Capitolul IX.

ARHIPELAGUL ÎN FLĂCĂRI.

I nsula Scio – mai general numită Chios, în vremurile noastre – este situată în Marea Egee, la vest de golful Smirna, în apropiere de litoralul Asiei Mici. împreună cu Lesbos, de la nord, şi Samos, de la sud, face parte din grupul Sporadelor, în estul Arhipelagului. Scio se întinde pe mai bine de patruzeci de leghe în perimetru. Muntele Pelinean, astăzi muntele Elias, care o domină, se ridică la o înălţime de două mii cinci sute de picioare deasupra nivelului mării.

Dintre principalele oraşe aflate pe această insulă, Volysso, Pitys, Delphinium, Leuconia, Caucasa, Scio – capitala sa – este cel mai important. Aici, la 30 octombrie 1827, colonelul Fabvier debarcase cu un mic corp expediţionar, al cărui efectiv ajungea la şapte sute de soldaţi din armata regulată, două sute de călăreţi, cinci sute de recruţi cu soldă, aleşi dintre scioţi, şi cu un material de luptă alcătuit din zece obuziere şi zece tunuri. Intervenţia puterilor europene, după bătălia de la Navarin, nu rezolvase încă definitiv problema greacă. Anglia, Franţa şi Rusia nu voiau, într-adevăr, să acorde noului regat decât graniţele pe care insurecţia nu le depăşise. Or, această determinare nu putea mulţumi guvernul elen. El cerea, de asemenea, pe lângă întreaga Grecie continentală, Creta şi insula Scio, necesare autonomiei sale. De aceea, în vreme ce Miaoulis îşi fixase ca obiectiv Creta, iar Ducas, teritoriul continental, Fabvier debarca la Maurolimena, pe insula Scio, la data indicată mai sus.

Se înţelege că elenii voiau să le răpească turcilor această insulă superbă, minunat giuvaer din salba Sporadelor. Cerul său, cel mai senin din Asia Mică, îi oferea un climat de vis, fără călduri exagerate, fără îngheţuri excesive. Acest climat o răcorea cu suflul unei brize moderate şi o făcea ideală, numai pe ea dintre toate insulele Arhipelagului. Iată de ce, într-un imn atribuit lui Homer – pe care Scio şi-1 revendică drept unul dintre fiii săi —, poetul o numeşte „opulenta”. La apus, Scio produce vinuri delicioase, care rivalizează cu cele mai bune vinuri ale Antichităţii, şi o miere care poate să concureze cu aceea de pe muntele Hymette. La răsărit, îşi pârguieşte portocalii şi lămâii, al căror renume s-a răspândit până în Europa occidentală. La miazăzi, se împădureşte cu diverse specii de fistic, care produc o preţioasă gumă, masticul, atât de folosită în artă şi chiar în medicină – marea bogăţie a ţării. În sfârşit, în acest ţinut binecuvântat de Dumnezeu cresc, alături de smochini, curmali, migdali, rodii şi măslini, toate tipurile celor mai frumoase esenţe de arbori din zonele meridionale ale Europei.

Aşadar, această insulă voia guvernul s-o înglobeze în noul regat. De aceea viteazul Fabvier, în ciuda tuturor amărăciunilor cu care fusese adăpat chiar de către aceia pentru care tocmai îşi vărsase sângele, se însărcinase s-o cucerească.

În acest timp, de-a lungul ultimelor luni ale acelui an, turcii nu încetaseră să-şi vadă de masacre şi de expediţiile în scop de jaf prin peninsula elenică, şi aceasta chiar în ajunul debarcării, la Nafplion, a lui Capo d'Istria. Sosirea acestui diplomat trebuia să pună capăt certurilor interne ale grecilor şi să concentreze puterea guvernului într-o singură mână. Dar, cu toate că Rusia avea să-i declare război sultanului şase luni mai târziu şi să vină, astfel, în ajutorul constituirii noului regat, Ibrahim era mai departe stăpân pe zona centrală şi pe oraşele cu ieşire la mare din Pelopones. Şi, dacă, la opt luni după aceea, la 6 iulie 1828, se pregătea să părăsească ţara căreia îi făcuse atâta rău, dacă, în luna septembrie a aceluiaşi an, nu trebuia să mai rămână nici picior de egiptean pe pământul Greciei, nu însemna că aceste hoarde sălbatice nu aveau să mai facă ravagii prin Moreea încă bună bucată de vreme.

Totodată, întrucât turcii sau aliaţii lor ocupau câteva oraşe de pe litoral, atât în Pelopones cât şi în Creta, nu era de mirare că piraţii colcăiau pe mările învecinate. Dacă răul pe care-1 produceau corăbiilor care făceau negoţ de la o insulă la alta era de proporţii, nu se datora faptului că flotilele greceşti comandate de Miaoulis, Canaris sau Tsamados încetaseră să îi prigonească; dar aceşti corsari erau numeroşi, neobosiţi şi din pricina lor nu mai exista nici pic de siguranţă în traversarea acestor mări. De la Creta până la insula Metelin, de la Rodos până la Negropontis, Arhipelagul era în flăcări.

În sfârşit, chiar şi la Scio, aceste bande, compuse din scursoarea tuturor naţiilor, jefuiau permanent prin vecinătăţile insulei şi-i veneau astfel în ajutor paşei, închis în citadela asupra căreia colonelul Fabvier avea să-şi înceapă asediul în condiţii mizerabile.

Ne amintim că negustorii din insulele ioniene, îngroziţi de această stare de lucruri, comună tuturor factoriilor de comerţ din Levant, puseseră mână de la mână pentru a arma o corvetă, menită să îi stârpească pe piraţi. Astfel, de cinci săptămâni, Syphanta părăsise Corfu, ca să pătrundă în apele Arhipelagului. Două sau trei ciocniri, cărora le-a făcut faţă cu succes, capturarea mai multor corăbii, pe bună dreptate suspecte, nu au putut decât s-o încurajeze să-şi continue opera. Semnalat, în mai multe rânduri, în apele din preajma Psarei, Skyrosului, Zeei, Lemnosului, Părosului, Santorinului, comandantul său Stradena îşi îndeplinea datoria cu tot atâta cutezanţă cât şi bucurie. Numai că se părea că nu-1 putuse încă întâlni pe acel Sacratif, imposibil de prins, ale cărui apariţii erau întotdeauna marcate prin cele mai sângeroase nenorociri. Se auzea adesea vorbindu-se de el, dar nu era văzut niciodată.

Cu vreo cincisprezece zile în urmă, mai precis la 13 noiembrie, Syphanta fusese zărită în vecinătăţile insulei Scio. La acea dată, portul insulei primise chiar una dintre capturile sale, iar Fabvier făcuse dreptate, cu promptitudine, împotriva echipajului de piraţi.

Dar, de la acea dată, nu se mai ştia nimic despre corvetă. Nimeni nu putea spune prin care locuri hăituiau în prezent tâlharii din Arhipelag. Se strecură chiar o reală nelinişte în privinţa sorţii acesteia. Până atunci, într-adevăr, în aceste mări foarte înguste, semănate din belşug cu insule şi, prin urmare, cu puncte de adăpost, se întâmpla rar să treacă mai multe zile fără să i se semnaleze prezenţa.

În aceste împrejurări, la 27 noiembrie, Henry d'Albaret sosi la Scio, la opt zile după ce părăsise Corfu. Venise să i se alăture clin nou fostului său comandant, ca să continue campania împotriva turcilor.

Dispariţia Hadjinei Elizundo îi dăduse o teribilă lovitură. Aşadar, fata îl respingea pe Nicolas Starkos, ca pe un mizerabil nedemn de ea, şi refuza să fie a celui pe care îl acceptase, pentru că era nedemnă de el! Ce mister exista în toată povestea? Unde trebuia să-1 caute? în viaţa fetei, atât de liniştită, atât de pură? Nu, evident! Atunci, în viaţa tatălui său? Dar, până la urmă, ce aveau în comun bancherul Elizundo şi căpitanul Nicolas Starkos?

La toate aceste întrebări, cine să-i răspundă? Casa băncii fusese abandonată. Chiar şi Xaris fusese nevoit să o părăsească, împreună cu fata. Henry d'Albaret nu se putea bizui decât pe propriile puteri ca să dezlege aceste secrete ale familiei Elizundo.

Îi trecuse atunci prin minte să răscolească tot oraşul Corfu, apoi întreaga insulă. Poate că Hadjine îşi căutase un refugiu în cine ştie ce loc neştiut? Existau, într-adevăr, mai multe sătucuri, răspândite ici şi colo pe faţa insulei, unde era lesne să găseşti un adăpost sigur. Pentru cineva care ar fi vrut să se ascundă de lume şi să se facă uitat, Benizze, Santa Decca, Leucimne şi douăzeci de alte asemenea sate, ofereau un loc retras şi liniştit. Henry d'Albaret bătu toate drumurile, scotoci chiar şi în cele mai umile cătune după vreo urmă de a fetei, dar nu găsi nimic.

Atunci, un indiciu îi dădu de bănuit că Hadjine Elizundo părăsise insula Corfu. într-adevăr, în micuţul port Halipa, aşezat în vest-nord-vestul insulei, i s-a spus că o tartană uşoară pornise în larg, cu puţin timp în urmă, după ce aşteptase doi pasageri, de către care fusese tocmită în secret.

Dar acesta era un indiciu destul de vag. De altfel, unele coincidenţe de date şi de fapte îi dădură, curând, un nou motiv de temeri tânărului ofiţer.

Într-adevăr, când se întorsese în Corfu, aflase că şaica, de asemenea, părăsise portul. Şi, cel mai grav, reieşea că plecarea se efectuase în aceeaşi zi în care Hadjine Elizundo dispăruse. Trebuia să considere că există vreo legătură între aceste două evenimente? Fata să fi fost atrasă într-o cursă, o dată cu Xaris, şi răpită cu forţa? Se afla ea oare acum în puterea căpitanului Karystei?

Acest gând îi sfâşie inima lui Henry d'Albaret. Dar ce putea face? în ce colţ al lumii să-1 fi căutat pe Nicolas Starkos? La urma urmei, cine era acest aventurier? Karysta, venită de nu se ştie unde, plecată nu se ştie încotro, putea, pe bună dreptate, să treacă drept o corabie suspectă! Totuşi, când îşi recapătă stăpânirea de sine, tânărul ofiţer respinse cu tărie această presupunere. Pentru că Hadjine Elizundo se declara nedemnă de el, pentru că ea nu voia să-1 mai vadă, ce era mai firesc decât să admită că se îndepărtase de bunăvoie, sub protecţia lui Xaris?

Ei bine, dacă aşa stăteau lucrurile, Henry d'Albaret va reuşi s-o regăsească. Poate că patriotismul ei o îndemnase să ia parte la această luptă în care se dezbătea soarta ţării sale. Poate că voise să pună această enormă avere, de care era liberă să dispună, în serviciul Războiului de Independenţă. Adică de ce n-ar fi urmat ea, pe aceeaşi scenă, exemplul Bubulinei, Modenei, Andronikăi şi al atâtor alte femei, faţă de care admiraţia sa nu avea margini?

Astfel, Henry d'Albaret, încredinţat că Hadjine Elizundo nu se mai afla în Corfu, se hotărî să îşi reia locul în corpul filoelenilor. Colonelul Fabvier era la Scio, cu soldaţii săi. Se decise să i se alăture. Părăsi insulele ioniene, traversă Grecia de Nord, străbătu golfurile Patras şi Lepanto, se îmbarcă în golful Eginei, scăpă, nu fără greutăţi, de câţiva piraţi care tâlhăreau prin apele Cicladelor şi, după o traversare rapidă, debarcă la Scio.

Fabvier îi făcu tânărului ofiţer o primire cordială, care dovedea că îl preţuieşte foarte mult. Acest soldat viteaz vedea în tânăr nu doar un devotat tovarăş de arme, ci şi un prieten bun, căruia îi putea împărtăşi necazurile sale – şi acestea erau destul de mari. Indisciplina recruţilor, care reprezentau un număr important din corpul expediţionar, solda prost sau deloc plătită, încurcăturile iscate chiar de scioţi, toate acestea îi împiedicau şi îi întârziau operaţiunile.

Între timp, asediul citadelei din Scio începuse. Totuşi, Henry d'Albaret sosi destul de devreme ca să ia parte la lucrările pregătitoare. în două rânduri, puterile aliate îi ordonară colonelului Fabvier să-şi înceteze preparativele; colonelul, susţinut în mod deschis de guvernul elen, nu ţinu cont în nici un fel de aceste dispoziţii şi îşi continuă netulburat opera.

Curând, acest asediu fu convertit într-un soi de blocadă, dar nu suficient de fermă, astfel încât asediaţii putură să primească mai departe provizii şi muniţii. Oricum, poate că Fabvier ar fi reuşit să pună mâna pe citadelă, dacă armata sa, pe care foametea o vlăguia zi după zi, nu s-ar fi răspândit pe insulă după pradă şi hrană. Or, astfel se întâmplă că o flotilă otomană, alcătuită din cinci vase, putu forţa portul din Scio şi le aduse turcilor întăriri de două mii cinci sute de oameni. Este adevărat că, la puţin timp după aceasta, Miaoulis apăru cu escadra sa pentru a-i veni în ajutor colonelului Fabvier, dar era prea târziu, aşa că fu silit să se retragă.

O dată cu amiralul grec sosiseră câteva corăbii, pe care era îmbarcat un oarecare număr de voluntari, destinaţi să întărească forţele corpului expediţionar din Scio. Acestora li se alăturase şi o femeie.

După ce luptase până în ultima clipă împotriva soldaţilor lui Ibrahim în Pelopones, Andronika, prezentă încă de la începutul războiului, voia, de asemenea, să fie prezentă şi la sfârşitul lui. Iată de ce venise la Scio, hotărâtă să-şi dea şi viaţa, dacă ar fi trebuit, pentru această insulă pe care grecii pretindeau să o anexeze noului lor regat. Aceasta ar fi însemnat, pentru ea, un soi de compensaţie pentru răul pe care nedemnul său fiu îl comisese chiar pe acest teritoriu, în timpul îngrozitoarelor masacre din 1822.

Atunci, sultanul lansase împotriva insulei Scio înfiorătoarea sentinţă: foc, sabie, sclavie. Căpitanul-paşă Kara-Ali fusese însărcinat s-o execute. Şi el o îndeplinise. Hoardele sale setoase de sânge puseseră piciorul pe insulă. Toţi bărbaţii de peste doisprezece ani şi toate femeile de peste patruzeci de ani fuseseră măcelăriţi fără milă. Restul, luat în robie, trebuia transportat pe pieţele de sclavi din Smirna şi din Berberia. Întreaga insulă fusese, astfel, trecută prin foc şi sabie de mâna celor treizeci de mii de turci. Douăzeci şi trei de mii de scioţi fuseseră ucişi. Patruzeci şi şapte de mii fuseseră destinaţi vânzării.

Şi în acel moment intervenise Nicolas Starkos. Tovarăşii săi şi cu el, după ce îşi luaseră partea din ucideri şi jafuri, deveniseră principalii agenţi maritimi în acest trafic, care avea să dea pradă o întreagă mulţime de oameni avidităţii otomane. Corăbiile acestui renegat fuseseră cele care serviseră transportului miilor de nefericiţi pe coastele Asiei Mici şi ale Africii. In urma acestor mârşave operaţiuni, Nicolas Starkos intrase în legătură cu bancherul Elizundo. De aici rezultaseră enorme beneficii, din care cea mai mare parte îi reveniseră tatălui Hadjinei.

Andronika ştia prea bine care fusese participarea lui Nicolas Starkos în masacrele din Scio, care fusese rolul pe care îl jucase el în acele oribile împrejurări. Iată de ce ţinuse să vină acolo unde ar fi fost de sute de ori blestemată, dacă s-ar fi ştiut că ea era mama acelui mizerabil. I se părea că a lupta pe această insulă, a-şi vărsa sângele pentru cauza scioţilor, ar fi un fel de penitenţă, o supremă ispăşire a crimelor fiului său.

Dar, din momentul în care Andronika debarcase la Scio, ar fi fost greu ca Henry d'Albaret şi cu ea să nu se întâlnească într-o bună zi. într-adevăr, la puţin timp după sosirea ei, la 15 ianuarie, Andronika se trezi, pe neaşteptate, în faţa tânărului ofiţer care o salvase pe câmpul de bătălie de la Chaidari.

Ea fu cea care înainta către el, deschizându-şi larg braţele şi exclamând:

— Henry d'Albaret!

— Dumneata! Andronika! Dumneata! spuse tânărul ofiţer. Pe dumneata. să te regăsesc aici?

— Da! răspunse ea. Locul meu oare nu se află acolo unde mai este încă de luptat împotriva asupritorilor?

— Andronika, zise Henry d'Albaret, fii mândră de ţara clumitale! Fii mândră de fiii săi, care au apărat-o alături de dumneata! în curând n-o să mai fie picior de turc pe pământul Greciei!

— Ştiu, Henry d'Albaret, de m-ar ţine Dumnezeu în viaţă să apuc ziua aceea!

Apoi, Andronika fu rugată să-i vorbească despre ce mai făcuse de când se despărţiseră ei doi, după bătălia de la Chaidari. Ea îi povesti despre călătoria făcută în Magna, ţinutul său natal, pe care voise să-1 mai vadă o ultimă oară, apoi despre reapariţia sa în armata din Pelopones şi, în fine, despre sosirea ei în Scio.

La rândul lui, Henry d'Albaret îi descrise în ce împrejurări se întorsese în Corfu, care fuseseră legăturile sale cu bancherul Elizundo, apoi îi spuse despre căsătoria stabilită şi anulată, despre dispariţia Hadjinei, pe care el nu-şi pierduse speranţa că avea s-o regăsească într-o bună zi.

— Da, Henry d'Albaret, răspunse Andronika, chiar dacă nu ştii încă ce taină apasă asupra vieţii acestei fete, totuşi, ea este demnă de tine! Da! O s-o revezi şi o să fiţi fericiţi, după cum amândoi meritaţi să fiţi!

— Dar, spune-mi, Andronika, întrebă Henry d'Albaret, dumneata îl cunoşteai pe bancherul Elizundo?

— Nu, răspunse Andronika. Cum să-1 fi cunoscut eu şi de ce mă întrebi?

— Pentru că am avut de mai multe ori ocazia să pomenesc de dumneata în faţa lui, răspunse tânărul ofiţer, iar numele dumitale îi atrăgea atenţia în mod cu totul special. Într-o zi, chiar m-a întrebat dacă mai primisem veşti de la dumneata, după ce ne despărţisem.

— Eu nu. l-am cunoscut, Henry d'Albaret, şi numele bancherului Elizundo n-a fost niciodată rostit în faţa mea!

— Atunci, există şi aici un mister pe care nu mi-1 pot explica şi care nu va fi niciodată desluşit, fără îndoială, căci Elizundo nu mai există!

Henry d'Albaret rămăsese tăcut. Amintirile sale din Corfu îi reînviaseră în minte. începu din nou să se gândească la tot ce suferise, la tot ce trebuia să mai sufere încă, departe de Hadjine!

Apoi, întorcându-se spre Andronika:

— Şi, când acest război se va sfârşi, ce vrei să faci? o întrebă el.

— Dumnezeu se va îndura atunci de mine să mă ia din această lume, răspunse ea, din această lume unde mă mustră conştiinţa că am trăit!

— Ai mustrări de conştiinţă, Andronika?

— Da!

Şi ceea ce această mamă voia să spună era că toată viaţa ei fusese un chin, întrucât un asemenea fiu se născuse din ea! Dar, alungându-şi acest gând, ea reluă:

— Cât despre tine, Henry d'Albaret, eşti tânăr şi Dumnezeu ţi-a menit multe zile! Foloseşte-le, aşadar, s-o regăseşti pe aceea pe care ai pierdut-o. şi care te iubeşte!

— Da, Andronika, şi am s-o caut pretutindeni, cum, pretutindeni, de asemenea, am să-1 caut şi pe mizerabilul de rival care a venit să se arunce între ea şi mine!

— Cine era acel om? întrebă Andronika.

— Un căpitan, comandantul nu ştiu cărei corăbii dubioase, răspunse Henry d'Albaret, şi care a părăsit Corfu imediat după dispariţia Hadjinei!

— Şi cum se numea?

— Nicolas Starkos!

— El!

Încă un cuvânt şi taina ei s-ar fi dat în vileag, căci Andronika ar fi mărturisit că este mama lui Nicolas Starkos!

Acest nume, rostit atât de pe neaşteptate de către Henry d'Albaret, fusese pentru ea ca o spaimă, cumplită. Oricât de energică era, păli îngrozitor auzind numele fiului său. Aşadar, tot răul făcut tânărului ofiţer, celui care o salvase cu riscul vieţii lui, tot acest rău venea de la Nicolas Starkos!

Iar Henry d'Albaret nu putea să nu-şi dea seama de efectul pe care numele lui Starkos îl produsese asupra Andronikăi. Fireşte că voia s-o determine să vorbească despre acest subiect.

— Ce-ai păţit? Ce s-a întâmplat? strigă el. De ce atâta tulburare la numele căpitanului Karystei? Vorbeşte-mi! Vorbeşte-mi! Aşadar, îl cunoşti pe cel care îl poartă?

— Nu. Henry d'Albaret, nu! răspunse Andronika, bâlbâindu-se mai presus de voinţa ei.

— Ba da! II cunoşti! Andronika, te implor să-mi spui ce fel de om este acesta. ce face. unde se află în acest moment. unde l-aş putea întâlni!

— N-am habar!

— Ba nu. Ştii! Dumneata ştii, Andronika, şi refuzi să-mi spui. mie. tocmai mie! Poate că ajunge un singur cuvânt ca să mă poţi pune pe urmele lui. sau, poate, pe urmele Hadjinei. şi dumneata refuzi să-mi vorbeşti!

— Henry d'Albaret, răspunse Andronika cu un glas a cărui fermitate nu avea să o mai trădeze, nu ştiu nimic! N-am idee unde se află acest căpitan! Nu îl cunosc pe Nicolas Starkos!

Acestea fiind zise, ea se despărţi de tânărul ofiţer, care rămase sub imperiul unei profunde emoţii. Dar, din acel moment, oricât se strădui pentru a se mai întâlni o dată cu Andronika, fu în zadar. Fără îndoială, ea părăsise Scio şi se întorsese pe pământul Greciei. Henry d'Albaret trebui să renunţe la orice speranţă de a o regăsi.

De altfel, campania colonelului Fabvier avea să ia sfârşit în curând, fără să fi ajuns la nici un rezultat. Într-adevăr, dezertarea nu întârzie să-şi facă apariţia în corpul expediţionar. Soldaţii, în pofida rugăminţilor fierbinţi ale ofiţerilor, dezertau şi se îmbarcau, părăsind insula. Artileriştii, pe care Fabvier credea că poate conta mai presus de toţi ceilalţi, îşi abandonau tunurile. Nu mai era nimic de făcut în faţa unei asemenea descurajări, care îi afectase chiar şi pe cei mai buni!

Trebuia, deci, să ridice asediul şi să se întoarcă la Syros, unde se organizase această nefericită expediţie. Acolo, plătind preţul eroicei sale rezistenţe, colonelul Fabvier avea să primească numai reproşuri, numai dovezi ale celei mai negre ingratitudini.

Cât despre Henry d'Albaret, plănuise să plece din Scio o dată cu şeful său. însă, spre care punct al Arhipelagului avea să-şi continue el cercetările? Nu se hotărâse încă, în momentul în care un fapt neprevăzut îi curmă ezitările.

În ajunul zilei în care trebuia să se îmbarce pentru Grecia, sosi o scrisoare pentru el, prin poşta insulei.

Această misivă, timbrată în Corint, era adresată căpitanului Henry d'Albaret şi nu conţinea decât sfatul de mai jos: „Există un loc liber în statul major al corvetei Syphanta, din Corfu. I-ar plăcea căpitanului Henry d'Albaret să se îmbarce la bordul ei şi să continue campania începută împotriva lui Sacratif şi a piraţilor din Arhipelag?

Syphanta, în primele zile ale lunii martie, se va afla în apele capului Anapomera, din nordul insulei, iar şalupa sa va fi în permanenţă acostată la ţărm, în ansa Ora, de la marginea capului.

Fie ca Henry d'Albaret să facă după cum îi va dicta patriotismul!”

Nici o semnătură. Scris necunoscut. Nimic care să-i fi putut indica din partea cui venea această scrisoare.

În orice caz, în ea erau veşti despre corveta de care nu se mai auzise vorbindu-se de ceva timp. Era, de asemenea, pentru Henry d'Albaret, ocazia de a-şi relua meseria de marinar. Era, în sfârşit, posibilitatea de a-1 urmări pe acest Sacratif, poate chiar a scăpa Arhipelagul de el şi poate, totodată – ceea ce îi influenţă în mod cert hotărârea – o şansă de a-1 reîntâlni, pe aceste mări, pe Nicolas Starkos cu şaica lui.

Alegerea lui Henry d'Albaret fu, aşadar, imediat stabilită – să accepte propunerea pe care i-o făcea acest bilet anonim. îşi luă rămas-bun de la colonelul Fabvier, în momentul în care acesta se îmbarca pentru Syros; apoi, îşi închirie o ambarcaţiune uşoară şi se îndreptă spre nordul insulei.

Traversarea nu putea dura prea mult, mai ales cu un vânt de uscat, care sufla dinspre nord-vest. Ambarcaţiunea trecu prin faţa portului Coloquinta, între insulele Anossai şi capul Pampaca. De la acest promontoriu încolo, se îndreptă spre Ora, ţinând lungul coastei, astfel încât să ajungă în ansa cu acelaşi nume. Acolo debarcă Henry d'Albaret, în după-amiaza de 1 martie.

ÎI aştepta o barcă, legată la picioarele stâncilor. în larg, stătea o corvetă, cu pânzele strânse.

— Sunt căpitanul Henry d'Albaret, zise tânărul ofiţer către caporalul de marină care comanda barca.

— Căpitanul Henry d'Albaret doreşte să ni se alăture la bord? întrebă caporalul.

— În clipa aceasta.

Barca fu dezlegată. împinsă de cele şase vâsle ale sale, străbătu rapid distanţa care o separa de corvetă – până într-o milă.

Îndată ce Henry d'Albaret ajunse pe scara de bord a Syphantei, la pupa corvetei spre tribord, se auzi un fluierat lung, apoi răsună o salvă de tun, urmată curând de alte două. în momentul în care tânărul ofiţer punea piciorul pe punte, întregul echipaj, aliniat ca la o inspecţie de gală, îi prezentă arma, iar culorile corfirote fură înălţate la capătul cornului brigantinei.

Atunci, secundul corvetei înainta şi, cu o voce foarte puternică, să fie auzit de toţi:

— Ofiţerii şi echipajul Syphantei, zise el, sunt bucuroşi să îl primească la bord pe comandantul Henry d'Albaret!