Capitolul XVII UN ATAC.

Chiar dacă Manoel nu spunea nimic, ca să nu dezlănţuie o ceartă pe bord, se hotărî ca a doua zi să stea de vorbă cu Benito despre Torres.

— Benito, îi spuse el după ce ajunseră la prova jangadei, am ceva de vorbit cu tine.

Benito, atât de vesel de felul lui, se întunecă la faţă şi privindu-şi prietenul îi zise:

— Ştiu ce te frământă. E vorba de Torres, nu-i aşa?

— Da, Benito!

— Ei bine, şi eu vreau să-ţi vorbesc despre el.

— Ai băgat deci şi tu de seamă cum se tot învârteşte pe lângă Minha! zise Manoel pălind.

— Vai, nu cumva poţi să fii gelos pe un asemenea om?! protestă Benito.

— Sigur că nu! răspunse Manoel. Să mă păzească sfântul de a aduce o asemenea ocară fetei care-mi va fi soţie! Nu, Benito! Ea nu-l poate suferi pe aventurier! Aşadar, nu despre asta-i vorba, dar mi-e silă să-l tot văd vârându-se în sufletul mamei şi surorii tale, căutând să pătrundă în viaţa familiei tale, care este acum şi a mea!

— Manoel, îi zise grav Benito, împărtăşesc sila pe care o simţi în faţa acestui individ îndoielnic, şi, dacă m-aş fi luat după pornirea inimii, l-aş fi gonit pe Torres de pe plută! Dar n-am îndrăznit!

— N-ai îndrăznit? se miră Manoel, strângând mâna prietenului său. N-ai îndrăznit, tu…!

— Ascultă-mă, Manoel, continuă Benito. L-ai observat pe Torres, nu-i aşa? L-ai văzut cum dă târcoale surorii mele! Nimic mai adevărat! Dar în vreme ce tu vedeai numai într-o direcţie, nu băgai de seamă că acest individ ameninţător nu-l pierde o clipă pe tatăl meu din ochi, nici de aproape, nici de la distanţă, şi pare că nutreşte un fel de gând ascuns şi duşmănos, privindu-l cu o stăruinţă de neînţeles!

— Ce tot spui, Benito? Ai vreun temei să crezi că Torres ar avea ceva împotriva lui Joam Garral?

— Niciunul. Nu mă gândesc la un lucru anume! Nu-i decât o presimţire! Dar uită-te bine la Torres, cercetează-i cu atenţie chipul şi ai să vezi ce zâmbet răutăcios are când trece tata prin faţa lui!

— Păi, dacă-i aşa, strigă Manoel, avem un motiv în plus să-l gonim!

— Un motiv în plus… unul în minus… Mi-e teamă, Manoel, mi-e teamă… De ce? Nu ştiu nici eu… Dar cred că nu e bine să-i spui tatii să-l alunge pe Torres!… Îţi repet… mi-e teamă, şi nu-mi pot da seama de ce anume!

În timp ce vorbea astfel, pe Benito îl treceau fiori de mânie.

— Atunci crezi că trebuie să mai aşteptăm? întrebă Manoel.

— Da… să mai aşteptăm înainte de a lua o hotărâre, dar mai ales să fim prevăzători!

— La urma urmelor, zise Manoel, peste vreo douăzeci de zile vom fi la Manao. Torres va rămâne acolo şi astfel vom scăpa pentru totdeauna de prezenţa lui. Până atunci să fim cu ochii pe el.

— Cred că mă-nţelegi, Manoel.

— Te înţeleg, dragă prietene şi frate, zise Manoel, deşi nu-ţi împărtăşesc, sau, mai degrabă, nu-ţi pot împărtăşi toate temerile! Nu văd ce legătură ar putea exista între tatăl tău şi acest aventurier. De bună seamă că tatăl tău nu l-a mai întâlnit niciodată!

— Nu spun că tata l-ar cunoaşte pe Torres, răspunse Benito, dar uite… mi se pare că Torres îl cunoaşte pe tata!… Ce căuta oare omul ăsta prin apropierea fermei când l-am întâlnit în pădurea din Iquitos? De ce nu a primit găzduirea noastră, pentru ca apoi să facă în aşa fel încât să ni se vâre aproape cu forţa în suflet? Sosim la Tabatinga şi-l găsim acolo, de parcă ne-ar fi aşteptat! Oare toate întâlnirile astea sunt întâmplătoare, sau sunt urmarea unui plan stabilit dinainte? Mă gândesc la toate astea ori de câte ori îi întâlnesc privirea stăruitoare şi prefăcută!… Nu ştiu ce să zic… Nu mai pricep nimic. Oh, de ce mi-o fi dat prin cap să-l iau cu noi pe plută!

— Linişteşte-te, Benito… te rog! Pierzându-şi firea, Benito strigă:

— Manoel, crezi oare că dacă ar fi vorba numai de mine aş mai sta la îndoială să-l arunc peste bord pe omul acesta dezgustător?! Dar dacă e vorba de tata, după cum se pare, socotesc că, dacă dau frâu liber pornirilor mele, greşesc ţinta! Ceva îmi spune că ar fi primejdios să ne agăţăm de omul acesta urâcios, înainte ca vreo faptă de-a lui să ne dea dreptul şi datoria de a o face!… Aici, pe plută, îl avem în mâna noastră şi, dacă vom veghea amândoi asupra tatei, nu se poate să nu se trădeze, să nu se dea de gol, oricât de iscusit i-ar fi jocul! Aşadar, să mai aşteptăm!

Sosirea lui Torres la prova jangadei întrerupse discuţia celor doi tineri. Torres se uită chiorâş la ei, dar nu le spuse o vorbă.

Benito nu se înşela deloc când spunea că aventurierul era mereu cu ochii pe Joam Garral, ori de câte ori credea că nu-l vede nimeni.

Nu! Nu se înşelase nici când spunea că expresia de pe chipul lui Torres era sinistră când îl privea pe tatăl său!

Oare ce legătură tainică putea exista între aceşti doi oameni, dintre care unul era nobleţea însăşi şi cu siguranţă că nu bănuia nimic de uneltirile celuilalt?

Aşa stând lucrurile, acum, când cei doi tineri, Fragoso şi Lina nu-l slăbeau din ochi, lui Torres i-ar fi fost greu să facă ceva fără să fie descoperit pe loc. Poate că şi-a dat şi el seama. În orice caz, se prefăcu că nu înţelege şi nu-şi schimbă deloc purtarea.

Mulţumiţi că-şi împărtăşiseră gândurile, Manoel şi Benito îşi făgăduiră să nu-l scape din vedere şi să nu facă nimic ce i-ar putea trezi bănuielile.

În zilele următoare, pluta trecu prin dreptul lagunelor Cămara, Aru, Yuripari, de pe malul drept, care, în loc să se verse în Amazon, se întind spre sud şi alimentează râul Purus, pentru ca apoi să se întoarcă prin acesta în marele fluviu. La 10 august, pe la ceasurile cinci după-amiază, făceau escală în dreptul insulei Cocos. Acolo se afla o exploatare de cauciuc, materie primă ce se extrage din „seringueira”, arbore al cărui nume ştiinţific este „siphonia elastica”.

Se spune că, fie din delăsare, fie dintr-o exploatare nechibzuită, numărul acestor copaci scade mereu în bazinul Amazonului; dar pădurile de „seringueira” sunt încă foarte des întâlnite pe malurile râurilor Madeira şi Purus, precum şi ale altor afluenţi ai fluviului.

Pe insulă se aflau vreo douăzeci de indieni care strângeau şi cărau cauciucul, operaţie ce are loc îndeosebi în lunile mai, iunie şi iulie.

Când şi-au dat seama că datorită apelor umflate ale fluviului, care au acoperit tulpinile până la înălţimea de patru picioare, copacii erau numai buni pentru începerea recoltatului, indienii s-au pus pe treabă.

Au crestat mai întâi scoarţa seringuerilor şi au atârnat în dreptul crestăturilor nişte ulcele, care în numai douăzeci şi patru de ore se umpleau cu un suc lăptos, tras apoi prin nişte beţe de bambus, scobite la mijloc, într-un vas aflat la poalele copacului.

Ca să-i păstreze omogenitatea, indienii afumă acest suc deasupra unui foc în care ard nuci de palmier. Se înmoaie o lopată de lemn în vasul colector, apoi se trece pe deasupra fumului şi imediat se produce coagularea; sucul capătă o culoare cenuşiu-gălbuie şi se întăreşte. Straturile depuse unul după celălalt sunt dezlipite de pe lopată, sunt lăsate apoi la soare unde se întăresc şi mai mult, căpătând culoarea neagră pe care o cunoaştem. În această clipă procesul de fabricaţie este încheiat.

Socotind prilejul nimerit, Benito cumpără de la indieni tot cauciucul pe care-l aveau depozitat în colibele lor ridicate pe piloţi. Le plăti un preţ destul de mare şi ei se arătară foarte mulţumiţi.

Patru zile mai târziu, la 14 august, pluta trecea prin faţa gurilor râului Purus.

Acesta este încă unul din marii afluenţi de pe partea dreaptă ai Amazonului şi se pare că este navigabil pe o distanţă de mai bine de cinci sute de leghe, chiar şi pentru vasele de mare tonaj. El se afundă spre sud-vest, iar la vărsare are o lăţime de aproape patru mii de picioare. După ce-şi poartă apele la umbra ficuşilor, tahuarilor, palmierilor din specia „nipas”, cecropiaşilor, vine să se verse în Amazon prin nu mai puţin de cinci braţe.

În acest loc, pilotul Araujo conducea pluta cu destulă uşurinţă. Fluviul era mai puţin presărat cu insule, iar lăţimea sa, de la un mal la celălalt, măsura cel puţin două leghe.

Jangada era purtată acum de un curent mai constant, astfel că, la 18 august, ajunse în dreptul satului Pesquero şi se opri să înnopteze acolo.

La orizont, soarele coborâse foarte mult şi, cu repeziciunea cunoscută în regiunile situate la latitudine joasă, avea să cadă aproape perpendicular, ca un bolid uriaş. Noaptea urma să ia locul zilei dintr-o dată, fără amurg, ca-ntr-un decor de teatru.

Joam Garral cu soţia, Lina şi bătrâna Cybele stăteau în faţa casei.

Torres îi tot dăduse târcoale lui Joam Garral, de parcă ar fi vrut să-i vorbească între patru ochi, dar în cele din urmă se întorsese în cabina lui, stânjenit poate de sosirea părintelui Passanha, venit să ureze familiei noapte bună.

Întinşi de-a lungul punţii, indienii şi negrii stăteau la posturile lor de manevră. Araujo, aşezat la prova, cerceta firul apei care se desfăşura în linie dreaptă.

În aşteptarea nopţii, Manoel şi Benito se plimbau fumând prin partea de mijloc a plutei prefăcându-se că discută nepăsători, dar cu ochii mereu la pândă.

Deodată, Manoel îl apucă de mână pe Benito şi-i spuse:

— Ciudat miros! Oare mă-nşel?! Tu nu-l simţi?… S-ar zice că-i…

— Parcă ar fi o duhoare de mosc încins! răspunse Benito. Trebuie că-s nişte caimani9 adormiţi pe plaja din apropiere!

— Natura a fost înţeleaptă că i-a făcut să răspândească un miros care-i trădează!

— Din fericire aşa-i, zise Benito, căci animalele acestea-s destul de primejdioase.

De obicei, la căderea nopţii, caimanilor le place să se întindă pe ţărm, unde-şi petrec noaptea în tihnă. Cuibăriţi în şanţurile prin care pătrund de-a-ndăratelea, dorm cu gura căscată, cu falca de sus ridicată în linie verticală, dacă nu cumva pândesc sau adulmecă vreo pradă.

Să se repeadă la ea s-o înhaţe, fie înotând pe sub apă, folosindu-se de coadă, fie alergând pe uscat, cu o viteză pe care omul nu o poate nicicând atinge, nu-i decât un simplu joc pentru amfibiile acestea.

Acolo, pe ţărmurile nesfârşite, caimanii se nasc, trăiesc şi mor, unii dând dovadă de o mare longevitate. Bătrânii, centenarii, pot fi recunoscuţi nu numai după muşchiul verzui care le acoperă carapacea şi după negii cu care este presărată, ci mai ales după cruzimea lor, care creşte odată cu vârsta. Aşa cum spusese Benito, animalele acestea sunt tare primejdioase şi e bine să te păzeşti de ele.

De la prova se auziră deodată strigăte:

— Caimanii! Caimanii!

Manoel şi Benito tresăriră şi porniră într-acolo. Trei crocodili mari, lungi de cincisprezece până la douăzeci de picioare, izbutiseră să se caţere pe platforma jangadei.

— La arme! La arme! strigă Benito, făcând semn indienilor şi negrilor să se dea înapoi.

— Toată lumea să intre-n casă! interveni Manoel. Asta trebuie făcut în primul rând.

Într-adevăr, pentru că o luptă corp la corp nu era cu putinţă, trebuiau mai întâi să se pună la adăpost.

Îi urmară sfatul şi cât ai clipi din ochi familia Garral se refugiase în casă, urmată de cei doi tineri. Indienii şi negrii intrară şi ei în colibele şi şoproanele lor.

Când să închidă uşa, Manoel întrebă:

— Dar Minha unde-i?

— Nu-i acolo, răspunse Lina, care alergase în odaia stăpânei sale.

— Dumnezeule mare! Unde-o fi? strigă mama ei. Şi se porniră toţi să strige deodată:

— Minha! Minha! Nici un răspuns.

— O fi pe puntea din faţă? zise Benito.

— Minha! striga întruna Manoel.

Fără să se mai gândească la primejdie, cei doi tineri, Fragoso şi Joam Garral ţâşniră afară cu puştile în mână.

Dar abia ieşiseră, că se şi văzură ţinta a doi caimani care, schimbându-şi direcţia, se îndreptară spre ei.

Unul dintre monştri se opri rănit mortal de un glonte tras de Benito drept în cap, lângă ochi. Începu să se zbată cu putere şi în cele din urmă se prăbuşi pe o parte.

Dar cel de al doilea ajunsese între timp lângă ei şi nu mai era chip să-l ocolească.

Uriaşul caiman se năpusti asupra lui Joam Garral, şi, după ce-l răsturnase cu o lovitură de coadă, îşi apropia de el fălcile deschise.

În clipa aceea, Torres ieşi din cabina lui cu o secure în mână şi dădu o lovitură atât de dibace, încât tăişul intră în falca bestiei şi se înţepeni acolo. Orbit de sânge, caimanul se azvârli într-o parte şi, fie că a vrut-o sau nu, se rostogoli şi se pierdu în apa fluviului.

— Minha! Minha! continua să strige Manoel deznădăjduit, ajungând pe partea din faţă a plutei.

Fata se ivi pe neaşteptate. Se adăpostise la început în coliba lui Araujo; dar aceasta tocmai fusese răsturnată de izbiturile puternice ale celui de-al treilea caiman, şi acum Minha alerga spre partea din spate, urmărită de monstrul care se afla doar la şase picioare de ea.

Minha căzu.

Un al doilea glonte, ochit de Benito, nu fu în stare să oprească animalul! Nu-i atinse decât carapacea, ai cărei solzi zburară în ţăndări, fără să-l fi pătruns.

Manoel se îndreptă spre fată ca s-o ridice, s-o poarte pe braţe, s-o smulgă morţii!… Cu o lovitură de coadă, dată dintr-o parte, animalul îl trânti şi pe el.

Fără cunoştinţă, Minha era pierdută, iar gura caimanului se şi deschisese ca s-o sfarme…!

Atunci Fragoso, năpustindu-se asupra animalului, îi împlântă cuţitul până în beregată, riscând să-şi piardă braţul tăiat de fălcile caimanului, dacă ele s-ar fi închis dintr-o dată.

Fragoso izbuti să-şi scoată braţul la timp, dar nu se putu feri de ciocnirea cu caimanul şi fu azvârlit în apa fluviului, devenită roşie pe o mare întindere.

— Fragoso! Fragoso! striga Lina care îngenunchease la marginea plutei.

După un minut, Fragoso se ivi la suprafaţă… Era viu şi nevătămat.

Primejduindu-şi propria lui viaţă, o salvase pe fată, care-şi revenea în simţiri, şi pentru că Manoel, Yaquita, Minha şi Lina îi întindeau în acelaşi timp mâna, neştiind cui să-i răspundă mai întâi, Fragoso sfârşi prin a o strânge pe cea a tinerei mulatre.

Dar dacă Fragoso o salvase pe Minha, nu era mai puţin adevărat că Joam Garral îşi datora viaţa intervenţiei lui Torres.

Aşadar, aventurierul nu urmărea pieirea fermierului. Faptele lui o dovediseră, Manoel i-o spuse în şoaptă lui Benito.

— E adevărat! răspunse Benito, puţin stânjenit, ai dreptate şi în privinţa asta am scăpat de o mare grijă! Totuşi,Manoel, bănuiala mea continuă să mă frământe. Poţi fi cel mai înverşunat duşman al unui om, fără să-i doreşti moartea!

Între timp, Joam Garral se apropiase de Torres.

— Îţi mulţumesc, Torres, îi spuse el întinzându-i mâna. Aventurierul se dădu câţiva paşi înapoi fără să-i răspundă.

— Torres, continuă Joam Garral, îmi pare rău că ai să-ţi sfârşeşti călătoria şi că peste câteva zile va trebui să ne despărţim! Îţi datorez…

— Nu-mi datorezi nimic, Joam Garral! Viaţa dumitale preţuieşte pentru mine mai mult decât oricare alta! Dar dacă o să-mi îngădui, m-am gândit… în loc să mă opresc la Manao, aş merge până la Belem. Vrei să mă duci până acolo?

Joam Garral răspunse printr-un semn afirmativ.

Auzind această cerere, într-o pornire necugetată, Benito era cât pe-aci să se împotrivească; dar Manoel îl opri şi tânărul izbuti cu greu să-şi păstreze cumpătul.