Capitolul VIII JANGADA.

Jumătatea de milă pătrată de pădure fusese doborâtă. Era acum rândul dulgherilor să alcătuiască plutele din copacii multiseculari ce zăceau pe plajă.

Treaba nu era deloc uşoară! Sub conducerea lui Joam Garral, indienii de la fermă trebuiau să dea dovadă de neîntrecuta lor pricepere. Fie că e vorba de clădiri, fie de construcţii navale, indienii aceştia sunt, fără îndoială, lucrători foarte destoinici. Doar cu un topor şi un fierăstrău sunt în stare să prelucreze lemne atât de tari, încât tăişul uneltelor se ştirbeşte în ele, şi totuşi cojesc copaci, transformă în grinzi trunchiurile uriaşe, croiesc scânduri şi blăni fără ajutorul vreunui fierăstrău mecanic – totul este făcut cu uşurinţă de mâinile lor dibace, răbdătoare, înzestrate de natură cu neasemuită îndemânare.

Trunchiurile copacilor doborâţi n-au fost aruncate imediat în albia Amazonului. Joam Garral obişnuia să procedeze într-altfel. Mai întâi, toată grămada de trunchiuri fusese orânduită simetric pe o plajă întinsă, pe care o mai săpaseră puţin ca să-i coboare nivelul, la confluenţa râului Nanay cu marele fluviu. Acolo urma să fie construită jangada; de acolo o va lua Amazonul şi-o va pune pe linia de plutire când va sosi vremea s-o ducă la locul hărăzit.

Câteva cuvinte lămuritoare cu privire la aşezarea geografică a acestui uriaş curs de apă, unic pe pământ, mai ales cu privire la un fenomen ciudat, pe care locuitorii de pe malurile lui au putut să-l constate de visu5.

Mai sunt pe lume două fluvii, poate mai lungi decât marea arteră braziliană, Nilul şi Missouri-Mississippi, unul mergând de la sud spre nord pe continentul african, celălalt străbătând America septentrională. Acestea însă trec prin ţinuturi aflate la latitudini foarte variate, şi ca atare ele sunt supuse unor clime diferite.

Dimpotrivă, Amazonul este cuprins în întregime între a doua şi a patra paralelă sudică, cel puţin din locul unde coteşte spre răsărit, la graniţa dintre Ecuador şi Peru. Aşa se face că acest fluviu imens are aceleaşi condiţii climaterice pe toată întinderea lui.

De aici iau naştere şi cele două anotimpuri în care ploile se succed la intervale de şase luni. În nordul Braziliei, perioada ploioasă e în septembrie. În sud ploile cad în martie. Astfel se explică de ce afluenţii de pe partea dreaptă şi cei de pe stânga nu-şi umflă apele decât la şase luni o dată. Datorită acestei alternanţe, după ce a atins punctul culminant în iunie, nivelul Amazonului scade treptat până în octombrie.

Joam Garral cunoştea acest fenomen din experienţă şi gândea să se folosească de el pentru a lansa jangada la apă, după ce o va fi alcătuit pe malul fluviului. Într-adevăr, faţă de nivelul mijlociu al Amazonului, limita lui maximă poate să urce până la patruzeci de picioare, iar minima să coboare până la treizeci de picioare. O asemenea diferenţă dădea fermierului prilejul să se mişte în voie.

Construcţia începu fără întârziere. Pe plaja întinsă trunchiurile fură orânduite după grosime, fără să mai vorbim de proprietăţile lor de plutire de care trebuia neapărat să se ţină seama. Printre lemnele tari şi grele se aflau unele a căror greutate specifică era aproape egală cu cea a apei.

Platforma de susţinere nu trebuia făcută din trunchiuri lipite unul de celălalt. Lăsară între ele o mică distanţă şi le uniră prin bârne puse de-a curmezişul, ceea ce asigura trăinicia construcţiei. Le legară apoi cu funii din „piacaba”, la fel de rezistente ca şi funiile din cânepă. Materialul acesta, alcătuit din ramurile unei specii de palmier, foarte des întâlnit pe malurile fluviului, are numeroase întrebuinţări prin partea locului. Piacaba pluteşte, rezistă la apă, costă ieftin, ceea ce face din ea un articol preţios, exportat şi în Europa.

Peste rândul de trunchiuri şi bârne fură aşezate blăni şi scânduri care urmau să alcătuiască podeaua jangadei, ridicată cam la optzeci de centimetri de la linia de plutire. Este lesne de închipuit cât de multe scânduri s-au folosit, dacă ţinem seama că acest lanţ de trunchiuri măsura o mie de picioare în lungime şi şaizeci în lăţime, adică avea o suprafaţă de 19 800 metri pătraţi. De fapt, o întreagă pădure urma să ia calea Amazonului.

Lucrările de construcţie se efectuaseră sub directa îndrumare a lui Joam Garral. Dar când a venit la rând problema amenajării, li s-a cerut tuturor părerea, chiar şi lui Fragoso.

Câteva cuvinte despre noua lui situaţie la fermă.

Din ziua în care fusese adunat de pe drumuri, datorită ospitalităţii familiei, bărbierul era mai fericit ca niciodată. Joam Garral îi făgăduise să-l ia cu ei până la Para, spre care se îndrepta atunci când liana aceea blestemată „îl apucase de gât şi-i tăiase drumul”, cum spunea el. Fragoso se învoise, mulţumise călduros şi, începând de atunci, căuta să-şi arate recunoştinţa făcându-se cât mai folositor. Era dealtminteri un băiat tare isteţ, îndemânatic şi priceput la toate sau, cum se spune, având două mâini drepte. La fel de vesel ca şi Lina, mereu cu cântecul pe buze, bun de glume, curând fu îndrăgit de toţi.

Dar se socotea îndatorat îndeosebi tinerei mulatre.

— Grozavă idee aţi mai avut, domnişoară Lina, repeta el fără încetare, să vă jucaţi de-a „liana călăuzitoare”. Într-adevăr, nostim joc, cu toate că nu găseşti întotdeauna un biet bărbier la capăt!

— Întâmplarea, domnule Fragoso, răspundea râzând Lina, şi te asigur că nu-mi datorezi nimic!

— Asta-i bună! Nimic?! Dar îţi datorez viaţa, şi aş vrea să mai trăiesc o sută de ani, pentru ca recunoştinţa mea să dăinuie cât mai mult. Uite, nu simţeam neapărat chemarea să mă spânzur. Nevoia m-a împins s-o fac! La drept vorbind, era mai bine decât să mor de foame şi să folosesc drept hrană fiarelor, chiar înainte de a-mi fi dat duhul! Prin urmare liana este un fel de legătură între noi şi, orice-ai spune dumneata…

De obicei, discuţia continua pe un ton de glumă. Fragoso îi era într-adevăr foarte recunoscător tinerei mulatre, căci datorită ei fusese salvat, iar Lina nu rămânea nesimţitoare la mărturiile acestui flăcău foarte cinstit, foarte deschis, foarte vesel, precum era ea însăşi. Prietenia lor nu întârzie să provoace exclamaţiile cu subânţeles ale lui Benito, ale bătrânei Cybele şi ale multor altora.

Întorcându-ne acum la plută, trebuie să arătăm că, după ce s-au sfătuit, au hotărât ca instalarea ei să fie cât mai completă şi confortabilă cu putinţă, deoarece călătoria urma să dureze vreme de mai multe luni. Familia Garral era alcătuită din tata, mama, fata, Benito, Manoel, împreună cu slujnicele Cybele şi Lina, acestea urmând să ocupe o locuinţă aparte. Li se mai adăugau patru indieni, optzeci de negri, Fragoso şi pilotul căruia avea să i se încredinţeze conducerea plutei.

Deşi în număr mare, personalul de serviciu nu era deloc de prisos. Într-adevăr, trebuiau să plutească printre meandrele fluviului, printre sute de insule şi insuliţe aflate pe albia lui. Curentul Amazonului avea să înlocuiască motorul, dar el nu putea să asigure şi direcţia. Iată de ce era nevoie de cele o sută şaizeci de braţe la mânuirea unor prăjini lungi, menite să ţină pluta la distanţă egală de ambele maluri.

În primul rând se construi la pupa locuinţa pentru stăpâni. Ea cuprindea cinci odăi şi o sufragerie foarte încăpătoare. Una dintre odăi urma să fie ocupată de Joam Garral şi soţia sa, alta era hărăzită Linei şi Cybelei, aproape de stăpânele lor, a treia lui Benito şi Manoel. Minha îşi avea şi ea odaia ei, la fel de plăcută şi de confortabilă.

Această locuinţă principală fu clădită din scânduri bine apropiate şi îmbibate cu răşină topită, în aşa fel încât să nu pătrundă prin ele umezeala, iar încăperile să fie perfect închise. Ferestre tăiate pe părţile laterale şi pe cea din faţă le făceau luminoase şi vesele. O uşă dădea spre încăperea comună. O mică verandă, sprijinită pe trunchiuri subţiri de bambus, o ocrotea de razele arzătoare ale soarelui. Totul era proaspăt văruit într-o culoare alb-gălbuie care avea darul să respingă căldura, asigurând astfel în interior o temperatură potrivită.

Dar când „construcţia cea mare” – cum i se spunea – fu gata ridicată, potrivit planurilor lui Joam Garral, Minha spuse:

— Tată, acum, când prin grija ta avem un adăpost, te rog să ne laşi să orânduim această locuinţă după gustul nostru. De partea dinafară te ocupi tu, dar interiorul lasă-l pe seama noastră. Mama şi cu mine dorim să ţi se pară că locuinţa de la fermă pleacă odată cu noi în călătorie, astfel încât să te crezi tot la Iquitos!

— Fă cum ţi-e voia, Minha, îi răspunse Joam Garral, cu zâmbetul trist ce-l mai purta uneori pe buze.

— Va fi încântător!

— Mă bizui pe priceperea ta, fetiţa mea dragă!

— Ai să vezi că ne va face cinste, tată, îi răspunse Minha. Aşa trebuie să fie, de dragul ţării frumoase pe care o vom străbate, ţara asta care e a noastră şi în care tu te vei întoarce după atâţia ani!

— Ai dreptate, Minha, zise Joam Garral. E ca şi cum ne-am întoarce din exil… un exil pe care ni l-am impus noi înşine! Fă cât poţi mai bine, fetiţa mea! Încuviinţez dinainte tot ce vei face!

Sarcina de a împodobi locuinţa pe dinăuntru le fu încredinţată Minhăi şi tinerei mulatre, cărora li se alăturară bucuroşi Manoel şi Fragoso. Cu un dram de imaginaţie şi simţ artistic, lucrurile aveau să iasă foarte bine.

Cum era şi firesc, trebuiau aduse acolo cele mai frumoase mobile de la fermă. După ce vor fi ajuns la Para, n-aveau decât să le trimită înapoi cu vreo egaritea de pe Amazon. Mese, fotolii din bambus, canapele din trestie, policioare din lemn sculptat, tot ce poate fi mai plăcut din mobilierul unei locuinţe tropicale fu orânduit cu mult gust în casa plutitoare. Se vedea bine că, pe lângă contribuţia celor doi tineri, această operaţie era condusă de mâini de femeie. Şi nu cumva să credeţi că pereţii din scândură au rămas goi! Nu! Ei au fost împodobiţi cu multă măiestrie. Numai că tapetul era făcut din scoarţe preţioase de copaci, din aşa-zisele „tuturis”, care cădeau în falduri asemeni celor mai alese stofe, damascuri sau brocarturi, folosite la împodobirea locuinţelor moderne. Piei de jaguar, frumos dungate, şi blănuri groase de maimuţă îşi aşterneau moliciunea pe podeaua odăilor. La ferestre atârnau perdeluţe subţiri făcute din mătasea aceea roşcată pe care o produce „suma-uma”. Paturile, cu apărătorile lor împotriva ţânţarilor, cu perne, saltele şi puişoare erau impregnate cu substanţa aceea elastică şi răcoritoare pe care o produce bambusul, copac de prin părţile Amazonului de Sus.

Apoi, pe etajere, pe console, prin tot locul erau răspândite nimicuri încântătoare, aduse de la Rio de Janeiro sau de la Belem, cu atât mai dragi tinerei fete, cu cât ele veneau de la Manoel. Ce poate fi mai plăcut vederii decât bibelourile, daruri prieteneşti, ce-ţi vorbesc fără să rostească un cuvânt!

În câteva zile interiorul fu astfel orânduit, încât ai fi zis că te afli la fermă. Nici nu ţi-ai fi putut dori altceva, chiar pentru o locuinţă stabilă, aşezată sub un pâlc de copaci, la malul unei ape curgătoare, în timp ce va coborî pe marele fluviu, ea nu va face notă discordantă cu priveliştile pitoreşti pe lângă care va trece.

Trebuie să mai adăugăm că şi pe dinafară locuinţa era la fel de încântătoare.

Într-adevăr, tinerii se întrecuseră aici în imaginaţie şi bun gust.

Casa era înveşmântată, de la temelie până la ultimele arabescuri ale acoperişului. O adevărată încâlceală de orhidee şi bromelii, de plante agăţătoare pline de flori, care-şi aveau rădăcinile în lăzi cu pământ fertil, ascuns sub perdelele de verdeaţă. Nici trunchiul unei mimoze sau al unui ficus n-ar fi putut fi înveşmântat cu o podoabă mai „tropicală”, mai strălucitoare. Ce mulţime de crenguţe, capricioase, de rubele roşii, de ramuri de viţă galben-aurii, de ciorchini multicolori, de curpeni încolăciţi prin tot locul, pe cornişele acoperişului, pe stâlpii uşii! N-au trebuit decât să le aducă din pădurile apropiate, unde se aflau din belşug. O liană uriaşă lega între ele toate aceste plante parazite: ea înconjura de câteva ori casa, se agăţa de toate colţurile, se împletea pe toate ieşiturile, se despărţea în două, se unea, îşi arunca mlădiţele în toate părţile şi în toate chipurile, acoperea întreaga casă, care părea ascunsă într-un tufiş înflorit.

Capătul lianei se afla chiar la fereastra tinerei mulatre şi-i lesne de înţeles cui i se datora delicata atenţie. S-ar fi zis că acest braţ lung îi oferea, printre vergelele oblonului, un buchet de flori mereu proaspete.

Într-un cuvânt, totul era încântător. E de prisos să mai adăugăm cât de mulţumite erau Yaquita, fiica ei şi Lina.

— Dacă vreţi, suntem gata să plantăm şi copaci pe jangadă, zise Benito.

— Vai, copaci? murmură Minha.

— De ce nu? răspunse Manoel. Dacă-i vom aduce cu pământul lor pe această platformă trainică, sunt sigur că le va merge bine, cu atât mai mult cu cât nu vor fi expuşi unei alte clime, de vreme ce Amazonul curge pe aceeaşi paralelă.

— Dealtfel, adăugă Benito, n-aţi văzut cum trec zilnic pe apă insuliţe de verdeaţă, smulse de pe marginea insulelor sau a fluviului? Nu le-aţi văzut oare plutind cu copaci, tufişuri, stânci, păşuni, ca să se ducă la opt sute de leghe departe de aici şi să se piardă în Atlantic? De ce nu s-ar transforma şi jangada noastră într-o grădină plutitoare?

— Domnişoară Lina, doriţi cumva o pădure? întrebă Fragoso.

— Da, răspunse Lina, o pădure! O pădure cu păsărele, cu maimuţe…

— Cu şerpi, cu jaguari! adăugă Benito.

— Cu indieni, şi triburi rătăcitoare! spuse Manoel.

— Şi chiar cu mâncători de oameni!

— Da-ncotro ai pornit, Fragoso? strigă Minha, văzându-l pe sprintenul bărbier urcând malul.

— Să caut pădurea! răspunse Fragoso.

— E de prisos, prietene, zise Minha zâmbind. Manoel mi-a dăruit un buchet şi mi-e de ajuns. E adevărat, adăugă ea, arătând spre locuinţa ascunsă sub flori, e adevărat că în buchetul lui de logodnă a încăput întreaga noastră casă!