Capitolul VIII.

DOUĂZECI DE MILIOANE ÎN JOC.

C are aveau să fie consecinţele acestui eveniment, nimeni n-ar fi putut prevedea. Henry d'Albaret, îndată ce află, crezu, absolut firesc, că aceste consecinţe n-ar putea fi decât în favoarea sa. în orice caz, însemnau amânarea căsătoriei Hadjinei Elizundo. Deşi fata trebuie să fi fost profund îndurerată, tânărul ofiţer nu ezită să se prezinte în casa de pe strada Reale, dar nu-i putu vedea nici pe Hadjine, nici pe Xaris. Nu-i mai rămânea, aşadar, decât să aştepte.

— Dacă, luându-1 de bărbat pe acest Nicolas Starkos, gândea el, Hadjine se sacrifica voinţei tatălui său, atunci căsătoria aceasta nu va mai avea loc, acum, că tatăl ei nu mai există!

Raţionamentul era corect. Ajunse, de aici, la următoarea deducţie, cu totul naturală, că, dacă şansele lui Henry d'Albaret crescuseră, acelea ale lui Nicolas Starkos scăzuseră.

Aşadar, nu este de mirare că, a doua zi, o discuţie despre acest subiect, provocată de Skopelo, avu loc la bordul şeicii între căpitanul său şi el.

Secundul Karystei fusese cel care, reîntorcându-se la bord în jurul orei zece dimineaţa, îi adusese vestea morţii lui Elizundo – veste care stârnise mare vâlvă în oraş.

Ai fi putut crede că Nicolas Starkos, la primele cuvinte pe care i le spuse Skopelo, avea să cadă pradă unei izbucniri de furie. Nimic de genul acesta. Căpitanul ştia să se stăpânească şi nu-i plăcea să acuze când faptul era împlinit.

— Ah! Elizundo a murit? spuse el, simplu.

— Da! A murit!

— S-a sinucis? adăugă Nicolas Starkos cu jumătate de voce, ca şi când ar fi vorbit cu sine însuşi.

— Nu, răspunse Skopelo, care auzise reflexia căpitanului, nu! Medicii au constatat că bancherul Elizundo a murit dintr-o congestie.

— Ca fulgerat?

— Aproape. Şi-a pierdut cunoştinţa dintr-o dată şi n-a mai putut să rostească nici un cuvânt înainte de a-şi da duhul!

— Cu atât mai bine, Skopelo!

— Fără discuţie, căpitane, mai ales că afacerea Arcadia se încheiase deja.

— În întregime, răspunse Nicolas Starkos. Poliţele noastre au fost scontate şi, acum, te vei putea ocupa, cu bani, de livrarea convoiului de prizonieri.

— Ei! să fie al dracului, era şi timpul! strigă secundul. Dar, căpitane, dacă această operaţiune este terminată, cealaltă?

— Cealaltă? răspunse liniştit Nicolas Starkos. Ei bine! cealaltă se va încheia cum trebuia să se încheie! Nu văd de ce s-ar schimba situaţia! Hadjine Elizundo va asculta de tatăl său mort, precum trebuia să asculte şi de tatăl său viu şi din aceleaşi motive!

— Aşadar, căpitane, reluă Skopelo, n-ai intenţia să abandonezi partida?

— S-o abandonez! strigă Nicolas Starkos pe un ton care indica voinţa lui neabătută de a spulbera orice obstacol. Ia spune-mi, Skopelo, crezi tu că există pe lume vreun bărbat, unul singur, care să fie de acord să-şi retragă mâna, când nu are decât s-o întindă, ca să-i pice douăzeci de milioane?!

— Douăzeci de milioane! repetă Skopelo, care zâmbea, clătinând din cap. Da! tocmai la douăzeci de milioane socotisem şi eu că se ridică averea răposatului nostru prieten Elizundo!

— Avere reală, clară, în valori veritabile, reluă Nicolas Starkos, şi a cărei preschimbare în bani se va putea face neîntârziat.

— Îndată ce vei intra tu în posesia ei, căpitane, fiindcă, deocamdată, toată această avere va reveni frumoasei Hadjine.

— Da, şi ea îmi va reveni mie! Fii fără grijă, Skopelo! Cu un singur cuvânt pot spulbera onoarea bancherului, iar, atât după moartea lui cât şi înainte, fiica lui va ţine mai mult la această onoare decât la averea sa! Dar eu nu voi spune nimic, nu voi avea nimic de spus! Cum i-am forţat mâna tatălui, i-o voi forţa la fel şi pe a fiicei! Ea va fi foarte bucuroasă să îi aducă lui Nicolas Starkos aceste douăzeci de milioane şi, dacă te mai îndoieşti, Skopelo, înseamnă că nu-1 cunoşti pe căpitanul Karystei!

Nicolas Starkos vorbea cu o asemenea siguranţă de sine, încât secundul său, deşi nu era înclinat să-şi facă iluzii, reîncepu să creadă că evenimentul din ajun nu va împiedica încheierea afacerii. Nu va fi decât o oarecare întârziere, atâta tot.

Care avea să fie durata acestei întârzieri, iată unica problemă care-1 preocupa pe Skopelo, ba chiar şi pe Nicolas Starkos, deşi nu voia să recunoască. Nu rată ocazia să asiste, a doua zi, la funeraliile bogatului bancher, care se oficiară foarte simplu şi cu participarea unui foarte restrâns număr de persoane. Acolo, se întâlni cu Henry d'Albaret; dar, între cei doi, nu avu loc decât un scurt schimb de priviri, nimic mai mult.

Timp de cinci zile după moartea lui Elizundo, căpitanul Karystei încercă zadarnic să ajungă până la fată. Uşa casei băncii murise o dată cu bancherul.

Pe de altă parte, nici Henry d'Albaret nu fu mai norocos decât Nicolas Starkos. El nu putu să ia legătura cu Hadjine nici vizitând-o, nici scriindu-i. Ii venea să se întrebe dacă fata nu părăsise cumva Corfu, sub protecţia lui Xaris, care nu se arăta pe nicăieri.

Cu toate acestea, căpitanul Karystei, departe de a-şi abandona proiectele, repeta cu tărie că realizarea lor nu era decât amânată. Mulţumită lui, mulţumită manevrelor lui Skopelo, zvonurilor pe care acesta le răspândea în mod voit, căsătoria lui Nicolas Starkos şi a Hadjinei Elizundo nu era pusă de nimeni la îndoială. Trebuia doar să mai aştepte până când se va fi sfârşit prima perioadă de doliu şi, poate, de asemenea, până când situaţia financiară a băncii va fi definitiv reglată.

Cât despre averea pe care o lăsa bancherul, se ştia că era enormă. Umflată, fireşte, de sporovăielile cartierului şi de bârfitorii oraşului, ajunsese deja de cinci ori mai mare. Da! se afirma că Elizundo lăsa nu mai puţin de o sută de milioane! Şi ce moştenitoare, această tânără Hadjine, şi ce fericit bărbat, acest Nicolas Starkos, căruia îi era făgăduită mâna ei! Nu se mai vorbea decât despre aceasta în tot Corfu, începând din cele două cartiere ale sale şi până în cele mai îndepărtate sate ale insulei! De aceea, curioşii veneau în valuri pe strada Reale. În lipsă de altceva mai bun, voiau măcar să contemple această casă faimoasă, în care intrase atâta bănet şi în care trebuie să fi rămas tot atâta, fiindcă ieşise atât de puţin!

Adevărul este că averea era enormă. Ea se ridica la aproape douăzeci de milioane şi, clupă cum îi spusese Nicolas Starkos lui Skopelo la ultima lor discuţie, era în titluri, uşor de schimbat în bani peşin, nu în proprietăţi funciare.

Acest lucru li se dezvălui Hadjinei Elizundo şi, deopotrivă, lui Xaris, în primele zile de după moartea bancherului. De asemenea, fură obligaţi să cunoască mijloacele prin care averea acesta fusese obţinută. într-adevăr, Xaris avea destul experienţă în afacerile de bancă încât să-şi dea seama care fusese istoria factoriei, în momentul în care registrele şi actele îi fură puse la dispoziţie. Elizundo avusese, fără îndoială, intenţia să le distrugă mai târziu, dar moartea îl luase prin surprindere. Erau acolo. Vorbeau singure.

Hadjine şi Xaris înţeleseseră, chiar prea limpede, de unde veneau aceste milioane! Pe câte trafice odioase, pe câte nenorociri se clădise toată această bogăţie – nu mai erau în stare să le numere! Iată, aşadar, de ce Nicolas Starkos îl şantaja pe Elizundo! Era complicele lui! II putea dezonora cu un singur cuvânt! Apoi, dacă acestuia i-ar fi convenit să dispară, ar fi fost imposibil să-i mai dai de urmă! Tăcerea lui era cea care trebuia plătită de tată smulgându-i-se fiica!

— Mizerabilul! mizerabilul! striga Xaris.

— Taci! îi răspundea Hadjine.

Şi el tăcea, fiindcă pricepea bine că vorbele sale răneau chiar mai adânc decât Nicolas Starkos!

Totuşi, situaţia nu se putea să nu se sfârşească o dată şi o dată. Trebuia, de altfel, ca Hadjine Elizundo să ia asupra ei sarcina de a grăbi acest deznodământ, în interesul tuturor.

În cea de-a şasea zi de la moartea bancherului, în jurul orei şapte seara, Nicolas Starkos, pe care Xaris îl aştepta la scara digului, era rugat să vină neîntârziat până la casa băncii.

Să spunem că această invitaţie i-a fost comunicată pe un ton politicos, ar însemna să exagerăm. Tonul lui Xaris nu era deloc îndatoritor, iar vocea, deloc mieroasă, când i se adresă căpitanului Karystei. însă acesta din urmă nu era omul care să se impresioneze dintr-atât şi îl urmă pe Xaris până la bancă, unde fu introdus de îndată.

Pentru vecini, care îl văzură intrând pe Nicolas Starkos în această casă, cu atâta îndârjire închisă până atunci, nu mai încăpea îndoială că sorţii erau de partea lui.

Nicolas Starkos o găsi pe Hadjine Elizundo în cabinetul tatălui său. Stătea aşezată la birou, pe care se vedea un maldăr de hârtii, documente şi registre. Căpitanul înţelese că tânăra se pusese la curent cu afacerile casei şi nu se înşela. Dar cunoştea ea şi raporturile pe care bancherul le avusese cu piraţii din Arhipelag – iată ce se întreba.

La intrarea căpitanului, Hadjine Elizundo se ridică – ceea ce o scutea de a-1 invita să ia loc – şi îi făcu semn lui Xaris să îi lase singuri. Era îmbrăcată în negru. Chipul său grav şi ochii obosiţi de nesomn indicau, în toată făptura sa, o profundă epuizare fizică, dar nici urmă de slăbiciune morală. în această întrevedere, care urma să aibă consecinţe atât de serioase pentru toţi cei care erau implicaţi, calmul său nu trebuia s-o părăsească nici o clipă.

— Iată-mă, Hadjine Elizundo, zise căpitanul, la ordinele tale! De ce m-ai chemat?

— Din două motive, Nicolas Starkos, răspunse tânăra, care voia să meargă drept la ţintă. Mai întâi, trebuie să-ţi spun că acest proiect de căsătorie pe care mi-1 impunea tatăl meu, cum ştii bine, trebuie să fie considerat anulat între noi doi.

— Iar eu, replică rece Nicolas Starkos, mă voi mărgini să răspund că vorbind astfel, Hadjine Elizundo poate n-a chibzuit şi la consecinţele cuvintelor sale.

— Am chibzuit, răspunse fata, şi vei înţelege că hotărârea mea este nestrămutată, întrucât nu trebuie să mai aflu nimic despre natura afacerilor pe care casa Elizundo le-a încheiat cu tine şi cu cei asemenea ţie, Nicolas Starkos!

Nu fără o vădită neplăcere primi căpitanul Karystei acest prompt răspuns. Desigur, se aştepta ca Hadjine Elizundo să-i aducă la cunoştinţă refuzul său în bună regulă, dar conta, de asemenea, că o să-i înfrângă rezistenţa, dezvăluindu-i ce fusese tatăl ei şi ce raporturi îl legaseră de el. Era, aşadar, o armă, poate cea mai bună pe care o deţinea el şi care acum îi zbura din mână. Cu toate acestea, el nu se dădu bătut şi reluă, pe un ton întrucâtva ironic:

— Aşadar, ai aflat despre afacerile casei Elizundo şi, cunoscându-le, încă mai insişti cu acest limbaj?

— Încă mai insist, Nicolas Starkos, şi o să insist întotdeauna, căci este datoria mea să insist!

— Oare trebuie să cred, începu Nicolás Starkos, că domnul căpitan Henry d'Albaret.

— Nu amesteca numele lui Henry d'Albaret în toate acestea! îi replică Hadjine cu însufleţire.

Apoi, ceva mai stăpână pe ea şi pentru a reteza orice provocare viitoare, adăugă:

— Ştii bine, Nicolás Starkos, că niciodată căpitanul d'Albaret nu va consimţi să îşi unească viaţa cu a fiicei bancherului Elizundo!

— Aifi greu!

— Ar fi cinstit!

— Şi de ce nu?

— Pentru că nu te căsătoreşti cu moştenitoarea unui tată care a fost bancherul piraţilor! Nu! Un om cinstit nu poate accepta o avere dobândită într-un mod josnic!

— Dar, reluă Nicolás Starkos, mi se pare că vorbim despre lucruri absolut străine de problema pe care ar trebui s-o rezolvăm!

— Această problemă este rezolvată!

— Permite-mi să-ţi atrag atenţia că nu căpitanul Henry d'Albaret, ci căpitanul Nicolás Starkos trebuia să devină soţul Hadjinei Elizundo! Moartea tatălui ei nu trebuie să-i fi schimbat intenţiile mai mult decât mi le-a schimbat mie!

— M-aş fi supus voinţei tatălui meu, răspunse Hadjine, m-aş fi supus chiar fără să cunosc motivele care-1 sileau să mă sacrifice! Acum ştiu că i-aş fi salvat onoarea supunându-mă!

— Ei bine, dacă ştii. răspunse Nicolás Starkos.

— Ştiu, reîncepu Hadjine tăindu-i vorba, ştiu că tu, complicele său, l-ai târât în aceste afaceri odioase, tu ai făcut să curgă aceste milioane în casa băncii, onorabilă înainte să apari! Ştiu că l-ai ameninţat, probabil, că o să-i dai în vileag infamia, dacă va refuza să-ţi acorde mâna fiicei sale! Pe cuvânt! Chiar ai crezut vreodată, Nicolás Starkos, că, admiţând să-ţi fiu nevastă, făceam altceva decât să-i dau ascultare părintelui meu?

— Fie, Hadjine Elizundo, nu mai am nimic să-ţi dezvălui! Dar, dacă te îngrijeai de onoarea tatălui tău în timpul vieţii sale, trebuie să te îngrijeşti la fel de mult şi după moartea sa, iar, dacă vei încerca să nu îţi ţii chiar şi cele mai mici angajamente faţă de mine.

— Vei povesti totul, Nicolas Starkos! exclamă tânăra cu o asemenea expresie de dezgust şi dispreţ, că un soi de roşeaţă urcă pe fruntea neobrăzatului personaj.

— Da. tot! replică el.

— N-ai s-o faci, Nicolas Starkos!

— Şi de ce, mă rog?

— Ar însemna să te acuzi singur!

— Să mă acuz, Hadjine Elizundo! Crezi, aşadar, că afacerile s-au încheiat vreodată cu numele meu? îţi închipui că Nicolas Starkos a fost cel care a cutreierat Arhipelagul şi trafica prizonieri de război? Nu! Dacă o să vorbesc, nu pe mine o să mă compromit şi, dacă mă sileşti, o să vorbesc!

Tânăra îl privi pe Nicolas Starkos drept în faţă. Ochii săi, care aveau toată îndrăzneala cinstei, nu se plecară întâlnindu-i pe ai lui, oricât de fioroşi erau.

— Nicolas Starkos, aş putea să te îngenunchez cu un cuvânt, fiindcă nici din simpatie, nici din iubire pentru mine nu ţi-ai dorit această căsătorie! Ci pur şi simplu ca să devii stăpânul averii tatălui meu! Da! aş putea să-ţi spun: „Tu vrei numai milioanele sale! Ei bine, iată-le! ia-le! pleacă! şi să nu te mai văd vreodată!”. Dar n-am să spun lucrul acesta, Nicolas Starkos! Aceste milioane, pe care le moştenesc eu. nu o să fie ale tale! Le voi păstra! Le voi folosi cum voi crede eu de cuviinţă! Nu! tu n-ai să le ai! Şi acum, ieşi din camera asta! Ieşi din casa asta! Ieşi!

Hadjine Elizundo, cu mâna întinsă şi capul drept, părea să-1 blesteme în clipa aceea pe căpitan, cum îl blestemase Andronika, vreo câteva săptămâni mai înainte, în pragul casei părinteşti. Dar, dacă în ziua aceea Nicolas Starkos dăduse înapoi în faţa gestului mamei sale, de data aceasta înainta hotărât spre fată:

— Hadjine Elizundo, zise el cu voce joasă, da, îmi trebuie aceste milioane! într-un fel sau altul, îmi trebuie. şi le voi avea!

— Nu! Mai degrabă le fac să dispară, mai degrabă le arunc în apele golfului! răspunse Hadjine.

— Le voi avea, îţi spun! Le vreau!

Nicolas Starkos o apucase pe tânără de braţ. Furia îl răvăşise. Nu mai era stăpân pe sine. Privirea i se tulburase. Ar fi fost în stare s-o ucidă!

Hadjine Elizundo înţelese toate acestea într-o clipită. Să moară! Deh! Ce-i mai păsa acum! Moartea n-o speria. Dar energica tânără hotărâse altfel în ceea ce o privea. Se condamnase să trăiască.

— Xaris! strigă ea.

Uşa se deschise. Xaris apăru în prag.

— Xaris, dă-1 afară pe omul acesta!

Nicolas Starkos nu avu timp să se întoarcă – fu apucat de două braţe de fier. I se tăie respiraţia. Ar fi vrut să vorbească, să strige. Nu reuşi, cum nu reuşi nici să scape din această groaznică strânsoare. Apoi, muiat tot, pe jumătate sufocat, incapabil să răcnească, fu trântit grămadă la uşa casei.

Acolo, Xaris rosti doar aceste cuvinte:

— Nu te ucid, fiindcă ea mi-a cerut să n-o fac! Atunci când mi-o va cere, o voi face!

Şi închise uşa.

La ora aceea, strada era deja pustie. Nimeni nu a putut să vadă ce se petrecuse, adică faptul că Nicolas Starkos fusese dat afară din casa bancherului Elizundo. Dar fusese văzut intrând înăuntru şi era de ajuns. Aşadar, iată de ce, atunci când Henry d'Albaret află că rivalul său fusese primit acolo unde el fusese refuzat, gândi, ca toată lumea, că în mod sigur căpitanul Karystei se bucura în continuare pe lângă tânără de graţiile unui logodnic.

Ce lovitură fu aceasta pentru el! Nicolas Starkos, admis în această casă de unde îl excludea pe el un consemn nemilos! Fu tentat, mai întâi, să o blesteme pe Hadjine, şi cine s-ar fi abţinut în locul lui? Dar, când izbuti să-şi recapete stăpânirea de sine, dragostea îi învinse mânia şi, cu toate că aparenţele pledau împotriva fetei:

— Nu! nu! strigă el, nu-i cu putinţă! Ea. să fie a acestui om! Nu se poate una ca asta! Nu este aşa!

Între timp, Nicolas Starkos, în ciuda ameninţărilor pe care i le aruncase Hadjinei Elizundo, după ce se gândi mai bine, decise să păstreze tăcerea. Din acest secret, care apăsa asupra vieţii bancherului, se hotărî să nu dezvăluie încă nimic. Aceasta îi lăsa cale liberă să acţioneze şi avea tot timpul să o facă, mai târziu, dacă împrejurările i-ar fi impus-o.

Lucru care fu bine stabilit între Skopelo şi el. Nu-i ascunse nimic secundului Karystei din cele ce se petrecuseră în timpul vizitei sale la Hadjine Elizundo. Skopelo fu de acord să nu sufle un cuvânt şi să aştepte momentul propice, remarcând totuşi că lucrurile nu luaseră o turnură favorabilă pentru planurile lor. Ceea ce îl neliniştea mai presus de toate era faptul că moştenitoarea nu voia să le cumpere discreţia, renunţând la moştenire! De ce? într-adevăr, nu pricepea nimic.

În zilele ce urmară, până la 12 noiembrie, Nicolas Starkos nu-şi părăsi puntea, nici măcar o oră. Căuta, combina diverse mijloace prin care ar fi putut să îşi atingă ţinta. De altfel, nădăjduia puţin şi în norocul care-1 servise întotdeauna de-a lungul ticăloasei sale existenţe. De data aceasta, nădăjduia greşit.

La rândul său, Henry d'Albaret nu era mai puţin ţinut deoparte. Nu crezuse de cuviinţă să-şi reînnoiască încercările de a o revedea pe fată. Dar nu-şi pierduse speranţele.

Pe 12, seara, o scrisoare îi fu adusă la hotel. Un presentiment îi şopti că scrisoarea aceasta venea de la Hadjine Elizundo. O deschise şi îi privi semnătura – nu se înşelase. Scrisoarea nu avea decât vreo câteva rânduri, aşternute pe hârtie de mâna fetei. Iată ce îi spunea: „Henry, Moartea tatălui meu mi-a redat libertatea, însă tu trebuie să renunţi la mine! Fiica bancherului Elizundo nu este demnă de tine! Nu voi fi niciodată a lui Nicolas Starkos, un mizerabil! Dar n-aş putea nici să fiu a ta, un om cinstit! Iartă-mă şi adio!

Hadjine Elizundo.”

Primind această scrisoare, Henry d'Albaret, fără a mai sta pe gânduri, dădu fuga la casa de pe strada Reale.

Casa era încuiată, goală, pustie, de parcă Hadjine Elizundo ar fi părăsit-o împreună cu credinciosul Xaris pentru a nu se mai întoarce vreodată acolo.