Capitolul VII PE FIRUL UNEI LIANE.

Totuşi, într-o duminică, la 26 mai, tinerii se hotărâră să se recreeze. Vremea era minunată, iar aerul împrospătat de adierile răcoroase venite din Cordilieri dădea o temperatură plăcută. Totul te îmbia la o plimbare pe câmp.

Benito şi Manoel o poftiră aşadar pe Minha să-i însoţească în pădurea de pe malul drept al Amazonului, în partea opusă fermei.

Îşi luau astfel rămas bun de la împrejurimile încântătoare ale satului Iquitos. Tinerii vor merge în chip de vânători, dar nu dintr-aceia care-şi părăsesc tovarăşii ca să pornească în urmărirea vânatului – în privinţa asta se puteau bizui pe Manoel – iar fetele, căci Lina nu se putea despărţi de stăpâna ei, vor merge în chip de excursioniste, pe care nu le sperie o plimbare de două-trei leghe.

Nici Joam Garral şi nici Yaquita n-aveau vreme să-i însoţească. Pe de o parte, planul jangadei nu era încă pus la punct şi construcţia ei nu suferea nici o amânare. Pe de altă parte, Yaquita şi Cybele, deşi ajutate de întreg personalul feminin al fermei, n-aveau un ceas de pierdut.

Minha primi cu multă plăcere invitaţia. Astfel că în ziua aceea, către orele unsprezece, după ce au luat gustarea, cei doi tineri şi cele două fete porniră spre mal, la confluenţa dintre Nanay şi Amazon. Îi însoţea şi un negru. Urcară toţi într-o barcă de-a fermei şi, după ce trecură de insulele Iquitos şi Parianta, ajunseră pe malul drept al Amazonului.

Barca acostă într-un desiş încântător de ferige arborescente, încununate la o înălţime de treizeci de picioare de un fel de aureolă alcătuită din ramuri verzi, catifelate, cu frunze zimţate ca o dantelă.

— Manoel, zise Minha, pentru că eşti străin de meleagurile Amazonului de Sus, îţi voi prezenta acum pădurea! Noi ne simţim aici ca acasă şi te rog să-mi îngădui să îndeplinesc rolul de stăpână a casei!

— Iubită Minha, îi răspunse tânărul, vei fi stăpâna casei şi la Belem, precum eşti şi la ferma din Iquitos, şi acolo ca şi aici…

— Ei bravo! Manoel, şi tu, surioară, le strigă Benito, nădăjduiesc că n-aţi venit aici ca să vă spuneţi vorbe dulci!… Uitaţi şi voi pentru câteva ceasuri că sunteţi logodiţi…!

— Nici un ceas, nici o clipă! răspunse Manoel.

— Şi totuşi, dacă ţi-o cere Minha!

— Minha nu-mi va cere aşa ceva!

— Cine ştie? zise Lina râzând.

— Lina are dreptate, răspunse Minha, întinzându-i mâna lui Manoel. Să-ncercăm să uităm!… Hai să uităm!… Dacă aşa vrea fratele meu!… Să considerăm că între noi nu există nimic, absolut nimic! Cât va ţine plimbarea asta, nu suntem logodiţi! Nu mai sunt sora lui Benito! Tu nu mai eşti prietenul lui…!

— Întocmai! strigă Benito.

— Bravo! Bravo! Pe aici nu mai sunt decât oameni care nu se cunosc! exclamă Lina bătând din palme.

— Oameni care se văd acum pentru prima dată, adăugă Minha, se întâlnesc, se salută…

— Domnişoară… zise Manoel înclinându-se în faţa ei.

— Cu cine am cinstea să vorbesc, domnule? întrebă fata, cât se poate de serioasă.

— Cu Manoel Valdez, care ar fi foarte fericit dacă fratele domniei voastre ar binevoi să facă prezentările…

— La naiba cu mofturile astea! strigă Benito. Proastă inspiraţie avusei! Fiţi logodiţi, dragii mei! Fiţi aşa, cât veţi dori! O veşnicie!

— O veşnicie! zise Minha, şi rosti cuvântul cu atâta convingere încât Lina izbucni în hohote de râs.

Dar privirea recunoscătoare a lui Manoel o răsplăti pe fată pentru vorba ei sinceră.

— Dacă umblăm, o să vorbim mai puţin! La drum! strigă Benito ca să-şi scoată sora din încurcătură.

Dar Minha nu se grăbea.

— O clipă, frăţioare! Tu voiai să ne faci, pe mine şi pe Manoel, să uităm unul de altul, şi asta numai ca să nu-ţi stânjenim plimbarea. Eram gata să-ţi îndeplinesc dorinţa! Ei bine, la rândul meu, îţi cer şi eu un sacrificiu! Dacă-ţi place sau nu, te poftesc să-mi făgăduieşti că tu, Benito, ai să uiţi…

— Să uit ce…?

— Să uiţi că eşti vânător, frăţioare!

— Cum adică? Mă opreşti…?

— Te opresc să tragi în păsările acestea încântătoare, în papagalii de toate soiurile ce zboară veseli prin pădure! Aceeaşi oprelişte pentru vânatul mic cu care azi n-avem ce face! Dacă vreun leopard, jaguar sau altă fiară s-ar apropia prea mult, fie!

— Dar… începu Benito.

— Dacă nu, îl iau pe Manoel de braţ şi fugim, ne afundăm în pădure, iar tu vei fi silit să alergi după noi!

— Nu-i aşa că ţi-ar plăcea să nu mă-nvoiesc? zise Benito, privind către prietenul său Manoel.

— Cred şi eu! răspunse tânărul.

— Ei bine, nu! Mă voi supune, numai ca să-ţi fac în ciudă! La drum!

Şi iată-i pe toţi patru, cu negrul în urma lor, pierzându-se printre copacii aceia frumoşi, al căror frunziş des împiedica razele soarelui să pătrundă până la pământ.

Nimic pe lume nu poate fi mai măreţ decât această regiune de pe malul drept al Amazonului. Crescuţi într-o pitorească neorânduială, aici poţi întâlni, pe o suprafaţă de un sfert de milă pătrată, aproape o sută de specii de copaci, adevărate minuni ale regnului vegetal. Dealtfel, un pădurar şi-ar fi dat lesne seama că pe acolo nu călcase încă nici un tăietor cu securea sau toporul. Chiar şi după trecerea mai multor secole de la despădurire, urmele unor asemenea răni nu s-ar fi şters cu desăvârşire. Copacii cei noi ar fi putut avea şi o sută de ani de viaţă, dar înfăţişarea generală a locurilor n-ar mai fi fost cea de la început, mai ales datorită lianelor şi celorlalte plante parazite.

Iată un indiciu sigur, asupra căruia băştinaşul nu s-ar înşela niciodată.

Grupul vesel se strecura printre ierburile înalte, străbătea desişul glumind şi râzând. Negrul mergea în faţă, croind drum cu coasa acolo unde hăţişul era prea des, punând pe fugă miile de păsărele speriate.

Minha avusese dreptate să ia apărarea acestei mici lumi de zburătoare ce-şi fâlfâiau aripile prin frunzişul înalt. Se aflau acolo cele mai mândre reprezentante ale ornitologiei tropicale. Papagalii verzi şi femelele lor, care scot ţipete ascuţite, păreau adevărate fructe ale acestor copaci uriaşi. Colibri de toate speciile, bărbi-albastre, rubin-topaz, ţesători cu cozile lungi în formă de foarfece erau aidoma unor flori smulse şi purtate de vânt dintr-o ramură într-alta. Mierle cu pene portocalii, tivite cu o dungă neagră, păsăruici aurii, sabias, negri ca nişte corbi, îşi împreunau glasurile într-un concert asurzitor de şuierături. Ciocul lung al tucanului ciopârţea ciorchinii aurii ai ghiririşilor. Ciocănitoarele, sau graurii Braziliei, îşi scuturau căpşoarele smălţate cu pete purpurii. Era o adevărată încântare pentru ochi.

Dar toată suflarea aceasta amuţea, se făcea nevăzută atunci când în vârful copacilor scârţâia sfârleaza ruginită a uliului „alma de gato” – sufletul pisicii – cel cu penele de culoare roşu-aprins. Acesta plutea falnic desfăşurându-şi penele lungi şi albe ale cozii, dar o lua din loc fără împotrivire, înfricoşat la rândul lui, când se ivea la înălţime marele vultur „gaviao”, cel cu capul alb ca zăpada, spaima tuturor vieţuitoarelor înaripate ale pădurii.

Minha îi atrăgea lui Manoel atenţia asupra tuturor acestor minuni ale naturii, pe care nu le poţi întâlni în starea lor neprihănită în regiunile mai civilizate din est. Manoel o asculta pe fată mai mult cu ochii decât cu urechile. Dealtminteri, strigătele, cântecele miilor de păsărele erau uneori atât de pătrunzătoare, că nici n-ar fi putut s-o audă. Numai râsul zglobiu al Linei răsuna destul de puternic încât să poată acoperi cu hohotele lui voioase cotcodăcelile, piuiturile, şuierăturile, uguiturile de tot felul.

După o oră de mers, nu străbătuseră mai mult de o milă. Pe măsură ce se depărtau de malurile apei, copacii îşi schimbau înfăţişarea. Nu mai întâlneai viaţă animală jos, pe pământ, ci la o înălţime de şaizeci sau optzeci de picioare, reprezentată prin cârdurile de maimuţe ce se fugăreau printre crengile înalte. Ici-colo, mai pătrundeau până jos câteva fâşii din razele soarelui. S-ar zice că pentru pădurile tropicale lumina nu constituie un element indispensabil existenţei. Pentru dezvoltarea acestor vegetale mari sau mici, copaci sau plante, este de ajuns aerul, iar căldura necesară creşterii nu şi-o trag din mediul înconjurător ci chiar din pământ, unde se acumulează ca într-un calorifer uriaş.

Iar pe florile de bromelii, pe serpentine, orhidee, cactuşi, în sfârşit, pe toate aceste plante parazite ce alcătuiesc o mică pădure, dedesubtul celei mari, câte insecte încântătoare nu te îmbiau parcă să le culegi ca pe nişte adevărate flori: nestori cu aripi albastre, mătăsoase şi catifelate, fluturi leilus cu sclipiri de aur, dungaţi cu verde, fluturi de noapte, lungi de douăzeci şi şapte de centimetri, cu aripile ca nişte frunze; albinele muribundas, un fel de smarald însufleţit, încrustat într-o armătură din aur; apoi legiuni întregi de coleoptere lampyre sau pyrifore, valagume cu pieptar de bronz şi aripioare verzi, proiectând din ochi o lumină gălbuie şi care, după căderea nopţii, trebuie că luminează pădurea cu scânteierile lor multicolore!

— Câte minunăţii! repeta mereu tânăra.

— Te afli la tine acasă, Minha, sau cel puţin aşa ai spus, îi atrase atenţia Benito, şi iată cum vorbeşti despre bogăţiile tale!

— N-ai decât să râzi de mine, frăţioare! îi răspunse Minha. Cred că mi-e îngăduit să laud toate lucrurile astea încântătoare, nu-i aşa, Manoel? Sunt zămislite de natură şi aparţin lumii întregi!

— Lasă-l să râdă! spuse Manoel. Deşi nu vrea s-o arate, Benito este şi el uneori poet şi admiră ca şi noi aceste frumuseţi! Numai că dacă are o puşcă în mână, s-a sfârşit cu poezia!

— Atunci fii poet, frăţioare! glăsui fata.

— Sunt poet, răspunse Benito. Ah, fermecătoare natură şi aşa mai departe…

Totuşi trebuie să recunoaştem că, cerându-i fratelui ei să nu-şi folosească arma de vânătoare, Minha îl silise la un adevărat sacrificiu.

Vânatul mişuna prin pădure şi tare greu îşi înfrâna el dorinţa de a trage câteva focuri.

Într-adevăr, prin părţile mai puţin împădurite, pe unde se deschideau luminişuri, se iviseră câteva perechi de struţi nandu, urmaţi de o specie de curcani numită „seriema”, ce-i însoţesc pretutindeni şi care au o carne mult mai bună de mâncat decât cea a uriaşelor păsări pe care le escortează.

— Iată cât mă costă blestemata mea făgăduială! strigă Benito, punându-şi sub braţ, la un semn al surorii sale, puşca pe care şi-o ridicase instinctiv la umăr.

— Trebuie să respecţi curcanii seriema, îi răspunse Manoel, căci ei sunt aprigi distrugători ai şerpilor.

— După cum trebuiesc cruţaţi şi şerpii, zise Benito, fiindcă ei mănâncă insectele vătămătoare, iar pe acestea, fiindcă se hrănesc cu păduchi de copac şi mai vătămători încă! După socoteala asta, totul ar trebui cruţat!

Dar instinctul de vânător al tânărului avea să fie pus la şi mai grea încercare. Pădurea se transforma într-o adevărată rezervaţie de vânat. Pe sub copaci alergau cerbi iuţi de picior şi căprioare graţioase, pe care o lovitură bine ochită i-ar fi oprit cu siguranţă din goana lor. Pe urmă, se iveau ici şi colo curcani cu penele de culoarea cafelei cu lapte, pecari, un fel de porci sălbatici, foarte preţuiţi de amatorii de carne de vânat, aguti, specie de iepuri din America de Sud, tatu cu carapacea solzoasă ca un mozaic, animale ce aparţin ordinului edentatelor.

Într-adevăr, Benito arăta o deosebită stăpânire de sine, ba chiar un adevărat eroism, atunci când zărea vreun tapir, din cei care se numesc în Brazilia „antas”, un fel de elefanţi pitici, aproape dispăruţi din regiunea Amazonului de Sus şi a afluenţilor săi, pachiderme căutate de vânători tocmai pentru raritatea lor, iar de mâncăcioşi pentru carnea lor, mai bună decât cea de vacă, îndeosebi pentru ceafa lor, al cărei gust depăşeşte orice închipuire!

Vai! cum îl mai frigeau pe tânărul nostru degetele să pună mâna pe puşcă, dar, credincios jurământului dat, o lăsă în pace.

O înştiinţă totuşi pe sora sa că, dacă se va afla la distanţa potrivită de o „tamandoa assa”, un furnicar mare cu înfăţişare ciudată, împuşcătura va porni de la sine, aceasta putând fi socotită una din loviturile de maestru în analele vânătorii.

Din fericire, uriaşul furnicar nu se ivi, după cum nu se iviră nici pantere, leoparzi, jaguari, gheparzi, cuprinşi în America de Sud laolaltă sub numele de „onqa”, pe care nu e bine să-i laşi să se apropie prea mult.

— În sfârşit, zise Benito, oprindu-se o clipă, e frumos să te plimbi, dar să te plimbi aşa, fără nici o ţintă…

— Fără ţintă! zise fata. Dar ţinta noastră e să vedem, să admirăm, să colindăm pentru ultima oară aceste păduri ale Americii Centrale cu care nu ne vom mai întâlni la Para şi cărora le spunem acum un ultim bun rămas!

— Am o idee!

Lina era cea care vorbise.

— O idee de-a Linei nu poate fi decât o trăsnaie! răspunse Benito clătinând din cap.

— E urât din partea ta să râzi de Lina, frăţioare, zise tânăra, de vreme ce ea caută să dea plimbării noastre ţinta despre care spuneai că-ţi lipseşte.

— Cu atât mai mult cu cât sunt sigură că ideea mea vă va place, domnule Benito, răspunse tânăra mulatră.

— Ia spune, despre ce-i vorba? întrebă Minha.

— Vedeţi liana asta?

Şi Lina arătă spre una din lianele din specia „cipos” răsucită pe o uriaşă mimosa-sensitiva, ale cărei frunze, uşoare ca fulgul, se închid la cel mai mic zgomot.

— Şi ce-i cu ea?

— Vă propun să mergem pe urmele ei până-i găsim capătul!

— Ar fi o idee, în sfârşit, o ţintă! strigă Benito. Să urmăm această liană şi oricare vor fi piedicile pe care le-om întâlni, desişuri, stânci, râuri, cascade, să nu ne lăsăm opriţi de nimic, să înaintăm cu orice preţ…

— Se pare c-ai avut dreptate, frăţioare! zise Minha râzând. Lina-i cam trăsnită!

— Bineînţeles, îi răspunse fratele său, spui acum că Lina e trăsnită ca să spui acelaşi lucru şi despre mine, de vreme ce-s de acord cu ea!

— La urma urmelor, dacă vă face plăcere, hai să fim trăsniţi cu toţii, răspunse Minha. Să mergem pe urmele lianei!

— Dar nu vă e teamă… încercă să spună Manoel.

— Alte împotriviri! strigă Benito. Vai, Manoel, n-ai mai fi vorbit astfel şi ai fi pornit de mult la drum dacă la celălalt capăt te-ar fi aşteptat Minha!

— Uite că tac, răspunse Manoel. De acum nu mai zic nimic, fac ce mi se cere! Să pornim după liană!

Şi porniră veseli, asemenea unor copii în vacanţă!

Firul vegetal îi putea duce departe – dacă se încăpăţânau să-l urmeze până la capăt ca pe un fir al Ariadnei – cu deosebirea că firul moştenitoarei lui Minos te ajuta să ieşi din labirint, în vreme ce acesta nu putea decât să te afunde toi mai mult.

Era o liană roşie, din familia salzelor, cunoscută sub numele de „japicanga”, a cărei lungime măsoară uneori mai multe leghe. Dar, la urma urmelor, nimic nu-i silea să meargă până la capăt.

Liana trecea dintr-un copac într-altul, schimbându-şi drumul, acum răsucită pe după trunchiuri, acum pe după crengi, sărind aici dintr-un dragonier într-un palisandru, dincolo dintr-un castan uriaş în nişte palmieri baccabas, ale căror ramuri au fost asemuite, pe drept cuvânt, de către Agassiz, cu nişte beţe de coral pătate cu verde. Trecea apoi pe tucumas, un soi de ficuşi, strâmbi ca nişte măslini seculari, din care se găsesc în Brazilia vreo patruzeci şi trei de varietăţi; o regăseai pe euforbiaceele care produc cauciucul, pe gualţi, palmieri falnici cu trunchiul neted, subţire, elegant, pe arborii de cacao ce răsar la tot pasul pe malurile Amazonului şi a afluenţilor săi, pe melastome de soiuri variate, unele cu flori trandafirii, altele împodobite cu ciorchini de boabe albicioase.

Dar câte opriri, câte strigăte de necaz, atunci când veselul grup credea că a pierdut firul călăuzitor! Trebuiau să-l regăsească, să-l descurce în desişul de plante parazite.

— Uite-o, uite-o! striga Lina. Am zărit-o!

— Te-nşeli, îi răspundea Minha, e altă liană.

— Ba nu! Lina are dreptate, spunea Benito.

— Ba se-nşală, spunea, cum era firesc, Manoel.

De aici începeau dezbateri foarte aprinse, în care niciunul nu voia să cedeze.

Atunci, negrul de o parte, Benito de cealaltă, se avântau în copaci, se căţărau pe crengile încolăcite de liană, pentru a găsi direcţia cea bună.

Dar nimic nu putea fi mai anevoios decât să dai de ea, în încâlceala aceasta de tufe printre care şerpuia în mijlocul bromeliilor karatas, înarmate cu ghimpi ascuţiţi, a orhideelor cu flori trandafirii şi frunze violete, de mărimea unei mănuşi, sau a oncidiumelor, mai încâlcite decât ghemul de lână între labele unui pisoi jucăuş!

Apoi, când liana cobora din nou spre pământ, ce greu le era s-o urmărească prin desişul de lycopode, heliconias, cu frunze mari, caliandras, cu ciucuri, ripsalii, ce o înfăşurau întocmai sârmei unei bobine electrice, sau printre nodurile ipomeelor albe, sub tijele cărnoase ale vaniliei, printre grenadile, brindile, viţă sălbatică şi curpeni!

După ce o regăseau, cu ce izbucniri de veselie îşi continuau plimbarea!

Merseseră astfel o oră şi nimic nu le arăta tinerilor că s-ar afla aproape de faimoasa lor ţintă. Scuturau cu putere liana, fără ca ea să cedeze, în timp ce sute de păsărele îşi luau zborul, iar maimuţele alergau dintr-un copac într-altul, de parcă voiau să le arate drumul.

Dacă le răsărea vreun tufiş în cale, coasa le croia o gaură prin care se strecurau cu toţii. Dacă liana şerpuia pe vreo stâncă înaltă, acoperită cu verdeaţă, se căţărau pe ea şi treceau dincolo.

În curând dădură de un luminiş. Acolo, în aerul liber ce-i este necesar ca şi lumina soarelui, se ivi un bananier singuratic, acest copac tropical, marele dătător de hrană al locuitorilor din regiunile toride, care, după afirmaţia lui Humboldt, „…l-a însoţit pe om în copilăria civilizaţiei sale”. Firul lung al lianei, răsucit printre crengile lui, trecea astfel de la o margine la alta a luminişului, înfundându-se din nou în pădure.

— N-ar fi bine să ne oprim aici? întrebă Manoel.

— Nu, de o mie de ori nu! strigă Benito. Nu înainte de a fi dat de capătul acestei liane.

— Totuşi, rosti Minha, curând va trebui să ne gândim la întoarcere!

— Ah, stăpână dragă, să mergem mai departe! se rugă Lina.

— Înainte! Mereu înainte! adăugă Benito.

Şi nesocotiţii se adânciră în pădurea care, fiind mai puţin deasă în locul acela, le îngăduia să înainteze mai lesne.

Dealtfel, liana o cotea către nord şi părea că tinde să se întoarcă spre fluviu. Asta le venea mai bine la socoteală, deoarece se apropiau de malul drept pe care-l vor putea urca apoi cu uşurinţă.

După un sfert de oră, toată lumea se opri într-o râpă, în faţa unui mic afluent al Amazonului. Peste pârâul acesta era aruncată o punte alcătuită din liane legate între ele printr-o împletitură de crengi. Liana lor se împărţea aici în două fire, aşezate în chip de balustradă, şi trecea astfel de pe un mal pe celălalt.

Benito, care mergea mereu înainte, se şi avântase pe mişcătoarea punte vegetală.

Manoel vroi s-o oprească pe fată.

— Stai pe loc, stai, Minha! zise el. Dacă-i face plăcere, Benito n-are decât să se ducă mai departe, dar noi îl vom aştepta aici!

— Nu! Să mergem, să mergem, stăpână dragă! strigă Lina. Nu vă fie teamă. Liana începe să se subţieze! O să-i venim de hac şi o să-i găsim capătul!

Fără să şovăie, tânăra mulatră se avântă cu îndrăzneală pe urmele lui Benito.

— Parcă-s nişte copii! zise Minha. Să mergem, dragul meu Manoel! N-avem ce face, trebuie să-i urmăm!

Şi iată-i pe toţi trecând puntea care se clătina ca un leagăn deasupra râpei şi se afunda din nou sub bolta copacilor uriaşi.

Dar nu merseră nici zece minute pe urmele nesfârşitei liane, în direcţia fluviului, când se opriră cu toţii şi de data aceasta dintr-o pricină foarte întemeiată.

— Am ajuns la capătul lianei? întrebă fata.

— Nu, răspunse Benito, dar am face bine să înaintăm cu băgare de seamă! Ia priviţi…!

Şi Benito le arătă liana care, pierdută printre crengile unui ficus înalt, era zgâlţâită de scuturături puternice.

— Oare cine-o fi mişcând-o aşa? întrebă Manoel.

Poate vreun animal de care trebuie să ne păzim!

Încărcându-şi puşca, Benito le făcu semn să rămână pe loc, iar el merse zece paşi înainte.

Manoel, cele două fete şi negrul rămaseră nemişcaţi.

Deodată Benito scoase un strigăt şi-l văzură alergând spre un copac. Toţi se grăbiră într-acolo.

Li se înfăţişă un spectacol pe cât de neaşteptat, pe atât de puţin atrăgător!

Un om, cu capul trecut printr-un laţ, se zbătea la capătul acestei liane, flexibilă ca o funie, iar zgâlţâiturile erau datorate ultimelor spasme ale agoniei sale.

Dar Benito se şi repezise la nenorocit şi printr-o lovitură de cuţit tăiase liana.

Spânzuratul zăcea acum la pământ. Manoel se aplecă asupra lui să-i dea îngrijirile necesare şi să-l readucă la viaţă, dacă nu cumva era prea târziu.

— Domnule Manoel, strigă Lina, mai respiră încă! Îi bate şi inima! Trebuie să-l salvăm!

— Pe cinstea mea, ai dreptate, răspunse Manoel, dar cred că am sosit în ultima clipă!

Spânzuratul era un bărbat de vreo treizeci de ani, un alb, destul de prost îmbrăcat, foarte slăbit, şi părea că suferise tare mult.

La picioarele lui se afla o ploscă goală, aruncată pe pământ, şi o jucărie alcătuită dintr-un beţişor din lemn de palmier şi o bilă – din capul unei broaşte ţestoase – legate între ele cu o sfoară.

— Atât de tânăr şi să-şi pună capăt zilelor! rosti Lina. Oare ce să-l fi împins la asta?

Dar îngrijirile lui Manoel nu întârziară să-l aducă la viaţă pe nenorocitul care deschise ochii şi scoase un „hm!” puternic, atât de neaşteptat, încât, speriată, Lina răspunse şi ea printr-un ţipăt.

— Cine eşti dumneata, prietene? îl întrebă Benito.

— Un fost spânzurat, după cât se pare!

— Dar cum te cheamă?

— Aşteptaţi puţin să-mi aduc aminte, spuse el trecându-şi mâna peste frunte. Ah, da, mă numesc Fragoso şi, dacă am să mai fiu în stare, voi fi la ordinele dumneavoastră ca să vă tund, să vă rad, să vă dichisesc după toate regulile artei mele. Sunt bărbier, sau, mai bine zis, cel mai deznădăjduit Figaro…!

— Şi cum de te-ai putut gândi să…?

— Ei, ce vreţi, bunul meu domn! răspunse Fragoso. O clipă de deznădejde de care mi-ar fi părut rău, cu siguranţă, dacă mai există cumva păreri de rău şi pe lumea cealaltă! Dar să mai ai de străbătut opt sute de leghe, fără un sfanţ în buzunar, asta nu te poate îmbărbăta! Îmi pierdusem nădejdea, hotărât lucru!

Acest Fragoso avea o figură plăcută şi deschisă. Pe măsură ce-şi revenea, dădea la iveală o fire veselă. Era unul dintre bărbierii ambulanţi ce cutreieră malurile Amazonului de Sus, umblând din sat în sat, punându-şi meşteşugul în slujba negrilor, negreselor, indienilor şi indienelor, care-i preţuiesc foarte mult.

Dar bietul Figaro, părăsit, nenorocit, hămesit de foame de patruzeci şi opt de ore, rătăcindu-se prin pădure, îşi pierduse o clipă capul… Restul îl cunoaştem.

— Prietene, îi spuse Benito, vei merge cu noi la ferma din Iquitos.

— Cum să nu, cu plăcere! răspunse Fragoso. M-aţi salvat de la ştreang, viaţa mea vă aparţine! N-ar fi trebuit să mă salvaţi!

— Vezi, dragă stăpână! Nu-i aşa c-am făcut bine că nu ne-am întrerupt plimbarea? spuse Lina.

— Cred şi eu! răspunse tânăra.

— Oricum, nu mi-ar fi putut trece prin minte că la capătul lianei noastre vom găsi un om!

— Şi încă un bărbier la ananghie, pe cale să se spânzure, răspunse Fragoso.

De îndată ce-şi veni în fire, bietul om fu pus la curent cu cele petrecute, îi mulţumi călduros Linei pentru ideea fericită ce o avusese de a urmări această liană şi apucară cu toţii pe drumul spre fermă, unde Fragoso fu astfel primit, încât să nu mai simtă vreodată nevoia sau dorinţa de a-şi pune capăt zilelor.