Capitolul X.

CAMPANIA DIN ARHIPELAG.

S yphanta, corvetă obişnuită de luptă, avea o baterie alcătuită din douăzeci şi două de tunuri de calibrul 24 şi, pe punte – deşi era o raritate pe atunci la corăbiile de această categorie – şase tunuri-mitralii de calibrul 12. Cu etrava zveltă, subţiată la pupa, cu forme bine evidenţiate, putea rivaliza cu cele mai bune bastimente ale epocii. Neobosind indiferent de viteza impusă, cu ruliu moderat, navigând admirabil, aproape ca toate velierele bune, nimic n-o împiedica să-şi menţină pânzele sub vânt, de la terţarolă până la rândunică. Iar comandantul său, dacă era un marinar îndrăzneţ, putea ridica toate velele, fără teamă de nimic. Tangajul Syphantei nu era mai puternic decât al unei fregate. Mai curând şi-ar fi pierdut arborada decât să-şi fi coborât pânzele. De aici rezulta posibilitatea de a-i imprima, chiar şi pe o mare furtunoasă, o viteză cu totul deosebită. De aici rezulta, de asemenea, că dispunea de mari şanse de reuşită în aventuroasa croazieră pentru care o meniseră armatorii săi, coalizaţi împotriva piraţilor clin Arhipelag.

Cu toate că nu era un vas de război, în sensul că era proprietatea nu a unui stat, ci a unor simpli particulari, Syphanta avea un comandament de tip militar. Ofiţerii şi echipajul îşi făcuseră serviciul pe cele mai frumoase corvete din Franţa sau din Marea Britanie. Aceeaşi regularitate a manevrelor, aceeaşi disciplină la bord, aceeaşi ţinută în navigaţie ca şi în escale. Nimic din neglijenţa unei ambarcaţiuni armate în grabă, la care curajul mateloţilor nu este întotdeauna organizat aşa cum se cuvine Ia comandarea unui vas din marina militară.

Syphanta avea două sute cincizeci de oameni angajaţi pentru rolul de echipaj, în mare parte francezi, ponantezi sau provensali, iar, în rest, englezi, greci şi corfiroţi. Toţi erau pricepuţi la manevre, dârji în luptă, marinari până în adâncul fiinţei, pe care puteai conta în orice împrejurare – o dovediseră nu o dată. Caporali de marină, secunzi şi căpitani, demni de funcţiile lor, erau intermediarii între echipaj şi ofiţeri. în statul major, patru locotenenţi şi opt sublocotenenţi, de asemenea de origine corfirotă, franceză sau engleză, şi un secund. Acesta din urmă, căpitanul Todros, era un vechi navigator al Arhipelagului, foarte învăţat cu aceste mări pe care corveta trebuia să le cutreiere şi în cotloanele cele mai ascunse. Nu exista nici o insulă pe care să n-o ştie, cu toate golfurile, golfuleţele, ansele şi intrândurile sale. Nici o fâşie de pământ a cărei situare să nu-i fi fost cunoscută din precedentele campanii. Nici un braţ de mare ale cărui coordonate să nu-i fi fost gravate în minte, cu tot atâta precizie ca şi pe hărţile sale.

Acest ofiţer, în vârstă de vreo cincizeci de ani, grec originar din Hydra, care servise deja sub ordinele lui Canaris şi Tomasis, era un preţios auxiliar pentru comandamentul Syphantei.

Debutul acestei croaziere în Arhipelag, corveta îl făcuse sub ordinele căpitanului Stradena. Primele săptămâni de navigaţie fuseseră destul de norocoase, după cum am spus. Bastimente distruse, capturi importante: fusese un început de bun augur. Dar campania nu se realiza fără pierderi, şi încă unele sensibile, în detrimentul echipajului şi al corpului de ofiţeri. Dacă lumea rămăsese fără veşti de la Syphanta destul de mult timp, aceasta se datorase faptului că, la 27 februarie, avusese de susţinut o luptă împotriva unei flotile de piraţi, în larg de insula Lemnos.

Această luptă nu numai că o costase vreo patruzeci de oameni, ucişi sau răniţi, clar însuşi comandantul Stradena, rănit de moarte de o ghiulea, căzuse la postul său, pe puntea de comandă.

Căpitanul Todros preluase atunci comandamentul corvetei; apoi, după ce îşi asigurase victoria, trăsese în portul din Egina, în scopul de a face urgente reparaţii la cocă şi la arboraclă.

Acolo, la câteva zile după sosirea Syphantei, aflaseră, nu fără surpriză, că aceasta tocmai fusese cumpărată, la un preţ destul de ridicat, de către un bancher clin Ragusa, al cărui împuternicit venise la Egina să reglementeze actele de bord. Toate acestea s-au realizat fără să se facă vreo contestaţie şi a fost bine stabilit şi în bună regulă că, pe viitor, corveta nu mai aparţinea vechilor proprietari, armatorii corfiroţi, al căror beneficiu din această vânzare a fost considerabil.

Dar, dacă Syphanta îşi schimbase stăpânul, destinaţia sa avea să rămână aceeaşi. Să cureţe Arhipelagul de bandiţii care îl bântuiau, să-i repatrieze, la nevoie, pe prizonieri, pe care putea să-i lase oriunde în drumul său, să nu abandoneze sarcina până n-ar fi curăţat aceste mări de cel mai groaznic dintre tâlhari, piratul Sacratif – aceasta era misiunea care îi rămăsese impusă. O dată încheiate reparaţiile, secundul primi ordinul să pornească în croazieră spre coasta nordică a insulei Scio, unde trebuia să-1 găsească pe noul său căpitan, care avea să devină „singurul stăpân după Dumnezeu” la bordul său.

În acel moment primise Henry d'Albaret biletul laconic, prin care era înştiinţat că exista un loc liber în statul major al corvetei Syphanta.

Se ştie că el acceptase, neîndoindu-se nici o clipă că respectivul loc, liber pe atunci, ar fi fost acela de comandant. Iată de ce, îndată ce pusese piciorul pe punte, secundul, ofiţerii şi echipajul veniră să se pună la ordinele sale, în timp ce tunul saluta culorile corfirote. Toate acestea, Henry d'Albaret le află dintr-o discuţie pe care o purtă cu căpitanul Todros. Actul prin care i se încredinţa comandamentul corvetei era întocmit în bună regulă. Autoritatea tânărului ofiţer nu putea fi, aşadar, contestată – nici nu a fost. De altfel, mai mulţi ofiţeri de la bord îl cunoşteau. Se ştia că fusese locotenent de vas, unul dintre cei mai tineri, dar totodată dintre cei mai distinşi din marina franceză. Rolul pe care îl jucase în războiul de Independenţă îi adusese o reputaţie meritată. Astfel, de la prima trecere în revistă efectuată la bordul Syphantei, numele său fu aclamat de întregul echipaj.

— Ofiţeri şi mateloţi, zise simplu Henry d'Albaret, ştiu care este misiunea încredinţată Syphantei. O vom îndeplini pe de-a întregul, cu ajutorul bunului Dumnezeu! Cinste fostului vostru comandant, Stradena, care şi-a dat viaţa în mod glorios aici, pe puntea de comandă! Mă bizui pe voi! Puteţi conta pe mine! Rupeţi rândurile!

A doua zi, la 2 martie, corveta, cu toate pânzele sus, pierdea din vedere ţărmul insulei Scio, apoi piscul muntelui Elias, care o domina, luând cap compas nordul Arhipelagului.

Unui marinar nu-i trebuie decât o privire şi o jumătate de zi de navigaţie ca să-şi dea seama de valoarea corăbiei sale. Vântul sufla dinspre nord-vest, un vânt bun, care nu le ceru să coboare dintre pânze. Comandantul d'Albaret putu, aşadar, să aprecieze, încă din ziua aceea, excelentele calităţi nautice ale corvetei.

— Ar învinge zburătorii oricărui vas din flotele aliate, îi spuse căpitanul Todros, şi ar ţine-o chiar şi cu vânt în două terţarole!

Ceea ce, în mintea bravului marinar, semnifica două lucruri: mai întâi, că nici o altă corabie cu pânze n-ar fi capabilă să o întreacă pe Syphanta în viteză; apoi, că solida sa arboradă şi stabilitatea sa pe apă i-ar îngădui să-şi păstreze velatura ridicată chiar şi pe o vreme care ar fi obligat orice altă corabie s-o coboare, riscând altminteri să se ducă la fund.

Syphanta, cu mura la tribord, ţinându-se îndeaproape de direcţia stabilită, luă cap compas nord, astfel încât lăsă, în est, insula Metelin sau Lesbos, una dintre cele mai mari din Arhipelag.

A doua zi, corveta trecea în larg pe lângă această insulă, unde, chiar de la începutul războiului, în 1821, grecii repurtaseră o mare victorie asupra flotei otomane.

— Am fost şi eu acolo, îi povesti căpitanul Todros comandantului d'Albaret. Era în luna mai. Noi aveam şaptezeci de bricuri ca să luptăm cu cinci vase turceşti, patru fregate şi patru corvete, care se refugiaseră în portul de la Metelin. Un vas de 74 a pornit de acolo pentru a cere ajutoare de la Constantinopol. Dar noi l-am prins repede şi a sărit în aer cu cei nouă sute cincizeci de mateloţi ai săi! Da! Am fost acolo, şi eu am fost cel care a dat foc la cămăşile de pucioasă şi gudron, cu care îi îmbrăcaserăm carena! Bune cămăşi, ţin de cald, comandante, şi ţi le recomand, când va fi ocazia. pentru domnii piraţi!

Merita să-1 auzi pe căpitanul Todros povestindu-şi astfel isprăvile, cu umorul sănătos al unui matelot din teugă. Dar faptele pe care le povestea secundul Syphantei, chiar le făcuse şi le făcuse bine.

Nu fără temei Henry d'Albaret, după ce preluase comandamentul corvetei, naviga spre nord. Cu puţine zile înainte de plecarea sa din Scio, corăbii suspecte fuseseră semnalate în apropiere de Lemnos şi Samothrace. Câteva cabotiere levantine fuseseră prădate şi distruse în apropiere de litoralul turcesc din Europa. Probabil că aceşti piraţi, de când Syphanta îi prigonea cu îndârjire, se gândeau să se refugieze în împrejurimile septentrionale ale Arhipelagului. Din partea lor, era o măsură de prudenţă.

În apele insulei Metelin nu se vedea nimic. Doar câteva corăbii de comerţ, care comunicară cu Syphanta şi cărora prezenţa sa le readuse liniştea.

Timp de alte cincisprezece zile, corveta, deşi greu încercată de vremea rea a echinocţiului, şi-a îndeplinit conştiincioasă misiunea. în timpul a două sau trei hule succesive, care o siliră să se repună la capă, Henry d'Albaret putu aprecia atât calităţile corăbiei, cât şi pe ale echipajului. Dar şi el putu fi apreciat şi nu-şi dezminţi reputaţia, deja răspândită printre ofiţerii marinei franceze, de iscusit într-ale manevrelor. De talentele sale de tactician în timpul luptei navale aveau să-şi dea seama ceva mai târziu. Cât despre curajul său în bătălie, nimeni nu-1 punea la îndoială.

În aceste circumstanţe dificile, tânărul comandant şe arătă tot atât de priceput în teorie cât şi în practică. Avea un caracter îndrăzneţ, o mare tărie sufletească, un imperturbabil sânge rece, mereu gata să prevadă, dar şi să stăpânească evenimentele. Pe scurt, era un marinar, iar acest cuvânt spunea totul. În a doua jumătate a lunii martie, corveta a făcut cunoştinţă cu ţărmul insulei Lemnos. Această insulă, cea mai importantă din acest capăt al Mării Egee, lungă de cincisprezece leghe, lată de şase, nu fusese atinsă, ca şi vecina sa Imbro, de Războiul de Independenţă; dar, în mai multe rânduri, piraţii veniseră aici, chiar până la intrarea în radă, ca să pună mâna pe vasele de comerţ. Corveta, voind să îşi reîmprospăteze proviziile, făcu escală în port, în momentul acela foarte aglomerat. La vremea respectivă, într-adevăr, se construiau multe corăbii în Lemnos, dar, de teama piraţilor, ba nu se terminau cele în şantier, ba nu îndrăzneau să iasă cele terminate. De aici, marea aglomeraţie.

Informaţiile pe care comandantul d'Albaret le obţinu pe această insulă nu puteau decât să-1 încurajeze să-şi continue campania în nordul Arhipelagului. De mai multe ori, chiar, fu repetat numele de Sacratif în faţa ofiţerilor săi şi a lui.

— Ah! izbucni căpitanul Todros, într-adevăr ard de nerăbdare să mă întâlnesc faţă în faţă cu acest pungaş, care mi se pare intrat cumva în legendă! Aceasta mi-ar dovedi, cel puţin, că există!

— Te îndoieşti, aşadar, că ar exista? întrebă însufleţit Henry d'Albaret.

— Pe cuvânt, comandante, răspunse Todros, dacă vrei să ştii părerea mea, eu nu cred deloc în acest Sacratif şi nu ştiu pe nimeni să se poată lăuda că l-ar fi văzut vreodată! Poate că este o poreclă de luptă, cum îşi iau toate căpeteniile de piraţi pe aici! Vezi dumneata, eu socotesc că mai mult de unul s-a legănat deja, sub această poreclă, în vârful unei vergi a trinchetului! De altfel, nu contează! Principalul este că aceşti netrebnici trebuiau spânzuraţi şi au fost!

— La urma urmei, ceea ce spui este foarte posibil, căpitane Todros, răspunse Henry d'Albaret, şi aceasta ar explica darul de ubicuitate de care se pare că se bucură acest Sacratif.

— Ai dreptate, comandante, adăugă un ofiţer francez. Dacă Sacratif a fost văzut, cum se pretinde, în diverse locuri deodată şi chiar în aceeaşi zi, s-a întâmplat pentru că numele acesta este luat de mai mulţi şefi ai acestor bandiţi!

— Şi dacă îl folosesc mai mulţi, e ca să-i încurce mai tare pe oamenii cinstiţi care îi urmăresc să-i stârpească! replică secundul Todros. Dar, repet, există un mjloc sigur ca să facem să dispară numele acesta, şi anume să-i spânzurăm pe toţi cei care îl poartă. ba chiar şi pe cei care nu îl poartă! În felul acesta, adevăratul Sacratif, dacă există, nu va scăpa de funia pe care o merită pe drept cuvânt!

Căpitanul Todros avea dreptate, dar problema rămânea mai departe aceea de a-i întâlni pe aceşti răufăcători care nu se lăsau încolţiţi!

— Căpitane Todros, întrebă atunci Henry d'Albaret, în timpul primei campanii a Syphantei şi chiar în timpul campaniilor dumitale dinainte, n-ai dat vreodată de o şaică, de vreo sută de tone, cu numele de Karysta?

— Niciodată, răspunse secundul.

— Dai” dumneavoastră, domnii mei? insistă comandantul, adresându-se ofiţerilor.

Niciunul dintre ei nu auzise vorbindu-se despre şaică, deşi mai mulţi dintre ei cutreierau aceste mări ale Arhipelagului încă de la începutul Războiului de Independenţă.

— Nici numele de Nicolas Starkos, căpitanul acestei Karysta, n-a ajuns vreodată la urechile voastre? întrebă Henry d'Albaret, stăruind.

Acest nume le era absolut necunoscut ofiţerilor corvetei. Nici nu era de mirare, de altfel, întrucât era vorba despre patronul unei simple corăbii de comerţ, cum se întâlnesc cu sutele prin factoriile Levantului.

Cu toate acestea, Todros spuse că parcă şi-ar aminti, foarte vag, că, numele de Starkos îl auzise rostit în timpul unei escale în portul Arcadiei, din Messenia. Trebuia să fi fost căpitanul vreuneia dintre acele corăbii interlope, care transportau pe coastele barbare prizonierii vânduţi de către autorităţile musulmane.

— Bun! Dar nu putea fi acelaşi Starkos despre care vorbim, adăugă el. Fiindcă, spuneai dumneata, Starkos este patronul unei şeici, iar o şaică nu este de ajuns de încăpătoare pentru un astfel de trafic.

— Adevărat, răspunse Henry d'Albaret şi opri aici discuţia.

Dar, dacă se gândea la Nicolas Starkos, aceasta se întâmpla pentru că mintea sa se întorcea necontenit la misterul de nedesluşit al dublei dispariţii, a Hadjinei Elizundo şi a Andronikăi. Acum, aceste două nume erau nedespărţite în amintirile sale.

Pe la 25 martie, Syphanta se găsea în dreptul vârfului insulei Samothrace, la şaizeci de leghe în nordul insulei Scio. Se înţelege, luând în consideraţie timpul scurs în raport cu drumul parcurs, că toate refugiile de prin împrejurimi fuseseră minuţios cercetate. într-adevăr, ceea ce corveta nu putea face, acolo unde adâncimea fundului mării era prea mică, bărcile sale făceau pentru ea. Dar, până în acea zi, căutările rămăseseră fără rezultat.

Insula Samothrace fusese crâncen devastată în timpul războiului, iar turcii o mai ţineau încă în stăpânire. Se putea presupune, aşadar, că piraţii îşi găsiseră un adăpost sigur în numeroasele golfuleţe ale insulei, lipsită de un port veritabil. Muntele Saoce se ridică până la cinci sau şase mii de picioare şi, de la această înălţime, le venea uşor străjilor să zărească şi să semnaleze la timp orice corabie care li se părea suspectă. Piraţii, preveniţi dinainte, aveau, aşadar, toată înlesnirea să fugă înainte de a fi blocaţi. Aşa se şi întâmplase, probabil, căci Syphanta nu se întâlni cu nimeni în aceste ape, aproape pustii.

Henry d'Albaret dădu atunci ordin să se pornească spre nord-vest, astfel încât să ajungă la insula Thasos, situată la vreo douăzeci de leghe distanţă de Samothrace. Vântul se ridicase, iar corveta avea de manevrat împotriva unei foarte puternice brize, dar găsi, curând, adăpostul pământului şi, prin urmare, o mare mai domoală, care-i făcu înaintarea mai uşoară.

Ciudată soartă pentru puzderia de insule din Arhipelag! în vreme ce Scio şi Samothrace avuseseră atâta de suferit din partea turcilor, Thasos, nu mai mult decât Lesbos sau Imbro, nu se resimţise în urma şocului războiului. Or, toată populaţia din Thasos este grecească; moravurile de pe aici sunt primitive; bărbaţi şi femei au păstrat în gătelile lor, veşminte sau pieptănături, toată graţia artei antice. Autorităţile otomane, cărora această insulă li se închinase încă de la începutul secolului al XV-lea, ar fi putut, aşadar, s-o jefuiască după voie, fără a întâmpina vreo cât de mică rezistenţă. Totuşi, printr-un favor inexplicabil şi cu toate că bogăţia locuitorilor săi era de natură să aţâţe pofta acestor sălbatici fără scrupule, insula fusese cruţată, până atunci.

Dar, dacă n-ar fi sosit Syphanta, se prea poate ca şi Thasosul să fi cunoscut ororile jafului.

Într-adevăr, pe data de 2 aprilie, portul care se numeşte astăzi Pyrgos, situat în nordul insulei, era serios ameninţat de o descindere a piraţilor. Cinci sau şase corăbii de-ale lor, mistike şi djerme, împreună cu o brigantină, armată cu o duzină de tunuri, stăteau ameninţătoare în faţa oraşului. Debarcarea acestor bandiţi în mijlocul unei populaţii neobişnuite cu luptele s-ar fi sfârşit printr-un dezastru, fiindcă insula nu avea nici pe departe suficiente forţe să li se opună.

Dar corveta apăru în radă şi, de îndată ce fu semnalată, printr-un pavilion ridicat în vârful catargului principal al brigantinei, toate aceste vase s-au aranjat în linie de luptă – lucru ce indica o îndrăzneală nemaipomenită din partea lor.

— Aşadar, vor ataca? strigă căpitanul Todros, care se postase pe puntea de comandă, în apropierea comandantului.

— Vor ataca. sau se vor apăra! replică Henry d'Albaret, destul de surprins de atitudinea piraţilor.

— La dracul M-aş fi aşteptat mai curând să-i văd pe aceşti pungaşi fugind cu toate pânzele înălţate!

— Să reziste, din contra, căpitane Todros! Chiar să atace! Dacă fug, unii vor reuşi, fără îndoială, să ne scape! Dă ordin să se înceapă pregătirile de luptă!

Ordinele comandantului se executară pe loc. La baterie, tunurile au fost încărcate şi amorsate, iar ghiulelele, plasate la îndemâna servanţilor. Pe punte, s-au aşezat tunurile-mitralii în poziţie de tragere şi s-au distribuit armele, muschetele, pistoletele, săbiile şi securile de abordaj. Gabierii au fost pregătiţi pentru manevră, atât în vederea unei lupte imediate, cât şi a pornirii în urmărirea fugarilor. Toate acestea s-au efectuat cu tot atâta ordine şi promptitudine ca şi când Syphanta ar fi fost un vas de război.

Între timp, corveta se apropia de flotilă, gata să atace sau să respingă orice atac. Planul comandantului era de a se îndrepta spre brigantină, să o salute cu o salvă care ar fi putut s-o scoată în afara luptei, apoi să o acosteze şi să-şi lanseze oamenii la abordaj.

Dar probabil că piraţii, deşi se pregăteau de luptă, nu se gândeau decât să fugă. Dacă n-o făcuseră mai devreme, se întâmplase pentru că fuseseră luaţi prin surprindere de sosirea corvetei, care acum le închidea rada. Le rămânea, aşadar, să îşi coordoneze mişcările pentru a încerca să forţeze trecerea.

Brigantină deschise focul. îşi îndreptase tunurile astfel încât să-i poată doborî catargele corvetei sau măcar unul dintre ele. Dacă ar fi reuşit, ar fi avut nişte condiţii mai favorabile pentru a scăpa de urmărirea adversarei.

Salva trecu la şapte sau opt picioare pe deasupra punţii Syphantei, reteză câteva fungi, rupse câteva scote şi braţe de vergă, făcu să zboare în bucăţi o parte din balansinele vergilor dintre arborele principal şi arborele trinchet şi răni trei sau patru mateloţi, dar nu grav. Pe ansamblu, nu atinse nici punct esenţial.

Henry d'Albaret nu răspunse imediat. Ordonă oamenilor să se înainteze drept spre brigantină, iar salva sa de la tribord nu porni decât după ce se destramă fumul primelor explozii.

Spre marele noroc al brigantinei, căpitanul său a putut să cârmească, profitând de briză, şi nu primi decât două sau trei ghiulele în cocă, deasupra liniei de plutire. Chiar dacă îi muriseră câţiva oameni, totuşi nu fusese scoasă din luptă.

Dar proiectilele corvetei, care rataseră, nu fuseseră zadarnice. Mistika, pe care brigantină o descoperise când cârmise, a primit o bună parte din şarjă în parapeţii de la babord şi, din păcate pentru ea, începu să ia apă.

— Dacă n-a fost brigantină, iată că însoţitoarea ei a încasat-o în bătrâna sa coajă! strigară câţiva mateloţi, postaţi pe teugă, la prova Syphantei.

— Pe porţia mea de vin că se scufundă în cinci minute!

— Ba în trei!

— S-a făcut! Şi să-mi curgă vinul tău pe gâtlej la fel de uşor cum îi intră ei apa prin găurile din cocă!

— Se scufundă! Se scufundă!

— Iat-o deja în apă până la brâu. şi urmează să intre până deasupra creştetului!

— Şi toţi puii ăştia de draci sar din ea, cu capul înainte, salvându-se înot!

— Prea bine! dacă preferă frânghia de gât în loc de înecul în mijlocul mării, nu trebuie să-i supărăm!

Într-adevăr, mistika se scufunda, încetul cu încetul. De asemenea, înainte ca apa să-i fi urcat deasupra chilei, echipajul se aruncase în mare, în scopul de a ajunge la vreo altă corabie din flotilă.

Dar acestea din urmă aveau alte griji decât să se ocupe de a culege supravieţuitorii mistikăi! Căutau doar o cale de scăpare. Astfel, toţi aceşti mizerabili se înecară, fără ca vreun căpătâi de frânghie să le fie aruncat pentru a-i ridica la bord.

De altfel, a doua salvă a Syphantei fu trimisă, de data aceasta, uneia dintre djermele care se vedeau dintr-o coastă şi pe care o dezmembra complet. N-a fost nevoie de mai mult pentru a o nimici. Curând, djerma dispăru într-o cortină de flăcări, pe care o jumătate de duzină de proiectile înroşite în foc o aprinseseră pe puntea sa.

Văzând acest rezultat, celelalte două mici ambarcaţiuni pricepură că nu vor izbuti să se apere de tunurile corvetei. Era la fel de limpede că, şi de-ar fi fugit, n-ar fi avut nici o şansă să-i scape unui vas de mare viteză.

Astfel, căpitanul brigantinei trecu la unica măsură pe care o putea lua, dacă voia să-şi salveze echipajul. Dădu semnalul de adunare. În câteva minute, piraţii se refugiaseră la bordul său, după ce abandonaseră o mistikă şi o djermă, cărora le puseseră foc şi care nu întârziară să sară în aer.

Echipajul brigantinei, astfel întărit cu o sută de oameni, se bucura acum de condiţii mai bune pentru a accepta lupta prin abordaj, în cazul în care n-ar fi reuşit să fugă.

Chiar dacă echipajul său era acum egal în număr cu acela al corvetei, totuşi cel mai bine era să-şi caute salvarea în fugă. De aceea, nu ezită să-şi pună în valoare avantajele vitezei pe care le poseda, încercând să se refugieze pe coasta otomană. Acolo, căpitanul său ar fi ştiut atât de bine să se ascundă între stâncile de la ţărm, încât corveta nu l-ar fi putut nici descoperi, nici urma, dacă l-ar fi descoperit.

Briza se întărise considerabil. Brigantina nu ezită, totuşi, să greeze toate pânzele, până la contra-rândunici, cu riscul de a-şi frânge arborada, şi începu să se îndepărteze de Syphanta.

— Bun! strigă căpitanul Todros. M-aş mira peste poate ca picioarele sale să fie tot atât de lungi ca ale corvetei noastre!

Şi se întoarse către comandant, de la care aşteptă ordinele.

Dar, în clipa aceea, atenţia lui Henry d'Albaret tocmai fusese atrasă în altă parte. El nu privea spre brigantina. Cu ocheanul îndreptat către portul din Thasos, observa o ambarcaţiune uşoară care forţa pânzele pentru a se îndepărta.

Era o şaică. Purtată de o prielnică briză dinspre nord-vest, care-i permitea să-şi desfăşoare toate pânzele, pornise prin trecătoarea din sudul portului, pe unde pescajul său redus îi îngăduia accesul.

Henry d'Albaret, după ce o privise cu atenţie, îşi dădu nervos ocheanul la o parte:

— Karysta! strigă el.

— Cum?! Adică asta e şaica de care ne-ai vorbit? întrebă căpitanul Todros.

— Chiar aceasta, şi ce n-aş da să pun mâna pe ea.

Henry d'Albaret nu-şi termină fraza. între brigantina cu un numeros echipaj de piraţi la bord şi Karysta, cu toate că era comandată, fără îndoială, de Nikolas Starkos, datoria sa nu-i permitea să ezite. Desigur, abandonând urmărirea brigantinei, manevrând să iasă în extremitatea trecătoarei, i-ar fi putut tăia calea şeicii, ar fi putut s-o ajungă, să o cucerească. Dar ar fi însemnat să sacrifice interesul general în faţa interesului personal. Şi nu trebuia. Să se repeadă după brigantina, fără să piardă nici o clipă, să încerce s-o captureze ca s-o distrugă, iată ce trebuia să facă şi ceea ce făcu. Aruncă o ultimă privire spre Karysta, care se îndepărta cu o uluitoare viteză prin trecătoarea rămasă liberă şi dădu ordin să se pornească în urmărirea bastimentului pirat, care începuse să prindă distanţă în direcţie contrară.

Cât ai clipi, Syphanta, cu toate pânzele sus, porni iute pe siajul brigantinei. în acelaşi timp, tunurile sale de vânătoare fură aşezate în poziţie de tragere şi, cum cele două corăbii nu se aflau încă la mai mult de o jumătate de milă una de alta, corveta începu să vorbească.

Ce spunea, fără îndoială, nu era pe placul brigantinei. Iată de ce, cârmind două carturi, aceasta încercă să vadă dacă, în noua poziţie, nu va reuşi să se îndepărteze de adversara sa.

Nu se observă nici o schimbare.

Timonierul Syphantei puse puţin bara sub vânt, iar corveta cârmi, la rândul său.

Timp de o jumătate de oră, urmărirea fu continuată în aceleaşi condiţii. Piraţii pierdeau vizibil distanţă şi nu mai încăpea îndoială că vor fi ajunşi înainte de căderea nopţii. Dar lupta dintre cele două corăbii avea să se termine altfel.

Printr-o norocoasă lovitură, una dintre ghiulelele Syphantei izbuti să doboare catargul trinchetului de pe brigantina. Imediat corabia căzu sub vânt, iar corveta nu mai avu altceva de făcut decât să continue să înainteze, ca să se găsească în flancul brigantinei, un sfert de oră mai târziu.

Atunci, se auzi o înspăimântătoare detunătură. Syphanta tocmai îşi trimisese o întreagă încărcătură a tunurilor de la tribord, de la mai puţin de o jumătate de ancablură. Brigantina fu parcă săltată de această avalanşă de fier; însă numai opera moartă fusese atinsă şi nu se scufundă.

Cu toate acestea, căpitanul, al cărui echipaj fusese decimat de această ultimă şarjă, pricepu că nu mai putea rezista multă vreme şi coborî pavilionul.

Într-o clipă, bărcile corvetei acostară brigantina şi îi aduseră pe cei câţiva supravieţuitori. în urma lor, corabia, lăsată pradă flăcărilor, arse până în momentul în care incendiul atinse linia sa de plutire. Atunci, se scufundă în valuri.

Syphanta făcuse o treabă bună şi utilă. Cine era şeful acestei flotile, numele său, originea sa, antecedentele sale, nu aveau să se afle vreodată, fiindcă acesta refuză cu încăpăţânare să răspundă la întrebările care îi fură adresate. Cât despre tovarăşii lui, ei au păstrat, de asemenea, tăcerea şi, poate că, după cum se mai întâmplă uneori, chiar nu ştiau nimic despre trecutul celui care îi comanda. Dar, că erau piraţi, nu se puteau înşela, şi făcură prompt dreptate.

Totuşi, apariţia şi dispariţia şeicii îi dăduseră în mod deosebit de gândit lui Henry d'Albaret. într-adevăr, împrejurările în care tocmai părăsise Thasosul nu puteau s-o facă decât absolut suspectă. Voise să profite de lupta pe care o dădea corveta împotriva flotilei, ca să scape mai sigur? Se temea să se trezească faţă în faţă cu Syphanta, pe care poate o recunoscuse? O corabie cinstită ar fi rămas liniştită în port, întrucât piraţii nu căutau decât să se îndepărteze! Dimpotrivă, iată că această Karysta, cu riscul de a cădea în mâinile lor, se grăbise să-şi ridice ancora şi să pornească în larg! Nimic mai dubios decât acest mod de a acţiona şi puteai să te întrebi dacă nu cumva fusese în înţelegere cu piraţii! într-adevăr, comandantul d'Albaret n-ar fi fost surprins să afle că Nicolas Starkos era unul de-ai lor. Din păcate, nu se mai putea bizui decât pe hazard ca să-i regăsească urma. Noaptea tocmai se lăsa, iar Syphanta, recoborând spre sud, nu mai avea nici o şansă să întâlnească şaica. Aşadar, oricâte regrete ar fi încercat Henry d'Albaret pentru că pierduse ocazia de a-1 captura pe Nicolas Starkos, trebui să se resemneze, căci îşi făcuse datoria. Rezultatul luptei de la Thasos însemna cinci corăbii distruse, fără să-1 fi costat aproape nimic pe echipajul corvetei. De acum încolo, poate, şi pentru un oarecare timp, siguranţa era reinstaurată în vecinătăţile Arhipelagului septentrional.