor europene, luară şi masa la un hotel – mai bine zis un han – a cărui bucătărie îl făcu să regrete mâncarea lor obişnuită de pe plută.

După prânz, alcătuit doar din carne de broască ţestoasă pregătită în diferite chipuri, familia Garral veni să mai admire pentru ultima oară priveliştea minunată de la malul lacului, poleit de razele soarelui în asfinţit; se urcară apoi în pirogă, oarecum dezamăgiţi de măreţia unui oraş pentru care nu le-a trebuit mai mult de o oră ca să-l viziteze, cam obosiţi de plimbarea prin străzile încinse, mult mai puţin ademenitoare decât potecile umbrite din Iquitos. Până şi veselei Lina îi mai pierise din entuziasm.

Fiecare se aşeză pe locul său în pirogă. Vântul bătea tot dinspre nord-vest şi, pe măsură ce se însera, devenea mai răcoros. Ridicară pânza. Făcură apoi cale-ntoarsă pe lacul alimentat de apele negre ale râului Teffe, despre care indienii spuneau că ar fi navigabil la sud-vest pe o distanţă de patruzeci de zile de mers.

La opt seara, piroga ajunsese la locul de ancorare şi se alipea de plută.

De îndată ce îi fu cu putinţă, Lina îl luă pe Fragoso deoparte şi-l întrebă:

— Ai văzut ceva suspect, domnule Fragoso?

— Nimic, domnişoară Lina. Torres n-a ieşit deloc din cabina lui, unde a scris şi a citit.

— N-a intrat cumva prin casă, prin sufragerie?

— Nu, cât timp a stat afară din cabină s-a plimbat prin partea dinspre prova.

— Şi ce făcea acolo?

— Ţinea în mână o hârtie îngălbenită de vreme, pe care o privea cu multă luare-aminte şi mormăia ceva de neînţeles!

— Toate astea nu sunt chiar atât de lipsite de interes cum crezi dumneata, domnule Fragoso. Cititul, scrisul, hârtiile astea vechi pot avea însemnătatea lor. Scriitorul şi cititorul nostru de hârtii nu-i nici profesor, nici om al legii!

— Ai foarte multă dreptate!

— Să fii cu ochii-n patru, domnule Fragoso.

— Să fim amândoi, domnişoară Lina, răspunse Fragoso.

A doua zi, pe 27 iulie, la răsăritul soarelui, Benito dădea pilotului semnalul de pornire.

Trecând printre două insule ce ies din golful Arenapo, zăriră pentru o clipă gurile Japurei, care se întind pe o lăţime de şase mii şase sute de picioare. Acest afluent se varsă în Amazon prin opt braţe, de parcă s-ar vărsa într-un ocean sau într-un golf. Dar apele lui vin de departe, tocmai din munţii republicii Ecuador, şi sunt zăgăzuite în cale de cascade, până la două sute zece leghe de la locul de vărsare.

Le-a trebuit o zi întreagă ca s-ajungă până la insula Yapura, dincolo de care fluviul devine mai liber şi plutirea mai lesnicioasă. Curentul, nu foarte iute, le îngăduia să se ferească destul de uşor de insuliţele întâlnite, astfel că nu avură de suferit nici o ciocnire sau împotmolire.

A doua zi pluta trecu pe lângă nişte maluri alcătuite din dune înalte şi accidentate care străjuiau nişte păşuni atât de întinse încât ar fi putut hrăni vitele întregii Europe. Ţărmurile acestea sunt socotite ca fiind cele mai bogate în broaşte ţestoase din tot bazinul Amazonului de Sus.

În seara de 29 iulie legară zdravăn pluta de malul insulei Catua, hotărâţi să-şi petreacă acolo noaptea care se vestea foarte întunecoasă.

Până să asfinţească soarele, pe insulă se ivi o ceată de indieni muras, rămăşiţă a acestui trib străvechi şi puternic, care se întindea odinioară pe mai bine de o sută de leghe de-a lungul fluviului, între Teffe şi Madeira.

Băştinaşii aceştia se foiau de colo-colo şi priveau stăruitor pluta. Erau cam vreo sută, înarmaţi cu sarbacane, nişte ţevi dintr-o trestie deosebită care creştea prin partea locului, întărite pe dinafară cu tulpina unui palmier pitic căruia i s-a scos miezul.

Joam Garral îşi întrerupse îndeletnicirea lui permanentă şi-i sfătui pe toţi să vegheze şi să nu-i aţâţe pe băştinaşi. Într-adevăr, o luptă n-ar fi fost egală. Muraşii au o deosebită îndemânare să ţintească până la trei sute de paşi, suflând prin ţevile lor săgeţi otrăvite.

Aceste săgeţi, tăiate din frunza palmierului cucurite, sunt lungi de 25 de centimetri şi au vârful ascuţit ca un ac, înmuiat în otravă, în „curara”, iar la celălalt capăt au puf de bumbac ce le uşurează zborul.

Curara, această licoare despre care indienii spun că „ucide pe loc”, este preparată din sucul unei plante euforbiacee şi din zeamă de „strychnos bulbosa”, amestecate cu pastă de furnici veninoase şi inele de şerpi veninoşi.

— Otrava asta-i îngrozitoare, spuse Manoel. Ea vatămă direct sistemul nervos şi în primul rând centrii motrici. Dar inima rămâne neatinsă şi continuă să bată până la stingerea funcţiilor vitale. Şi totuşi, până acum nu s-a găsit leacul acestei otrăviri care începe prin amorţirea membrelor.

Din fericire, muraşii nu se arătară duşmănoşi, cu toate că îi urăsc mult pe albi. Dar nu mai sunt la fel de înverşunaţi cum erau strămoşii lor.

La căderea nopţii, de dincolo de copacii de pe insulă se auziră câteva note uşoare scoase de un fluier. Un alt fluier îi răspunse.

Acest schimb de fraze muzicale ţinu două-trei minute, apoi muraşii se făcură nevăzuţi.

Bine dispus, Fragoso era cât pe-aci să le răspundă şi el cu un cântec, noroc însă că Lina se afla lângă el şi-i astupă gura cu mâna, împiedicându-l să-şi arate cu prea mare dărnicie talentele de cântăreţ.

Pe 2 august, la ora trei după-amiază, pluta ajunsese la o depărtare de douăzeci de leghe de acolo, la marginea lacului Apoara, cel ce alimentează cu apele lui negre râul cu acelaşi nume, iar peste două zile, pe la ceasurile cinci, se oprea în faţa lacului Coary.

Acesta-i unul din cele mai mari lacuri ce-şi împreună apele cu Amazonul şi slujeşte drept rezervor mai multor râuri. În el se adună şi se amestecă cinci sau şase afluenţi pentru a se vărsa apoi, printr-un canal îngust, în artera principală.

După ce-au întrezărit acoperişurile cătunului Tahua-Miri, cocoţat pe piloţi, pentru a fi apărat de apele ce năvălesc adesea pe ţărmurile acestea joase, pluta lăsă ancora ca să înnopteze acolo.

Se opriseră în dreptul satului Coary, alcătuit din vreo douăsprezece case dărăpănate, ridicate în mijlocul unor desişuri de portocali şi de copaci cu fructul ca o tigvă. Nici nu se poate închipui cât de schimbătoare este înfăţişarea acestui cătun; când apele se umflă, lacul arată ca o nesfârşită întindere lichidă, iar când acestea scad nu mai rămâne decât un canal îngust şi atât de puţin adânc, încât nici nu mai păstrează legătura cu Amazonul.

A doua zi, la 5 august, porniră în zori, trecură prin faţa canalului Yucura, care face parte din sistemul acela încâlcit de lacuri şi canale ale râului Zapura, iar în dimineaţa de 6 august ajunseră la intrarea în lacul Miana.

În viaţa celor de pe bord, care se desfăşura cu o exactitate de ceasornic, nu se petrecuse nici o întâmplare deosebită.

Îndemnat mereu de Lina, Fragoso nu încetase să-l urmărească pe Torres. Încercă de câteva ori să-l facă să vorbească despre trecutul lui, dar aventurierul ocolea orice discuţie despre acest subiect şi în cele din urmă începu să-l ţină pe bărbier la distanţă.

Legăturile lui cu familia Garral erau neschimbate. Vorbea puţin cu Joam, dar căuta bucuros prilej de discuţie cu Yaquita şi Minha, fără să pară că-şi dă seama de răceala lor. Amândouă îşi spuneau că, de îndată ce vor ajunge la Manao, Torres va pleca şi n-aveau să mai audă niciodată de el. Yaquita asculta de sfaturile părintelui Passanha, care o îndemna să aibă răbdare; dar bunul preot avea mai mult de furcă cu Manoel, foarte pornit să-l pună la locul lui pe acest intrus primit din păcate pe plută.

Singurul lucru deosebit care se petrecu în seara aceea fu următorul:

O pirogă ce cobora pe fluviu veni lângă plută, la chemarea lui Joam Garral.

— Te duci la Manao? îl întrebă el pe indianul care conducea piroga.

— Da, răspunse indianul.

— În cât timp vei ajunge acolo…?

— În opt zile.

— Atunci ai să ajungi cu mult înaintea noastră. N-ai vrea să-mi duci scrisoarea asta?

— Cu plăcere.

— Ia scrisoarea, prietene, şi du-o la Manao.

Indianul luă scrisoarea pe care i-o înmână Joam Garral, împreună cu un pumn de reis, drept răsplată pentru comisionul ce avea să-l facă.

Toată familia se dusese la culcare, astfel că nimeni nu ştia de cele petrecute. Torres fusese singurul martor. Auzise chiar şi cele câteva cuvinte pe care le schimbase Joam Garral cu indianul, şi, după expresia posomorâtă de pe chipul său, era lesne de înţeles că trimiterea acestei scrisori nu-l lăsa nepăsător.