Capitolul V.

COASTA MESSENIANA.

Î ntreaga noapte, după ce ieşise din Vitylo, Karysta ţinuse direcţia sud-vest, astfel încât să traverseze oblic golful Coron. Nicolas Starkos coborâse în cabina sa şi urma să nu-şi mai facă apariţia până la răsăritul soarelui.

Vântul era favorabil – una dintre acele brize puternice din sud-est care domnesc, în general, peste aceste mări, la sfârşitul verii şi la începutul primăverii, pe la vremea solstiţiilor, când se transformă în ploi vaporii Mediteranei.

Dimineaţa, capul Gallo, în extremitatea Messeniei, a fost ocolit şi ultimele creste ale munţilor Taygetos, care încununează pantele sale abrupte, se cufundară curând în aburii răsăritului.

Când capul Gallo fu depăşit, Nicolas Starkos urcă din nou pe puntea şeicii sale. Prima privire o aruncă spre est.

Pământul Magnei nu se mai vedea. în partea aceea, acum, se ridicau puternicele contraforturi ale muntelui Agios-Dimitrios, la mică distanţă în spatele promontoriului.

O clipă, braţul căpitanului se întinse în direcţia Magnei. Un gest de ameninţare? Un ultim adio aruncat meleagului său natal? Cine ar fi putut şti? Oricum, nu prevestea nimic bun uitătura pe care o lansau în clipa aceea ochii lui Nicolas Starkos!

Şaica, bine ţinută în frâu sub pânzele sale pătrate şi sub cele latine, luă amur ele la trib ord şi începu să înainteze spre nord-vest. Iar, cum vântul sufla dinspre uscat, marea prezenta toate condiţiile pentru o navigare rapidă.

Karysta lăsă, în stânga, insulele Oenusse, Cabrera, Sapienza şi Venetico; apoi, intră în linie dreaptă prin trecătoarea dintre Sapienza şi uscat, astfel încât să vină în dreptul oraşului Modon.

Înaintea ei se desfăşura, în acel moment, coasta messeniană, cu minunata privelişte a munţilor săi, cu un caracter vulcanic foarte pronunţat Messenia era destinată să devină, după constituirea definitivă a regatului, una dintre cele treisprezece nome sau prefecturi, din care se compune Grecia modernă, incluzând insulele ioniene. Dar, la epoca respectivă, provincia aceasta nu era decât unul dintre numeroasele teatre de luptă, când în mâinile lui Ibrahim, când în mâinile grecilor, după cum decideau sorţii armelor, la fel cum fusese, altădată, teatrul celor trei războaie ale Messeniei purtate împotriva spartanilor, care făcuseră celebre numele lui Aristomene şi Epaminondas.

În acest timp, Nicolas Starkos, fără a rosti nici măcar un cuvânt, după ce verificase cu ajutorul compasului direcţia şeicii şi cercetase cum se prezenta vremea, se dusese să se aşeze la pupa.

De partea cealaltă, avea loc un schimb de ipoteze între echipajul Karystei şi cei zece oameni îmbarcaţi la Vitylo – în total, douăzeci de marinari, cu un simplu şef de echipaj, pentru a-i comanda, la ordinele căpitanului. Este adevărat, secundul şeicii nu se afla la bord în momentul acela.

Şi iată ce îşi spuneau mateloţii despre destinaţia actuală a micului lor bastiment, apoi despre direcţia pe care o urma, urcând înapoi de-a lungul coastelor Greciei. Se înţelege de la sine că întrebările veneau de la cei noi, iar răspunsurile, de Ia cei vechi din echipaj.

— Nu vorbeşte mult căpitanul Starkos!

— Cât mai puţin cu putinţă; dar şi când le zice, le zice bine şi e bine să-1 asculţi!

— Şi încotro merge Karysta?

— Nu se ştie niciodată încotro merge Karysta.

— La dracu'! ne-am angajat pe încredere şi puţin contează, la urma urmei!

— Da! şi fiţi siguri că acolo unde ne duce căpitanul, acolo trebuie să mergem!

— Dar, aşa, numai cu tunurile acelea micuţe de la prova, Karysta nu poate risca să atace vasele de comerţ din Arhipelag!

— Tot aşa, nu este deloc făcută să cutreiere mările! Căpitanul Starkos are alte două corăbii, dar acelea bine armate, bine echipate pentru cursă! Karysta este, cum s-ar zice, iahtul său de plăcere! De altfel, vedeţi ce slabă impresie v-a făcut? La fel se lasă păcălite şi crucişătoarele franceze, engleze, greceşti şi turceşti!

— Dar partea din pradă?

— Partea din pradă este a cui o înhaţă, şi voi veţi fi dintre aceştia, când şaica îşi va termina campania! Hai că n-o să staţi degeaba şi, unde e primejdie, e şi câştig!

— Va să zică, nu este nimic de făcut acum prin împrejurimile Greciei şi ale insulelor?

— Nimic. nu mai mult ca în apele Adriaticii, dacă voia căpitanului ne va purta prin partea aceea! Deci, până la noi ordine, iată-ne marinari cinstiţi, la bordul unei şeici cinstite, navigând cinstit pe Marea Ioniană! Dar nu va dura mult!

— Şi cu cât mai repede, cu atât mai bine!

După cum se vede, noii îmbarcaţi, la fel ca şi ceilalţi marinari de pe Karysta, nu erau oameni care să dea înapoi de la treabă, oricare ar fi fost ea. Scrupule, mustrări de conştiinţă, chiar simple prejudecăţi, nu avea rost să cauţi aşa ceva la populaţia de marinari din Magna de Jos. într-adevăr, erau demni de cel care îi comanda, iar acela ştia că se poate bizui pe ei.

Dar, dacă oamenii din Vitylo îl cunoscuseră pe căpitanul Starkos, nu îl cunoscuseră şi pe secundul lor, deopotrivă ofiţer de marină şi om de afaceri —pe scurt, blestemat fie-i numele. Acesta era un aşa-numit căpitan Skopelo, originar din Cerigotto, o insuliţă destul de rău-famată, situată la limita meridională a Arhipelagului, între Cerigo şi Creta. Iată de ce unul dintre nou-veniţi, adresându-se şefului de echipaj de pe Karysta, întrebă:

— Şi secundul?

— Secundul nu este la bord, fu răspunsul.

— N-o să-1 vedem?

— Ba da.

— Şi când asta?

— Când va trebui să-1 vedem.

— Dar unde este?

— Unde trebuie să fie!

Omul fu nevoit să se mulţumească numai cu acest răspuns, din care nu aflase nimic. În acel moment, de altfel, fluierul şefului de echipaj chemă toată lumea pe punte, pentru a mai întinde pânzele. Cu acestea, conversaţia de mai devreme, din teugă, fu întreruptă brusc.

Într-adevăr, trebuia să mai strângă puţin vântul, ca să se aşeze pe direcţia de înaintare la distanţă de o milă de coasta messeniană. Pe la prânz, Karysta ajunse în dreptul oraşului Modon. Nu acolo era destinaţia sa. Aşadar, nu avea să facă escală în acest orăşel, ridicat pe ruinele anticei Methone, la capătul unui promontoriu care-şi proiecta vârful stâncos către insula Sapienza. Curând, după o cotitură a falezei, pierdură din vedere farul care se ridica la intrarea în port.

Un semnal, totuşi, fusese lansat de la bordul şeicii. Un fanion negru, împărţit în patru de o semilună roşie, fusese înălţat în arboretul catargului mare. Dar dinspre uscat nu i se răspunse în nici un fel. Astfel, ruta fu continuată spre nord.

Seara, Karysta sosea la intrarea ia rada portului Navarin, un soi de mare lac maritim, străjuit pe o latură de tin lanţ de munţi înalţi. O clipă, oraşul, dominat de masa confuză a citadelei sale, se ivi în spărtura unei stânci gigantice. Acolo se afla capătul acestui stăvilar natural, care zăgăzuieşte vijeliile din nord-vest, pe care, prin această pâlnie lungă, Adriatica le năpusteşte în trombă pe Marea Ioniană.

Amurgul încă mai poleia culmea acestor înălţimi, înspre est; dar umbra învăluise deja rada largă.

De data aceasta, echipajul credea că şaica lor avea să arunce ancora la Navarin. într-adevăr, o apucă drept prin trecătoarea de la Megalo-Thuro, la sud de îngusta insulă Sphacteria, care se întinde pe o lungime de aproape patru mii de metri. Acolo se înălţau două morminte, ridicate în cinstea a două nobile victime ale războiului: unul al căpitanului francez Mallet, căzut în 1825, iar, în fundul unei grote, celălalt, al contelui de Santa-Rosa, un filoe-len italian, fost ministru al Piemontului, mort în acelaşi an şi pentru aceeaşi cauză.

Când şaica nu mai era decât la vreo zece ancabluri de oraş, ea se întoarse pe-o coastă, cu vira în vânt. Un fanion roşu fu înălţat, cum fusese înălţat şi fanionul negru, în vârful catargului mare. Nici la acest semnal nu primi vreun răspuns. Karysta nu avea nimic de făcut în această radă, unde se puteau vedea, în acel moment, numeroase vase turceşti în escală. Aşadar, şaica execută manevrele ca să se aşeze pe direcţia albei insuliţe Kouloneski, situată aproape în mijloc. Apoi, la comanda şefului de echipaj, strânsoarea velelor a fost uşor lărgită, iar mura a fost pusă la tribord – ceea ce permitea revenirea spre liziera Sphacteriei.

Pe insuliţa Kouloneski, mai multe sute de turci, surprinşi de greci, fuseseră izolaţi la începutul războiului, în 1821, şi acolo muriseră de foame, cu toate că se predaseră, obţinând promisiunea că vor fi transportaţi în teritoriul otoman.

Tot aici, mai târziu, în 1825, când trupele lui Ibrahim au asediat Sphacteria, pe care Mavrocordat o apăra el însuşi, opt sute de greci au fost masacraţi, drept represalii.

Şaica se îndrepta în acel moment spre trecătoarea de la Sikia, deschisă pe o ancablură lărgime, la nord de insulă, între partea sa septentrională şi promontoriul Coryphasion. Trebuia să cunoşti bine şenalul pentru a te aventura pe-aici, fiindcă este aproape impracticabil pentru vase mari, al căror pescaj cere o mai mare adâncime. Dar Nicolas Starkos, cum ar fi făcut cel mai bun pilot din radă, trecu îndrăzneţ printre rocile ascuţite de la capătul insulei şi depăşi promontoriul Coryphasion. Apoi, văzând dincolo de acesta mai multe escadre în escală – vreo treizeci de bastimente franceze, engleze şi ruse – le ocoli cu prudenţă, urcă toată noaptea, ţinând coasta messeniană, se strecură printre uscat şi insula Prodana, iar, la ivirea zorilor, şaica, mânată de o puternică briză din sud-est, urma sinuozităţile litoralului în apele liniştite ale golfului Arcadia.

Soarele tocmai se ridica, în clipa aceea, în spatele crestei masivului Ithom, de unde privirea, după ce îmbrăţişa amplasamentul anticei Messenii, se pierdea, într-o parte, spre golful Coron şi, în cealaltă, spre golful căruia regiunea Arcadia i-a dat numele său. Marea scânteia în lungi lamele aurii, încreţită de briza din primele ceasuri ale zilei.

Încă din zori, Nicolas Starkos manevra corabia astfel încât să treacă pe cât era cu putinţă mai aproape de oraş, situat într-una din scobiturile coastei, care se rotunjea, formând o radă largă, comercială.

Către orele zece, şeful de echipaj veni la pupa şi stătu drept în faţa căpitanului, în atitudinea unuia care aşteaptă ordine;

Întreaga urzeală gigantică a munţilor Arcadiei se desfăşura, atunci, la est. Sate pierdute la jumătatea cornişelor în pădurile de măslini şi de migdali şi în plantaţiile de vie, pâraie şerpuind spre vadul vreunui râu tributar, printre tufe de mirt şi de oleandri; apoi, aninate la toate nivelele de înălţime, pe toate pantele, orientate în toate direcţiile, miile de plantaţii ale faimoaselor vii de Corint, care nu lăsau nici o palmă de pământ neocupat; mai jos, pe primele dâmburi, casele roşii ale oraşului, sclipind ca nişte mari bucăţi de etamină pe fundalul unei cortine de chiparoşi – astfel se prezenta această magnifică panoramă a uneia dintre cele mai pitoreşti coaste ale Peloponesului.

Dar, apropiindu-te mai mult de Arcadia, antica Kyparissia, care a fost principalul port al Meseniei pe timpul lui Epaminondas, apoi unul din domeniile francezului Ville-Hardouin, după Cruciade, ce dezolant spectacol pentru ochi, ce dureroase regrete pentru cineva care ar fi păstrat aceste amintiri cu religiozitate!

Cu doi ani mai devreme, Ibrahim distrusese oraşul şi măcelărise copiii, femeile şi bătrânii! In ruine zăcea acum vechiul castel, clădit pe amplasamentul anticei acropole; în ruine biserica Sfântul Gheorghe, pe care nişte musulmani fanatici o devastaseră; în ruine, de asemenea, şi casele şi edificiile publice!

— Se vede treaba că prietenii noştri egipteni au trecut pe aici! murmură Nicolas Starkos, care nu simţea nici o strângere de inimă în faţa acestei scene de jale.

— Şi acum turcii sunt stăpâni! îi răspunse senil de echipaj.

— Da. pentru multă vreme. şi chiar, să sperăm, pentru totdeauna! adăugă căpitanul.

— Karysta o să acosteze sau mergem mai departe?

Nicolas Starkos scrută cu atenţie portul, de care îl despărţeau doar câteva ancabluri. Apoi, privirile sale se îndreptară spre oraş, construit la o milă mai în spate, pe un contrafort al muntelui Psykhro. Părea că şovăie despre ce trebuia să facă în privinţa Arcadiei: să tragă la dig, sau să iasă din nou în larg.

Şeful de echipaj continua să aştepte răspunsul căpitanului la întrebarea sa.

— Daţi semnalul! spuse, în sfârşit, Nicolas Starkos. Fanionul roşu cu semilună de argint urcă în capătul picului şi se desfăşură în vânt.

La câteva minute după aceea, un fanion identic flutura în vârful unui stâlp, înălţat la capătul larg al digului din port.

— Ancorăm! zise căpitanul.

Mura fu pusă dedesubt, iar şaica se apropie. îndată ce intrarea în port fu suficient de largă, şaica înainta fără ezitare. Curând, velele trinchetului au fost strânse, apoi şi pânza mare, iar Karysta pătrunse în şenal numai cu bate-pupaşi focul. Viteza rămasă îi era suficientă pentru a ajunge până în mijlocul portului. Acolo, coborî ancora, iar mateloţii se ocupară de diversele manevre care însoţesc o escală.

Aproape imediat, barca fu lăsată la apă, căpitanul urcă în ea, apoi se desprinse de şaică, împinsă viguros de patru vâsle, şi acostă la o scăriţă de piatră, săpată în piatra cheiului. Un om îl aştepta acolo, urându-i bun-venit în termenii următori:

— Skopelo este la ordinele lui Nicolas Starkos!

Un gest de familiaritate al căpitanului fu singurul său răspuns. O luă înainte şi urcă treptele, astfel încât ajunse la primele case ale oraşului. După ce trecu printre ruinele din ultimul asediu, în mijlocul străzilor înţesate de soldaţi turci şi arabi, se opri în faţa unui han, scăpat aproape neatins, pe a cărui faţadă scria Minerva, unde însoţitorul său intră îndată după el.

0 clipă mai târziu, căpitanul Starkos şi Skopelo stăteau la masă într-o încăpere, având la îndemână două pahare şi o sticlă de raki, un alcool tare, distilat din crini de pădure. Ţigarete din tutun galben şi parfumat de la Mesolongion au fost răsucite, aprinse şi inhalate; apoi începu conversaţia între aceşti doi bărbaţi, dintre care unul juca, plin de solicitudine, rolul de umilul slujitor al celuilalt.

Hain chip, josnic, şiret şi inteligent totodată, avea acest Skopelo! N-ai fi zis că are cincizeci de ani, ceea ce era absolut adevărat, căci părea mai în vârstă. O figură de cămătar, cu ochi făţarnici, dar vioi, părul ras, nasul coroiat, mâinile cu degete răşchirate şi picioare lungi, despre care s-ar fi putut spune cum se spune despre picioarele albanezilor „Că degetul mare este în Macedonia când călcâiul încă mai este în Beoţia”. în fine, o faţă rotundă, fără mustăţi, o barbă înspicată pe obraz, un cap puternic, cu ţeasta golaşă, înfipt pe un trunchi costeliv, potrivit de înălţime. Acest tip de evreu arab, totuşi creştin după naştere, purta un veşmânt foarte simplu – vesta şi pantalonii de matelot levantin —, ascuns sub un soi de mantie îmblănită.

Skopelo era omul de afaceri nimerit pentru a administra bunurile acestor piraţi din Arhipelag, foarte priceput când se ocupa de plasamentul prăzilor, de vânzarea de prizonieri, aduşi pe piaţa turcească şi transportaţi, pe coastele berberilor.

Ceea ce putea semăna a conversaţie între Starkos şi Skopelo, subiectele în jurul cărora s-a închegat, modul în care evenimentele din războiul actual au fost apreciate, câştigurile pe care şi le-au plănuit – sunt lesne de imaginat

— Cum stă Grecia? întrebă căpitanul.

— Aproape la fel cum ai lăsat-o, de bună seamă! răspunse Skopelo. Se împlineşte, iată, o lună încheiată de când Karysta navighează pe lângă coastele Tripolifemiei şi, probabil, de la plecare, n-ai mai putut avea nici o veste!

— Niciuna, adevărat.

— Te anunţ, aşadar, căpitane, că vasele turceşti sunt gata să-1 ducă pe Ibrahim cu trupele sale la Hydra.

— Da, răspunse Nicolas Starkos. Le-am zărit ieri seară, trecând prin portul Navarin.

— N-ai făcut pe nicăieri vreo escală de când ai plecat din Tripoli? întrebă Skopelo.

— Ba da. o singură dată! M-am oprit câteva ceasuri în Vitylo. pentru a-mi completa echipajul Karystei! Dar, de când am pierdut din ochi coasta; Magnei, n-am mai primit nici un răspuns la semnale, până să sosesc în Arcadia.

— Probabil pentru că n-au avut cum Iţi răspunde, replică Skopelo.

— Spune-mi, reluă Nicolas Starkos, ce fac, în acest moment, Miaoulis şi Canaris?

— Sunt siliţi, căpitane, să încerce să dea o mână de ajutor hydrioţilor, ceea ce nu le poate asigura decât nişte succese de rând, nicicum o victorie definitivă! Aşa că, în timp ce ei hăituiesc vasele turceşti, piraţii au parte de zile frumoase în întreg Arhipelagul!

— Şi se mai vorbeşte despre?

— Despre Sacratif? îi continuă Skopelo vorba, coborând puţin vocea. Da! peste tot., şi, ca întotdeauna, Nicolas Starkos, nu depinde decât de el ca să se vorbească şi mai mult încă!

— Se va vorbi!

Nicolas Starkos se ridicase, după ce îşi golise paharul pe care Skopelo.îl umpluse din nou. Se plimbă un timp încoace şi încolo; apoi, oprindu-se în faţa ferestrei, cu braţele încrucişate, ascultă cântecul deocheat al soldaţilor turci, care se auzea din depărtare.

La sfârşit, se întoarse şi se aşeză în faţa lui Skopelo şi, schimbând brusc cursul conversaţiei, întrebă:

— Am înţeles din semnalul tău că ai avea aici o încărcătură de prizonieri?

— Da, Nicolas Starkos, cu ce altceva să umpli o corabie de patru sute de tone! Este tot ce a mai rămas din masacrul de după deruta lui Cremmydi! Pe sângele lui Hristos! Turcii au ucis cam mult, de data aceasta! Dacă ar fi fost după ei, n-ar mai fi rămas un singur prizonier în viaţă!

— Ce sunt, bărbaţi, femei?

— Da, şi copii! de toate, mă rogi

— Unde sunt?

— În citadela Arcadiei.

— I-ai cumpărat scump?

— Hm! Paşa nu s-a arătat prea binevoitor, răspunse Skopelo. El crede că războiul de Independenţă se apropie de sfârşit., din păcate! Or, dacă război nu mai este, nu mai sunt nici bătălii! Dacă nu mai sunt bătălii, nu mai sunt razii, cum se spune acolo, în Berbería, iar dacă nu mai sunt razii, nu mai este nici marfă omenească sau de alt soi1. Dar, dacă prizonierii sunt rari, atunci le creşte preţul! Este o compensaţie, căpitane! Ştiu din sursă de încredere că lipsesc sclavii, în momentul acesta, pe piaţa din Africa şi i-am putea revinde pe ai noştri la un preţ bun!

— Fie! răspunse Nicolas Starkos. Este totul gata, poţi să-i aduci la bordul Karystei?

— Totul este pregătit şi nu mai am de ce să stau aici.

— Asta-i bine, Skopelo. In opt sau zece zile, cel târziu, corabia, care va fi expediată din Scarpanto, va veni să ia încărcătura. Se va livra fără piedici?

— Fără piedici, este perfect stabilit, răspunse Skopelo, dar contra plată. Va trebui, aşadar, să ne înţelegem cu bancherul Elizundo, ca să ne accepte poliţele. Semnătura lui este bună, iar paşa va accepta valorile sale ca pe banii peşin!

— O să-i scriu lui Elizundo că voi face neîntârziat escală în Corfu, unde voi încheia afacerea aceasta.

— Afacerea aceasta. şi încă una, nu mai puţin importantă, Nicolas Starkos! adăugă Skopelo.

— Poate! răspunse căpitanul.

— La drept vorbind,n-ar fi decât foarte corect! Elizundo este bogat. din cale-afară. se spune. Şi ce 1-a îmbogăţit, dacă nu negoţul nostru. şi noi. care am riscat de a sfârşi atârnaţi de o vergă a trinchetului, la fluieratul şefului de echipaj! Ah! Pe timpuri ca acestea, este bine să fii bancherul piraţilor din Arhipelag! De aceea, repet, Nicolas Starkos, n-ar fi decât foarte corect!

— Ce n-ar fi decât foarte corect? întrebă căpitanul privindu-şi secundul drept în faţă.

— Ei! cum nu ştii? făcu Skopelo. Pe cuvânt, zi drept, căpitane, mă întrebi doar de dragul de a mă auzi repetând-o a suta oară?

— Poate!

— Fiica bancherului Elizundo.

— Se va face ceea ce este drept! răspunse simplu Nicolas Starkos, ridicându-se.

Cu acestea, ieşi din hanul Minerva şi, urmat de Skopelo, reveni în port, în locul unde II aştepta barca lui.

— Urcă, îi zise lui Skopelo. Vom negocia aceste poliţe cu Elizundo îndată ce vom sosi în Corfu. Apoi, după ce vom termina, te vei întoarce în Arcadia, pentru a prelua livrarea încărcăturii.

— Urc! răspunse Skopelo.

O oră mai târziu, Karysta ieşea din golf. Dar, înainte de încheierea zilei, Nicolas Starkos putea auzi un huruit îndepărtat, al cărui ecou îi ajungea la urechi venind dinspre sud.

Era canonada escadrelor aliate, care bombardau rada Navarinului!