Capitolul XVIII PRÂNZUL DE SOSIRE.

A doua zi, după o noapte care abia le-a ajuns ca să-şi vină în fire, ridicară ancora de lângă plaja cu caimani şi porniră din nou la drum. Dacă nu se va fi ivit nici o piedică, peste cinci zile pluta avea să ajungă în portul Manao.

Minha îşi revenise acum din spaimă; ochii şi zâmbetul ei mulţumeau tuturor celor care nu şi-au precupeţit viaţa ca s-o salveze.

Cât despre Lina, părea că-i este mai recunoscătoare curajosului Fragoso decât dacă ar fi salvat-o pe ea însăşi!

— Mai devreme sau mai târziu, o să te răsplătesc eu, domnule Fragoso! îi spuse ea zâmbind.

— Şi cum anume, domnişoară Lina?

— Oh! Ştii dumneata prea bine!

— Atunci, dacă ştiu, să fie mai devreme, nu mai târziu! răspunse băiatul.

Şi din ziua aceea rămase hotărât că drăgălaşa Lina era logodnica lui Fragoso, că nunta lor se va face odată cu cea a lui Manoel cu Minha şi că noua pereche va rămâne la Belem pe lângă tinerii căsătoriţi.

— Totu-i cum nu se poate mai bine, repeta întruna Fragoso, dar n-aş fi crezut niciodată că Para e atât de departe!

Manoel şi Benito purtaseră o lungă discuţie în legătură cu cele petrecute. Nici vorbă că nu-i mai puteau cere lui Joam Garral să-l alunge pe cel căruia-i datora viaţa.

„Viaţa dumitale preţuieşte pentru mine mai mult decât oricare alta”, spusese Torres.

Benito auzise răspunsul hiperbolic şi totodată enigmatic, dat de aventurier.

Deocamdată cei doi tineri nu puteau face nimic. Mai mult ca oricând erau nevoiţi să aştepte, dar nu numai patru sau cinci zile, ci încă şapte sau opt săptămâni, adică atât timp cât îi va trebui plutei ca să coboare până la Belem.

— În toate astea e o taină pe care nu izbutesc s-o pricep! zise Benito.

— Da, dar cel puţin suntem liniştiţi într-o privinţă. De bună seamă, Benito, că Torres nu urmăreşte să-l ucidă pe tatăl tău. În rest, să veghem ca şi până acum!

Din ziua aceea, Torres se arătă şi mai retras ca mai înainte. Nu mai încercă să se vâre în sufletul celor din familie şi nici nu mai stărui atât pe lângă Minha. Se petrecu deci o destindere în această situaţie, de a cărei gravitate îşi dădeau seama toţi, afară poate de Joam Garral.

În seara aceleiaşi zile depăşiră, pe partea dreaptă a fluviului, insula Baroso, despărţită de ţărm prin canalul cu acelaşi nume, şi lacul Manaoari, alimentat de o puzderie de afluenţi neînsemnaţi.

Noaptea se scurse în linişte, dar Joam Garral le spuse să vegheze cu multă grijă.

A doua zi, la 20 august, dorind să se ţină cât mai aproape de malul drept, datorită curenţilor nestatornici de pe stânga, pilotul cârmi pluta pe intervalul dintre mal şi insule.

Dincolo de mal, pământul era semănat cu o sumedenie de lacuri de toate mărimile, cum ar fi lacul Calderon, Huarandeina şi câteva lagune cu apele negre. Acest sistem hidrografic vestea apropierea de Rio Negro, cel mai important afluent al Amazonului. De fapt, marele fluviu mai purta aici numele de Solimoes, dar, după gurile lui Rio Negro, avea să-l capete pe cel ce l-a făcut vestit printre toate apele din lume.

În timpul acestei zile pluta trebui să înainteze în condiţii foarte neobişnuite.

Braţul pe care intrase pilotul, dintre insula Calderon şi ţărm, era foarte îngust, deşi păruse la început destul de lat. Îl înşelase faptul că o mare parte din insulă, a cărei înălţime depăşea cu puţin nivelul fluviului, era încă acoperită de apele umflate.

De o parte şi de alta se înălţau păduri de copaci falnici, ale căror creste ajungeau la cincizeci de picioare de la pământ şi, unindu-se de la un mal la celălalt, alcătuiau un leagăn uriaş.

Pe partea stângă, nici nu se putea închipui ceva mai pitoresc decât această pădure inundată, ce părea plantată în mijlocul unui lac. Trunchiurile copacilor ieşeau dintr-o apă liniştită şi limpede, în care se oglindea în întregime toată împletitura de ramuri. Chiar de-ar fi fost înălţaţi deasupra unei oglinzi uriaşe, aidoma arbuştilor în miniatură pictaţi pe un vas ornamental pe care-i reflectă masa lustruită, unde-i aşezată vaza, n-ar fi putut fi mai exact reproduşi. Era greu de găsit o diferenţă între imaginea reflectată şi cea reală. De două ori mai înalţi, terminându-se atât la bază cât şi în înălţime printr-o uriaşă cupolă de verdeaţă, păreau că alcătuiesc două emisfere, iar pluta trebuia să treacă cu orice preţ printre aceste arcade de care se izbea curentul uşor al fluviului. Nu era cu putinţă să mai dea înapoi. Aceasta îl silea pe pilot să cârmească cu o deosebită precizie, pentru ca nu cumva să se lovească de o parte sau de cealaltă.

Cu acest prilej, Araujo îşi arătă toată priceperea, urmat îndeaproape de oamenii din echipă. Copacii din pădure foloseau drept puncte solide de sprijin pentru prăjinile lor lungi, astfel că izbutiră să păstreze direcţia. Cea mai mică izbitură ar fi putut să aşeze pluta de-a curmezişul, distrugând în întregime această uriaşă construcţie, şi ar fi dus, dacă nu la pieirea locuitorilor aflaţi pe ea, în orice caz la pierderea încărcăturii pe care o transporta.

— Tare frumos mai e! zise Minha. Mi-ar plăcea să călătorim mereu pe o apă atât de liniştită, feriţi de razele soarelui!

— Ar fi în acelaşi timp plăcut şi primejdios, dragă Minha, răspunse Manoel. Într-o pirogă, n-am avea de ce să ne temem navigând astfel; dar pe o plută lungă de lemn, e mai bine să ne aflăm în largul fluviului, fără nici o piedică în cale.

— În mai puţin de două ceasuri vom fi străbătut în întregime această pădure, zise pilotul.

— Atunci să privim cu luare-aminte, strigă Lina. Toate lucrurile frumoase trec atât de repede! Vai, dragă stăpână, uită-te la cârdul acela de maimuţe ce se hârjonesc pe crengile înalte ale copacilor, la păsările ce se oglindesc în apa asta cristalină!

— Şi la florile care se întredeschid la suprafaţa apei, legănate de curent ca de o adiere, adăugă Minha.

— Şi la lianele acelea, atât de graţios întinse de la un copac la altul, mai zise tânăra mulatră.

— Şi nici urmă de Fragoso la capătul lor! zise logodnicul Linei. Totuşi, ce mai floare frumoasă ai cules acolo, în pădurea din Iquitos!

— Priviţi vă rog la această floare unică pe lume, glumi Lina. Ah, stăpână, ia uitaţi-vă ce plante minunate!

Şi Lina arătă spre nişte nuferi cu frunze uriaşe şi cu bobocii cât nuca de cocos. Apoi, în partea unde se profilau malurile acoperite de apă, se vedeau snopi de trestie „mucumus” cu frunzele late, ale căror tulpini flexibile se pot da la o parte ca să facă loc de trecere unei pirogi, pentru ca apoi să se împreune din nou în urma ei. Locurile acelea aveau de ce să-i ispitească pe vânători, căci printre tufele mişcate de curent foia o întreagă lume de păsări acvatice.

lbişi, aşezaţi într-o atitudine epigrafică pe vreun trunchi bătrân, pe jumătate răsturnat; bâtlani cenuşii, nemişcaţi într-un picior; flamingo serioşi care de la distanţă păreau nişte umbrele trandafirii deschise printre frunze, şi multe alte phenicoptere de toate culorile însufleţeau această mlaştină temporară.

Dar pe suprafaţa apei mai lunecau şi vipere lungi şi iuţi, poate chiar nişte temuţi gymnoţi, ale căror descărcări electrice, repetate una după alta, paralizează omul sau animalul cel mai vânjos şi sfârşesc prin a-l ucide.

Trebuiau deci să se ferească de ei, precum şi de şerpii numiţi „sucurijus” care, cuibăriţi la tulpina vreunui copac, se desfăşoară, se întind, îşi apucă prada, o strâng între inelele lor, atât de puternice încât pot zdrobi şi un bou. S-au găsit în pădurile Amazonului reptile dintr-acestea, lungi de treizeci-treizeci şi cinci de picioare, şi, dac-ar fi să ne luăm după spusele domnului Carrey, există unele a căror lungime atinge chiar patruzeci şi şapte de picioare şi grosimea unui butoi!

Într-adevăr, odată ajuns pe suprafaţa plutei, un astfel de şarpe ar fi fost tot atât de primejdios ca şi un caiman.

Din fericire însă călătorii nu avură de luptat nici împotriva gymnoţilor, nici împotriva şerpilor şi drumul prin pădurea inundată, care ţinu vreme de două ceasuri, se încheie cu bine.

Mai trecură alte trei zile. Se apropiau de Manao. Încă douăzeci şi patru de ore, şi pluta va ajunge la vărsarea lui Rio Negro, în faţa acestei capitale a provinciei Amazoanelor.

Într-adevăr, la 23 august, către ceasurile cinci după-amiază, se opriră în punctul nordic al insulei Muras, pe malul drept al fluviului. Nu mai aveau de străbătut decât o distanţă de câteva mile în linie oblică, ca să ajungă în port.

Dar, pe bună dreptate, pilotul Araujo nu voi să intre chiar în aceeaşi zi, căci începuse să se întunece. Cele trei mile pe care le mai aveau de mers de-a curmezişul fluviului însemnau trei ore de navigaţie, şi în primul rând aveau nevoie de lumină.

Cina din seara aceea, ultima din prima parte a călătoriei, fu servită cu oarecare pompă. Să străbaţi jumătate din cursul Amazonului în asemenea condiţii, păi asta merita un ospăţ vesel! Hotărâră să ciocnească „în sănătatea fluviului Amazoanelor” câteva pahare din licoarea aceea divină de Porto şi Setubal.

Pe deasupra, aceasta avea să fie masa de logodnă a lui Fragoso şi încântătoarei Lina. Cea pentru Manoel şi Minha avusese loc la ferma din Iquitos, cu câteva săptămâni în urmă. După tânărul şi tânăra stăpână, era rândul acestei perechi devotate, căreia îi purtau atâta recunoştinţă!

Astfel că Lina, care urma să rămână în slujba stăpânei sale, şi Fragoso, care avea să intre în slujba lui Manoel Valdez, se aşezară la masă în mijlocul familiei, şi încă pe locurile de cinste care le fuseseră hărăzite.

Bineînţeles că la această masă, demnă de cămara şi bucătăria jangadei, lua parte şi Torres.

Aşezat în faţa lui Joam Garral, tăcut ca de obicei, aventurierul mai degrabă îi asculta pe cei din jur decât participa la discuţii. Fără să o arate, Benito îl supraveghea cu atenţie. Privirile lui Torres, aţintite mereu asupra tatălui său, aveau o strălucire nefirească. S-ar fi zis că-i o sălbăticiune ce caută să-şi fascineze prada, înainte de a se arunca asupra ei.

Manoel stătea de vorbă cu tânăra-i logodnică. Privirile lui se îndreptau uneori şi asupra lui Torres: numai că el se împăcase mai uşor decât Benito cu o situaţie ce avea să ia sfârşit, dacă nu la Manao, în orice caz la Belem.

Masa fu destul de veselă. Lina o însufleţi cu buna ei dispoziţie, Fragoso cu răspunsurile lui şugubeţe. Părintele Passanha privea bucuros la această mică lume pe care o îndrăgise, la cele două tinere perechi cărora le va da în curând binecuvântarea.

— Mănâncă zdravăn, părinte, îi zise Benito, care sfârşi prin a se amesteca în discuţia generală, cinsteşte această masă de logodnă! Vei avea nevoie de puteri ca să oficiezi atâtea cununii deodată!

— Ei, băiete dragă, răspunse părintele Passanha, găseşte-ţi tu o fată frumoasă şi cuminte care să te vrea de bărbat, şi ai să vezi că sunt în stare să vă cunun şi pe voi!

— Bine zis, părinte! strigă Manoel. Să bem pentru apropiata căsătorie a lui Benito!

— O să-i căutăm la Belem o tânără şi frumoasă logodnică, zise Minha, şi atunci va trebui să facă şi el ca toată lumea!

— Pentru căsătoria domnului Benito! strigă Fragoso care ar fi vrut ca toţi tinerii să se însoare odată cu el.

— Au dreptate, fiule, zise Yaquita. Închin şi eu paharul pentru căsătoria ta şi-ţi doresc să fii fericit cum vor fi Minha şi Manoel, cum am fost şi eu cu tatăl tău!

— Şi cum nădăjduiesc că veţi fi întotdeauna, zise atunci Torres, dând pe gât un pahar cu porto, fără să se uite la nimeni. Fiecare din cei de aici îşi ţine fericirea în propriile-i mâini!

Nu s-ar fi putut spune de ce, dar această urare, venită din partea aventurierului, lăsă o impresie neplăcută.

Manoel îşi dădu seama şi încercă să înveselească atmosfera:

— la să vedem, părinte, dacă tot suntem la acest capitol, oare n-ar fi niscai perechi de logodit pe plută?

— Cred că nu… răspunse părintele Passanha. Doar dacă nu cumva Torres… Cred că nu eşti însurat?

— Nu, sunt şi am fost totdeauna burlac!

Benito şi Manoel avură impresia că, în timp ce vorbea astfel, privirea lui Torres se îndrepta spre Minha.

— Şi ce te-ar împiedica să te însori? continuă părintele Passanha. Ai putea găsi la Belem o femeie de vârsta dumitale şi te-ai putea statornici astfel în oraş. Ar fi mai bine decât viaţa rătăcitoare pe care ai dus-o şi din care nu te-ai ales până acum cu cine ştie ce foloase!

— Ai dreptate, părinte, răspunse Torres. Nu zic nu! Dealtfel, pilda este molipsitoare. Văzând atâţia logodnici în jurul meu, mai că-mi vine şi mie pofta de însurătoare! Dar nu cunosc absolut pe nimeni în oraşul Belem şi, dacă nu s-o întâmpla ceva cu totul deosebit, îmi va fi greu să mă statornicesc acolo!

— Dar de unde eşti de fel? întrebă Fragoso, pe care-l urmărea gândul că-l mai întâlnise undeva pe Torres.

— Din provincia Mionas Geraes.

— Din ce localitate anume…?

— Din însăşi capitala ţinutului diamantelor, din Tijuco.

Dacă s-ar fi uitat cineva în clipa asta la Joam Garral, ar fi fost înspăimântat cât de sticloşi erau ochii lui când privirea i se încrucişa cu cea a lui Torres.