Capitolul III FAMILIA GARRAL.

Satul Iquitos se află în apropierea malului stâng al Amazonului, cam pe meridianul şaptezeci şi patru, în partea aceea a marelui fluviu care mai poartă încă numele de Maranon şi a cărui albie desparte Peru de republica Ecuador, la cincizeci şi cinci de leghe spre răsărit de graniţa braziliană.

Iquitos a fost întemeiat de misionari, la fel cum au fost întemeiate toate îngrămădirile acelea de colibe, cătunuri sau târguşoare, pe care le întâlnim în bazinul Amazonului. Până în anul şaptesprezece al secolului nostru, indienii iquitos, care au fost într-o vreme singurii lui locuitori, se retrăseseră în interiorul provinciei, destul de secate în urma unei erupţii vulcanice, astfel că se văzură siliţi să se statornicească pe partea stângă a Maranon-ului. Rasa lor se amestecă în curând cu cea a indienilor ticunas sau omaguas de pe marginea râului, astfel că în Iquitos trăieşte acum o populaţie amestecată, la care se adaugă câţiva spanioli şi două-trei familii de metişi.

Vreo patruzeci de colibe sărăcăcioase, cărora acoperişul de paie abia dacă le dă dreptul la această denumire, iată întregul sat – dealtfel foarte pitoresc aşezat pe o terasă înălţată cu şaizeci de picioare deasupra malurilor fluviului. O scară construită din trunchiuri de copaci, puşi de-a curmezişul, duce până în sat şi, datorită malului abrupt, el nu poate fi zărit de ochiul călătorului decât dacă urcă această scară. Odată ajuns la înălţime, te trezeşti în faţa unei împrejmuiri alcătuite din arbuşti şi plante arborescente, legate între ele prin funii de liane, deasupra cărora se înalţă din loc în loc coroanele unor bananieri şi palmieri de cea mai frumoasă specie.

Pe vremea aceea indienii din Iquitos umblau aproape goi. Numai spaniolii şi metişii purtau o cămaşă, un pantalon uşor de pânză şi o pălărie de pai pe cap. Duceau cu toţii o viaţă tare grea, având puţine legături unii cu alţii, şi, dacă se adunau uneori laolaltă, o făceau atunci când clopotul misiunii îi chema spre coliba dărăpănată care le slujea drept biserică.

Dar, dacă în satul Iquitos condiţiile de trai erau atât de înapoiate, dealtfel ca în cele mai multe cătune de pe Amazonul de Sus, la o depărtare de mai puţin de o leghe în jurul fluviului întâlneai pe acelaşi mal o aşezare prosperă care întrunea toate elementele unui trai confortabil.

Era ferma lui Joam Garral, spre care se îndreptau cei doi tineri după întâlnirea lor cu pândarul de codru.

Acolo, la o cotitură a fluviului, la confluenţa cu Rio Nanay, larg de cinci sute de picioare, fusese întemeiată cu mulţi ani în urmă această fermă sau, ca să folosim expresia din partea locului, această „fazenda”, aflată pe atunci în plină înflorire. În partea de nord era mărginită de malul drept al râului Nanay, pe o distanţă de o milă, iar spre răsărit se învecina, pe o distanţă egală, cu marele fluviu. La apus, mici cursuri de apă ce se vărsau în Nanay şi câteva lagune de întindere nu prea mare o despărţeau de savană şi de fâneţele rezervate pentru păşune.

Aici îşi găsise adăpost Joam Garral în anul 1826 – cu douăzeci şi şase de ani înaintea perioadei în care începe această povestire – la proprietarul fazendei.

Portughezul acela, pe nume Magalhaes, nu se ocupa decât de exploatarea pădurilor şi ferma lui, de curând întemeiată, nu se întindea pe atunci decât pe o jumătate de milă de-a lungul fluviului.

Magalhaes, ospitalier cu toţi portughezii de odinioară, trăia acolo împreună cu fiica sa Yaquita, care de la moartea mamei sale luase în mâini frânele gospodăriei. Magalhaes era un lucrător bun, rezistent la oboseală, dar lipsit de învăţătură. Dacă se pricepea să-i conducă pe cei câţiva sclavi ai săi şi pe cei doisprezece indieni tocmiţi cu simbrie, se dovedea mult mai puţin descurcăreţ în operaţiunile dinafară ale meşteşugului său. Astfel, din lipsă de pricepere, ferma din Iquitos nu prospera şi afacerile negustorului portughez erau oarecum încurcate.

Aşa stăteau lucrurile când s-a întâlnit Joam Garral, pe atunci în vârstă de douăzeci şi doi de ani, cu Magalhaes. Ajunsese prin partea locului sleit de puteri şi fără nici un ban. Magalhaes îl găsise aproape mort de foame şi de oboseală în pădurea învecinată. Avea o inimă de om, portughezul. Nu-l întrebă pe necunoscut dincotro venea, ci doar cu ce-i putea fi de folos. Înfăţişarea nobilă şi mândră a lui Joam Garral, în ciuda stării lui de istovire, îl impresionase. Îl luă la el, îl puse pe picioare şi-i oferi, la început pentru câteva zile, o ospitalitate care avea să dureze toată viaţa.

Iată, aşadar, în ce împrejurări îşi făcuse Joam Garral intrarea la ferma din Iquitos.

De origine braziliană, Joam Garral n-avea familie şi nici avere. După spusele lui, necazurile îl siliseră să-şi părăsească patria, fără nici o nădejde de întoarcere. Îi ceru gazdei sale îngăduinţa să treacă sub tăcere nenorocirile din trecut, nenorociri pe cât de grave, pe atât de nemeritate. Ceea ce-şi dorea el acum era o viaţă nouă, o viaţă de muncă. Pornise la întâmplare, cu gândul să se statornicească la vreo fermă din interiorul ţării. Era cult şi inteligent. Din toată înfăţişarea lui se răspândea un „nu ştiu ce” care-l vestea pe omul sincer, cu gânduri cinstite şi drepte. Cucerit pe dată, Magalhaes îi propuse să rămână la fermă, unde ar fi avut posibilitatea să contribuie cu ceea ce-i lipsea vrednicului fermier.

Joam Garral primi fără nici o şovăială. Avusese intenţia să lucreze într-un „seringal”, exploatare de cauciuc, unde un muncitor harnic câştiga în perioada aceea cinci sau şase piaştri pe zi; cu puţin noroc, putea nădăjdui să ajungă patron; dar Magalhaes îi atrase atenţia că, deşi plata era bună, în seringal-uri nu se găsea de lucru decât pe vremea recoltei, adică numai timp de câteva luni, ceea ce nu putea constitui o situaţie stabilă aşa cum îşi dorea tânărul.

Portughezul avea dreptate. Dându-şi seama de asta, Joam Garral intră în slujbă la fermă, hotărât să-i consacre toate puterile.

Magalhaes n-a avut niciodată de ce să regrete fapta lui bună. Afacerile lui se îndreptară. Negoţul cu lemne, pe care le transporta pe Amazon până la Para, cunoscu dintr-o dată mare dezvoltare, mulţumită lui Joam Garral. Fazenda nu întârzie să se mărească, întinzându-se de-a lungul fluviului până la confluenţa cu Nanay. Casa fu transformată într-o locuinţă încântătoare, parter şi etaj, înconjurată de o verandă, pe jumătate ascunsă de copaci minunaţi, de mimoze, smochini ale căror trunchiuri erau îmbrăcate într-o împletitură de grenadile şi bromelii, cu flori roşu aprins, şi de liane şerpuitoare.

În depărtare, dincolo de tufele uriaşe, un desiş de plante arborescente adăpostea întregul grup de construcţii destinate personalului fermei, dependinţele, colibele negrilor şi ale indienilor. Astfel încât de la malul fluviului, mărginit de trestii şi de plante acvatice, nu se zărea decât joagărul.

O mare poiană despădurită cu mari eforturi, ce se întindea de-a lungul lagunelor, oferea un minunat loc pentru păşune. Numărul vitelor se înmulţi. Luă astfel naştere un alt izvor de venituri în ţinutul acesta fertil, în care o cireada se dublează în patru ani, dând un câştig de zece la sută numai de pe urma vânzării cărnii şi a pieilor de la animalele sacrificate pentru hrana crescătorilor. Prin părţile de pădure de unde se tăiaseră copacii, aceştia fuseseră înlocuiţi cu câteva „sitios”, sau plantaţii de manioc şi de cafea. Culturile de trestie de zahăr determinară construirea unei mori pentru măcinarea tulpinelor zaharifere, folosite în fabricarea melasei, tafiei şi romului. Pe scurt, la numai zece ani după sosirea lui Joam Garral la Iquitos, fazenda ajunsese una dintre cele mai bogate aşezări de pe Amazonul de Sus. Datorită cârmuirii pricepute a tânărului angajat, atât în organizarea diferitelor munci cât şi în relaţiile din afară, ea devenea din zi în zi mai înfloritoare.

Portughezului nu i-a trebuit mult ca să-şi dea seama de ceea ce îi datora lui Joam Garral. Drept răsplată, i-a acordat mai întâi o cotă-parte din beneficiile exploatării, apoi, după patru ani de la sosirea acestuia, şi l-a făcut asociat cu aceleaşi drepturi ca şi el, dându-i jumătate din câştig.

Dar bunele lui intenţii mergeau şi mai departe. Fiica sa, Yaquita, recunoscuse şi ea deosebitele calităţi ale acestui tânăr tăcut, atât de blând cu cei din jur, dar aspru cu sine însuşi. Ea îl iubea, dar, cu toate că la rândul său şi Joam Garral fusese impresionat de meritele şi frumuseţea curajoasei fete, fie din mândrie, fie din timiditate, părea că nici nu se gândeşte să o ceară în căsătorie.

O întâmplare nefericită grăbi deznodământul.

Într-o zi, pe când îndruma munca tăietorilor de lemne, Magalhaes fu izbit mortal de un copac în cădere. Adus la fermă aproape fără viaţă şi simţindu-se pierdut, apucă mâna Yaquitei, care plângea lângă el, şi o puse în cea a lui Joam Garral, cerându-i acestuia să jure că o va lua de nevastă.

— Tu m-ai ajutat să-mi refac averea, spuse el, şi nu voi muri liniştit decât dacă voi şti că viitorul fiicei mele este asigurat prin această căsătorie!

— Pot rămâne în continuare slujitorul ei credincios, fratele, ocrotitorul ei, fără să-i devin neapărat soţ, răspunsese la început Joam Garral. Îţi datorez totul, Magalhaes, n-am să uit asta niciodată, şi preţul cu care vrei să-mi răsplăteşti strădaniile îmi depăşeşte meritele!

Bătrânul stăruise. Moartea nu-i îngăduia să aştepte; ceru o făgăduială pe care o căpătă.

Yaquita avea pe atunci douăzeci şi doi de ani, Joam Garral douăzeci şi şase. Amândoi se iubeau şi se căsătoriră cu câteva ceasuri înaintea morţii lui Magalhaes, care mai avu puterea să-i binecuvânteze.

Astfel deveni Joam Garral, în 1830, noul stăpân din Iquitos, spre marea mulţumire a tuturor celor ce alcătuiau personalul fermei.

Bunăstarea exploatării nu putea decât să sporească datorită acestor două minţi luminate, unite într-o singură inimă.

La un an după căsătorie, Yaquita îi dărui soţului său un fiu, şi după alţi doi ani, o fiică. Benito şi Minha, nepoţii bătrânului portughez, trebuiau să fie demni de bunicul şi de părinţii lor.

Fata se făcu încântătoare. Ea nu părăsi niciodată ferma. Crescută în mediul acela curat şi sănătos, în mijlocul frumoasei naturi tropicale, educaţia pe care i-o dădu mama sa şi învăţătura pe care o primi de la tatăl său îi fură de ajuns. Oare ce-ar fi putut să înveţe mai mult într-o mănăstire din Manao sau din Belem? Unde ar fi putut găsi exemple mai bune de virtuţi omeneşti? Mintea şi sufletul ei s-ar fi putut oare modela mai frumos departe de casa părintească? Dacă soarta nu-i va hărăzi s-o urmeze pe mama ei în gospodărirea fazendei, ea va şti să fie la înălţime, orice i-ar rezerva viitorul.

Cu Benito, lucrurile se petrecură altfel. Tatăl său voia, pe bună dreptate, ca el să primească o educaţie solidă şi completă, cum se obişnuia pe atunci în marile oraşe din Brazilia. Bogatul fermier n-avea de ce să facă economie când era vorba de fiul său. Benito era înzestrat cu multe calităţi: avea o minte deschisă, o inteligenţă vie, iar însuşirile sale sufleteşti nu erau mai prejos de cele ale spiritului. La vârsta de doisprezece ani fu trimis în provincia Para, la Belem, şi acolo, sub îndrumarea unor profesori foarte buni, dobândi o educaţie care avea să facă mai târziu din el un băiat distins. Nu era străin nici de domeniul literelor, nici al ştiinţelor, nici al artelor. Învăţă cu râvnă, de parcă averea tatălui său nu i-ar fi îngăduit un trai de lenevie. Nu făcea parte dintre cei ce-şi închipuiau că averea te scuteşte de muncă, ci dintre acele firi cutezătoare, hotărâte şi drepte, care socotesc că nimeni n-are dreptul să se sustragă de la această obligaţie firească, dacă vrea să fie demn de numele de om.

În primii ani ai şederii sale la Belem, Benito îl cunoscuse pe Manoel Valdez. Tânărul acesta, fiul unui negustor din Para, învăţa la aceeaşi şcoală cu Benito. Asemănarea dintre caracterele şi gusturile lor nu întârzie să-i lege într-o prietenie strânsă, astfel că deveniră în curând nedespărţiţi.

Născut în 1832, Manoel era cu un an mai mare decât Benito. Nu o avea decât pe mama lui, care trăia din mica avere pe care i-o lăsase soţul. Astfel că, după terminarea şcolii, Manoel urmă medicina. Iubea foarte mult această nobilă profesiune şi avea de gând să intre în cadrele armatei, spre care se simţea chemat.

Pe vremea când îl întâlnim împreună cu prietenul său Benito, Manoel Valdez căpătase gradul de sublocotenent şi venise să stea câteva luni în concediu, la fazenda, unde obişnuia să-şi petreacă vacanţele. Acest tânăr cu înfăţişare sănătoasă, cu trăsături distinse, cu o mândrie naturală care-l prindea foarte bine, era pentru Joam şi Yaquita ca un al doilea fiu. Dar, dacă această calitate de fiu făcea din el fratele lui Benito, faţă de Minha nu se putu mulţumi doar cu atât, şi în curând se legă de ea prin simţăminte deosebite de cele ce leagă un frate de o soră.

În anul 1852 – din care trecuseră patru luni la începutul acestei povestiri – Joam Garral era în vârstă de patruzeci şi opt de ani. Trăind într-o climă arzătoare, care te îmbătrâneşte repede, el izbutise să reziste printr-o viaţă ordonată, prin muncă şi cumpătare, acolo unde alţii îşi pleacă grumazul înainte de vreme. Părul tăiat scurt şi barba bogată începuseră să încărunţească, dându-i o înfăţişare severă. Cinstea proverbială a negustorilor şi fermierilor brazilieni îi erau întipărite pe chip.

Deşi calm din fire, bănuiai la el un foc lăuntric pe care numai voinţa izbutea să-l stăpânească. Privirea-i hotărâtă îţi dezvăluia o forţă vie, gata oricând să-ţi sară într-ajutor atunci când era vorba de propriul lui efort.

Şi totuşi, în sufletul acestui om liniştit şi puternic, căruia părea că totul îi merge din plin, stăruia o veşnică tristeţe pe care nici dragostea şi duioşia Yaquitei nu izbutiseră să i-o înlăture.

De ce oare omul acesta drept, respectat de toţi, bucurându-se de tot ceea ce-ţi poate dărui fericirea, nu strălucea niciodată de bucurie? De ce părea că nu poate fi mulţumit decât prin cei din jur şi nu prin el însuşi? Oare această stare sufletească trebuia pusă pe seama vreunei suferinţe ascunse? Iată întrebarea ce-o frământa necontenit pe soţia sa.

Yaquita avea pe atunci patruzeci şi patru de ani. În ţinutul acesta tropical, unde semenele ei îmbătrânesc de la treizeci, izbutise şi ea să nu sufere influenţa distrugătoare a climei. Trăsăturile-i puţin înăsprite, dar încă frumoase, păstrau liniile mândre ale tipului portughez, în care nobleţea chipului se îmbină în mod firesc cu demnitatea sufletească.

Benito şi Minha răspundeau printr-o afecţiune nemărginită şi permanentă dragostei pe care le-o arătau părinţii lor.

Benito, pe atunci în vârstă de douăzeci şi unu de ani, vioi, curajos, simpatic, deschis, se deosebea prin aceste trăsături de prietenul său Manoel, care era mai serios, mai aşezat. După un an întreg petrecut la Belem, atât de departe de fermă, pentru Benito fusese o adevărată bucurie să se întoarcă în casa părintească, însoţit de tânărul său prieten; să-şi revadă tatăl, mama, sora; să se afle din nou, ca vânător înnăscut ce era, în inima falnicelor păduri ale Amazonului de Sus, cărora vreme de multe secole de acum înainte omul nu va izbuti să le dezvăluie toate tainele.

Minha avea douăzeci de ani. Era o tânără încântătoare, brună cu ochi mari albaştri, ochi ce parcă-i oglindeau întreg sufletul. De statură mijlocie, bine făcută, plină de graţie, semăna foarte bine cu frumoasa Yaquita. Ceva mai serioasă decât fratele său, bună, miloasă, îndatoritoare, era iubită de toată lumea. În privinţa asta, puteai să-i întrebi până şi pe cei mai neînsemnaţi argaţi de la fermă. Oricum, nu era cazul să-l întrebi pe prietenul fratelui său, Manoel Valdez, „ce părere are despre ea”! Era prea interesat în problemă şi n-ar fi putut să răspundă cu totul nepărtinitor.

Tabloul familiei Garral n-ar fi complet, i-ar mai lipsi câteva trăsături, dacă nu s-ar spune ceva şi despre numerosul personal al fazendei.

În primul rând, se cuvine s-o pomenim pe Cybele, o bătrână negresă de şaizeci de ani, fosta doică a Yaquitei, liberă prin voinţa stăpânului, dar sclavă prin afecţiunea ce o nutrea pentru el şi ai săi. Ea făcea parte din familie. Le spunea pe nume mamei şi fiicei. Toată viaţa bunei femei se depanase pe câmpiile acestea, în mijlocul acestor păduri, pe malul acesta al fluviului care îngrădea orizontul fermei. Venită de copil la Iquitos, pe vremea când se mai făcea încă negoţ cu sclavi, ea nu-şi părăsise niciodată satul, se căsătorise acolo şi, văduvă de timpuriu, după ce-şi pierduse unicul fiu, rămăsese în serviciul familiei Magalhaes. Din toată întinderea Amazonului nu cunoştea decât partea ce i se desfăşura pe dinaintea ochilor.

Împreună cu ea mai era şi o tânără şi veselă mulatră, cam de o vârstă cu Minha, pe care o slujea îndeosebi, fiindu-i foarte devotată. Se numea Lina. Era una din slujnicele pline de drăgălăşenie, puţin răsfăţate, cărora li se trec cu vederea anumite familiarităţi, dar care, drept răsplată, îşi adoră stăpânele. Vioaie, neastâmpărată, mângâietoare, simpatică, i se îngăduia totul în casă.

Servitorii erau de două feluri: indienii, cam vreo sută, tocmiţi cu simbrie pentru muncile de la fermă, şi negrii, de două ori pe atâţia, care nu erau încă liberi, dar ai căror copii nu se mai năşteau sclavi. Joam Garral o luase în această privinţă înaintea guvernului brazilian. Dealtfel, în această ţară, mai mult decât în oricare alta, negrii veniţi din Bengal, din Congo, de pe Coasta de Aur au fost trataţi întotdeauna cu blândeţe, şi în orice caz nu la fazenda din Iquitos trebuiau căutate tristele exemple de cruzime, atât de des întâlnite pe plantaţiile străine.