Capitolul VI.

PIARĂ PIRAŢII DIN ARHIPELAG!

D irecţia nord-nord-vest, ţinută de şaică, trebuia să-i permită să urmărească acest pitoresc cuib al insulelor ioniene, fără să piardă pe vreuna din vedere şi s-o zărească imediat pe o alta.

Din fericire pentru ea, Karysta, cu înfăţişarea sa de cinstit bastiment levantin, pe jumătate iaht de plăcere, pe jumătate vas de comerţ, nu-şi trăda prin nimic originea. într-adevăr, n-ar fi fost înţelept clin partea căpitanului să se aventureze astfel în bătaia tunurilor din forturile britanice, la cheremul fregatelor din Regatul Unit.

Numai vreo cincizeci de leghe marine despărţeau Arcadia de insula Zanta, „floarea Levantului” cum o numeau, poetic, italienii. In fundul golfului pe care îl traversa atunci Karysta, se distingeau până'şi culmile înverzite ale muntelui Scopos, pe povârnişul căruia se rânduiau, în trepte, pădurile de măslini şi de portocali, care înlocuiau acum codrii deşi, odinioară cântaţi de Homer şi Virgiliu.

Vântul era bun – o briză de uscat, bine statornicită, pe care o primea dinspre sud-est. Astfel, şaica, sub straiurile gabierului şi zburătorului desfăşurate, despica rapid apele Zantei, aproape tot atât de liniştite în clipa aceea precum ale unui lac oarecare.

Spre seară, ea trecea prin dreptul capitalei care poartă acelaşi nume ca şi insula. Aceasta era o drăguţă cetate italiană, înflorită pe pământul lui Zakynthos, fiul troianului Dardanus. De pe puntea Karystei, nu se zăreau decât luminile oraşului, care se desfăşura rotund, pe un spaţiu de o jumătate de leghe, la malul unui golfuleţ circular. Aceste lumini, presărate la diferite înălţimi, de la cheiurile portului până la turnurile castelului de origine veneţiană, clădit la trei sute de picioare deasupra nivelului mării, alcătuiau parcă o enormă constelaţie, ale căror stele principale semnalau piaţa palatelor Renaşterii de pe strada principală şi catedrala Sfântul Dionisie din Zakynthos.

Nicolas Starkos, cu această populaţie zaniotă, atât de profund transformată din contactul cu veneţienii, francezii, englezii şi ruşii, nu putea întreţine nici un fel de raporturi comerciale de genul celor stabilite cu turcii din Pelopones. Nu avu, aşadar, nici un semnal de transmis străjilor din port, nici de ce să facă escală pe această insulă, odinioară patria a doi poeţi celebri – unul, italian, Hugo Foscolo, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar celălalt Salomos, una dintre gloriile Greciei moderne.

Karysta traversă îngustul braţ de mare care separă Zanta de Ahaia şi Elida. Fără îndoială, nu doar o singură ureche se simţi ofensată de cântecele de pe uscat pe care le aducea briza până la bord, de parcă ar fi fost nişte barcarole ieşite din Lido! Dar trebuia să se resemneze. Şaica trecu prin mijlocul acestor melodii italiene şi, în ziua următoare, se găsea în golful Pa tras, adâncă scobitură care continuă golful Lepantei până la Istmul Corint.

Nicolas Starkos stătea, în acel moment, la prova Karystei. Privirea sa se plimba de-a lungul întregii coaste a Acarnaniei, la limita septentrională a golfului. De acolo, reânviau mari şi nepieritoare amintiri, care ar fi trebuit să trezească un fior în sufletul oricărui fiu al Greciei, dacă acest fiu nu şi-ar fi renegat şi trădat de multă vreme ţara-mamă!

— Mesolongion! spuse atunci Skopelo, întinzând mâna înspre nord-vest. Lamentabilă populaţie! Oameni care mai degrabă ar sări în aer decât să se predea!

Acolo, într-adevăr, cu doi ani mai înainte, nu se putuse face nimic pentru cumpărătorii de prizonieri şi vânzătorii de sclavi. După zece luni de lupte, asediaţii din Mesolongion, sleiţi de osteneală, vlăguiţi de foamete, decât să capituleze în faţa lui Ibrahim, au preferat să arunce în aer oraşul şi fortăreaţa. Bărbaţi, femei, copii, toţi pieriseră în explozia care nu i-a cruţat nici pe învingători.

Şi, în anul dinainte, aproape în acelaşi loc unde fusese de curând înmormântat Marco Botsaris, unul dintre eroii războiului de Independenţă, îşi găsise sfârşitul, descurajat, disperat, lordul Byron, ale căror rămăşiţe se odihnesc astăzi la Westminster. Numai inima sa a rămas în acest pământ al Greciei pe care o iubea şi care nu şi-a regăsit libertatea decât după moartea sa!

Un gest violent, acesta fu singurul răspuns al lui Nicolas Starkos la observaţia lui Skopelo. Apoi, şaica, îndepărtându-se în viteză de golful Patrasului, se îndreptă spre Cefalonia.

Mânată de vânt, avea să străbată în doar câteva ore distanţa care separă Cefalonia de insula Zanta. De altfel, Karysta nu căuta să ajungă în Argostoli, capitala acesteia, al cărei port, puţin adânc, ce-i drept, este totuşi ideal pentru vasele de tonaj mijlociu. Şaica o porni îndrăzneaţă prin canalele foarte strâmte care scăldau coasta orientală, iar, pe la ora şase şi jumătate seara, se apropia de Ithaki, antica Itaca.

Această insulă, de opt leghe lungime şi o leghe jumătate lăţime, extrem de stâncoasă, minunată şi sălbatică, bogată în ulei şi vin, pe care le produce din belşug, numără zece mii de locuitori. Fără istorie personală, a lăsat, totuşi, un nume celebru în Antichitate. Aceasta a fost patria lui Ulise şi a Penelopei, a căror amintire se regăseşte încă pe vârful Anogi, în adâncul grotei din muntele Sfântul Ştefan, în mijlocul ruinelor de pe muntele Oetos, prin şesul Eumeei, la picioarele stâncii Corbilor, pe unde trebuie să fi curs poeticele ape ale fântânii Arethusei.

La căderea nopţii, meleagul fiului lui Laerte aproape că se topise în întuneric, la vreo cincisprezece leghe distanţă de ultimul promontoriu al Cefaloniei. în timpul nopţii, Karysta, intrând ceva mai în larg, ca să evite îngusta trecătoare care separă capătul nordic al Ithakiei de capul sudic al Sfintei Maura, trecu, la două mile distanţă de ţărm, de-a lungul coastei orientale a acestei insule.

Abia se putu întrezări, în lumina lunii, un soi de faleză albicioasă, ridicându-se deasupra nivelului mării la o sută optzeci de picioare – aceasta era Râpa Leucadei, pe care au făcut-o celebră Sapho22 şi Artemis. Dar din această insulă, numită, de asemenea, Lefkas, nu mai rămăsese nici urmă în sud, la răsăritul soarelui, iar şaica, alăturându-se coastei albaneze, se îndrepta, cu toate pânzele sus, spre insula Corfu.

Mai aveau încă de parcurs vreo douăzeci de leghe în ziua aceea, dacă Nicolas Starkos voia să sosească înainte de lăsarea nopţii, în apele capitalei insulei.

Aceste douăzeci de leghe au fost străbătute cu repeziciune de această temerară Karysta, care îşi forţă pânzele până când parapeţii bordului ajunseră să alunece la rasul apei. Briza se înteţise considerabil. A fost nevoie, aşadar, de toată atenţia timonierului ca să nu se lase prins în acest enorm turbion. Din fericire, catargele erau solide, iar greementul aproape nou şi de calitate superioară. Nici o terţarolă n-a scăpat de sub control, nici un strai nu s-a desprins.

Şaica s-a comportat la fel cum ar fi făcut dacă ar fi fost vorba despre o întrecere de viteză în vreun aşa-zis „match”23 internaţional.

A trecut, astfel, în goană pe lângă mica insulă Paxo. Deja, spre nord, se conturau primele înălţimi ale insulei Corfú. Pe partea dreaptă, coasta albaneză îşi profila la orizont dantelăria munţilor Acrauceronieni. Câteva vase de război, purtând fíe pavilionul englez, fie pavilionul turc, au fost zărite prin aceste locuri, destul de frecventate, ale Mării Ioniene. Karysta n-a încercat să le evite nici pe unele, nici pe celelalte. Dacă i-ar fi fost lansat vreun semnal ca să se arate dintr-o latură, s-ar fi supus fără şovăire, neavând la bord nici încărcătură, nici documente care să-i trădeze originea.

La ora patru după-amiaza, şaica strângea încă puţin vântul, pentru a intra în strâmtoarea care desparte insula Corfu de uscatul continental. Scotele velelor au fost scurtate, iar timonierul cârmi un cart în direcţia vântului, astfel încât să treacă pe lângă capul Bianco, la extremitatea sudică a insulei.

Această primă porţiune a canalului este mai veselă decât partea sa septentrională. Tocmai de aceea contrasta fericit cu ţărmul albanez, pe atunci aproape necultivat şi pe jumătate sălbatic. Câteva mile mai departe, strâmtoarea se lărgea, prin răscroiala litoralului corfiot. Şaica putu să se lase puţin în voia vântului, astfel încât o traversă pieziş. Din pricina fiordurilor sale, adânci şi nenumărate, perimetrul insulei atinge şaizeci şi cinci de leghe, căci nu măsoară decât douăzeci pe axa cea mai lungă şi şase pe cea mai lată.

În jurul orei cinci, Karysta se afla, în apropiere de insuliţa Ulise, în dreptul deschiderii prin care lacul Kalikiopulo, fostul port hyllaic, se uneşte cu marea. Apoi, corabia urmă contururile acestei încântătoare „cannone”, plantate cu aloe şi agave, deja frecventate de trăsuri şi călăreţi, care vin, la o leghe în sudul oraşului, să caute, o dată cu răcoarea mării, întregul farmec al unei admirabile panorame, căreia coasta albaneză îi alcătuieşte orizontul, pe malul celălalt al canalului. Trecu iute pe dinaintea micuţului golf Kardakio şi a ruinelor care îl domină, în faţa palatului de vară a înalţilor Lorzi Comisari, lăsând pe stânga golful Kastrades, în jurul căruia se întinde cartierul cu acelaşi nume, Strada Marina, care este nu atât o stradă cât o promenadă, apoi, penitenciarul, fostul fort Salvador şi primele case corfiote. Karysta depăşi apoi capul Sidero, pe care se află citadela, un soi de mic oraş militar, destul de cuprinzător pentru a găzdui reşedinţa comandantului, cazármele ofiţerilor săi, un spital şi o biserică greacă, din care englezii au făcut un templu protestant. In sfârşit, ţinând-o drept spre vest, căpitanul Starkos înconjură promontoriul San-Nicolo şi, după ce merse în paralel cu ţărmul, pe care erau etajate casele din nordul oraşului, aruncă ancora la o jumătate de ancablură distanţă de dig.

O barcă fu lăsată la apă. Nicolás Starkos şi Skopelo luară loc într-însa – dar numai după ce căpitanul îşi prinsese la brâu unul dintre acele cuţite cu lama scurtă şi lată, des folosit în provinciile Messeniei. Amândoi debarcară la Biroul de Sănătate şi arătară documentele de bord, care erau în perfectă regulă. Au fost, aşadar, liberi să meargă unde şi cum le-ar fi fost voia, după ce îşi stabiliseră întâlnirea la ora unsprezece, pentru a se întoarce împreună la bord.

Skopelo, însărcinat cu afacerile Karystei, se afundă în partea comercială a oraşului pe nişte străduţe strâmte şi întortocheate, purtând nume italieneşti, cu prăvălii cu arcade, totul de-a valma într-un cartier napolitan.

Nicolás Starkos, în ceea ce îl priveşte, voia să-şi consacre această seară pentru a prinde o limbă, cum se spune. Se îndreptă, aşadar, spre esplanadă, în cartierul cel mai elegant al cetăţii corfiote.

Această esplanadă sau Piaţa Armatei, străjuită pe laturi de arbori frumoşi, se întinde între oraş şi citadelă, pe care le separă un şanţ lat. Străini şi localnici forfoteau, în momentul acela, într-un necontenit du-te-vino, care nu era, însă, unul sărbătoresc. Ştafete intrau în palatul, construit în nordul pieţei de către generalul Maitland şi ieşeau pe porţile Sfântul Gheorghe şi Sfântul Mihail, care flancau faţada din piatră albă. Un neîncetat schimb de comunicaţii se realiza, astfel, între palatul guvernatorului şi citadelă, al cărei pod batant era coborât în faţa statuii mareşalului de Schulemburg.

Nicolas Starkos se amestecă în această mulţime. Văzu limpede că lumea se afla sub imperiul unei emoţii neobişnuite. Nefiind omul care să pună întrebări, se mulţumi să asculte. Ceea ce îl izbi dintru început fu un nume, repetat invariabil de toate grupurile, însoţit de calificative deloc plăcute – numele de Sacratif.

Acest nume păru, la început, să-i stârnească întrucâtva curiozitatea; dar, după ce ridică uşor din umeri, continuă să coboare esplanada, până la terasa care o încheia, deasupra mării.

Acolo, un mare număr de curioşi se grămădiseră în jurul unui micuţ templu de formă circulară, care tocmai fusese ridicat în memoria lui Sir Thomas Maitland. Câţiva ani mai târziu, un obelisc urma să fie înălţat în onoarea unuia dintre succesorii săi, Sir Howard Douglas, pentru a face pereche statuii înaltului Lord Comisar actual, Frederik Adam, a cărei amplasare era deja marcată în faţa palatului guvernatorului. Probabil că, dacă protectoratul Angliei n-ar fi luat sfârşit, redând insulele ioniene regatului elen, străzile din Corfu ar fi fost înţesate cu statuile acestor guvernatori. Totuşi, multor corfioţi nu le trecea prin minte să cârtească împotriva acestui belşug de oameni de bronz sau de piatră şi, poate, nu numai unul regretă acum, din vechea stare de lucruri, rătăcirile administrative ale reprezentanţilor Regatului Unit.

Dar dacă, despre acest subiect, existau păreri foarte deosebite, dacă printre cei şaptezeci de mii de locuitori cât număra antica insulă Kerkyra şi printre cei douăzeci de mii de locuitori ai capitalei sale existau creştini ortodocşi, creştini greci, un mare număr de evrei, care, la vremea povestirii noastre, ocupau un cartier izolat, ca un soi de ghetou, dacă în existenţa citadină a acestor tipuri umane din rase diferite apăreau idei divergente despre interese diverse, în ziua aceea orice disensiune părea să se fi topit într-o opinie comună, într-un soi de blestem la adresa acestui nume repetat fără încetare: „Sacratif! Sacratif! Să piară piratul Sacratif!”

Iar dacă oamenii care veneau şi se duceau vorbeau engleza, italiana sau greaca, dacă rostirea acestui nume unanim detestat diferea, anatemele cu care îl copleşeau erau, fără îndoială, expresia aceluiaşi sentiment de oroare.

Nicolas Starkos asculta mai departe şi nu spunea nimic. De la înălţimea terasei, ochii lui puteau cuprinde cu uşurinţă o mare parte a canalului insulei Corfu, închis ca un lac până aproape de munţii Albaniei, cărora apusul soarelui le poleia crestele.

Apoi, întorcându-şi privirile spre port, căpitanul Karystei băgă de seamă că acolo se producea o vie mişcare. Numeroase ambarcaţiuni se îndreptau către vasele de război. Nişte semnale se schimbau între aceste vase şi catargul pavilionului ridicat în vârful citadelei, ale cărei baterii şi cazemate dispăreau în spatele unei perdele de aloe gigantice.

Evident – şi, la toate aceste simptome, un marinar nu se putea înşela, unul sau mai multe vase se pregăteau să părăsească portul din Corfu. Dacă despre aceasta era vorba, atunci populaţia corfiotă, trebuie să recunoaştem, dovedea un interes cu adevărat ieşit din comun.

Soarele deja dispăruse în spatele înaltelor culmi ale insulei şi, cu apusul destul de scurt la această latitudine, noaptea avea să se lase foarte curând.

Nicolas Starkos se gândi, aşadar, că ar fi timpul să părăsească terasa. Coborî din nou pe esplanadă, lăsând în urma sa grosul spectatorilor, pe care un sentiment ele curiozitate îi ţintuia încă pe loc. Apoi se îndreptă cu pas liniştit către arcadele acestei suite de case care tivesc coasta de vest a Pieţei Armatei.

Acolo, nu lipseau nici cafenelele, scăldate în lumină, nici şirurile de scaune aranjate pe drum, ocupate deja de un mare număr de consumatori. Şi trebuie să mai spunem că aceştia mai mult discutau decât „consumau”, cel puţin dacă acest termen, cam prea modern, poate fi aplicat corfioţilor de acum cincizeci de ani.

Nicolas Starkos se aşeză la o măsuţă, cu intenţia bine ascunsă de a nu pierde nici un cuvânt din cele care se schimbau pe la mesele vecine.

— Într-adevăr, zicea un armator de pe strada Marina, nu mai există siguranţă pentru negoţ şi nu mai îndrăzneşte nimeni să rişte o încărcătură de preţ spre factoriile din Levant!

— Iar în scurt timp, adăugă interlocutorul său – unul dintre acei englezi corpolenţi, care par întotdeauna stupid de fixişti, ca preşedintele Camerei lor, nu se va mai găsi echipaj care să fie de acord să servească la bordul corăbiilor din Arhipelag!

— Of! Sacratif ăsta! Sacratif ăsta! repetau, cu o sinceră indignare, diversele grupuri.

— Un nume nimerit să te râcâie pe gâtlej, aprecie stăpânul cafenelei, şi care ar trebui să te convingă să ţi-1 clăteşti!

— La ce oră trebuie să aibă loc plecarea Syphantei? întrebă neguţătorul.

— La opt, răspunse corfiotul. Dar, adăugă el pe un ton care nu dovedea o încredere absolută, nu-i destul să plece, trebuie să mai şi ajungă la destinaţie!

— Ei! o să ajungă! exclamă un alt corfiot. Nu o să se spună că un pirat a păcălit marina britanică.

— Şi marina greacă, şi marina franceză, şi marina italiană! adăugă, flegmatic, un ofiţer englez, care voia ca fiecare stat să-şi aibă porţia de descon-sideraţie în această afacere.

— Dar, reluă neguţătorul ridicându-se, se apropie momentul şi, dacă vrem să asistăm la plecarea Syphantei, a cam venit vremea să ne ducem pe esplanadă!

— Nu, răspunse interlocutorul său, nu-i grabă. De altfel, o salvă de tun trebuie să anunţe când ridică ancora.

Iar vorbitorii continuară să-şi interpreteze partitura în concertul de blesteme proferate împotriva lui Sacratif.

Fără îndoială, Nicolas Starkos crezu că aceasta ar fi ocazia propice de a interveni şi, fără ca un cât de mic accent să-1 dea în vileag drept un originar din Grecia meridională:

— Domnilor, zise el adresându-se vecinilor săi de masă, aş putea să vă întreb, dacă nu vă e cu supărare, ce este această Syphanta, despre care toată lumea vorbeşte astăzi?

— Este o corvetă, domnule, i s-a răspuns, o corvetă cumpărată, afrelată şi armată de o companie de negustori englezi, francezi şi corfioţi, pe care urcă un echipaj din aceste diverse naţionalităţi şi care trebuie să navigheze la ordinele bravului căpitan Stradena! Poate va reuşi să facă el ceea ce n-au putut face vasele de război din Anglia şi din Franţa!

— Ah! spuse Nicolas Starkos, pleacă o corvetă! Şi încotro, dacă nu vă supăraţi?

— Acolo unde l-ar putea întâlni, prinde şi spânzura pe faimosul Sacratif!

— V-aş ruga, atunci, reluă Nicolas Starkos, să-mi spuneţi şi mie cine este acest faimos Sacratif?

— Întrebaţi cine este Sacratif? exclamă corfiotul stupefiat, căruia englezul îi veni în ajutor, accentuându-şi răspunsul printr-un „aoh!” de surpriză.

Fapt este că un om care să nu ştie încă cine era Sacratif, şi aceasta în mijlocul capitalei din Corfu, chiar în momentul în care acest nume era pe toate buzele, putea fi privit ca un fenomen.

Căpitanul Karystei înţelese pe dată efectul pe care-1 iscă ignoranţa sa. Imediat se grăbi să adauge:

— Eu sunt străin, domnii mei. Abia am venit din Zara, adică din fundul Adriaticii, am putea spune, şi nu sunt deloc la curent cu ceea ce se petrece în insulele ioniene.

— Mai bine zis cu ceea ce se petrece în Arhipelag! strigă corfiotul, fiindcă, pe drept cuvânt, întreg Arhipelagul a fost acaparat de Sacratif, care 1-a prefăcut în ograda pirateriilor sale!

— Alia! făcu Nicolas Starkos, este vorba despre un pirat?

— Despre un pirat, un bandit, un şacal de mare! replică englezul cel umflat. Da! Sacratif merită toate aceste titluri, ba chiar toate cele care s-ar mai pul ea născoci pentru a blestema un astfel de tâlhar!

După acestea, englezul făcu o scurtă pauză, ca să-şi reia răsuflarea. Apoi:

— Ceea ce mă uimeşte, domnule, adăugă el, este că se mai poate întâlni un european care să nu ştie cine este Sacratif.

— Oh! domnule, răspunse Nicolas Starkos, numele nu-mi este cu desăvârşire necunoscut, credeţi-mă pe cuvânt; dar n-am avut habar că din pricina lui este, astăzi, tot oraşul în fierbere. Este oare Corfu într-atât de ameninţat de un atac al acestui pirat?

— N-ar îndrăzni! strigă negustorul. Niciodată nu s-ar aventura să pună piciorul pe insula noastră!

— Ah! adevărat? întrebă căpitanul Karystei.

— Desigur, domnule, şi, dacă ar face-o, spânzurătorile! da! spânzurătorile ar creşte de la sine putere, în toate colţurile insulei, pentru a-1 înşfăca pe unde ar trece!

— Bine, atunci, pentru ce atâta zarvă? întrebă Nicolas Starkos. Am sosit numai de-un ceas şi nu pot pricepe freamătul care se produce.

— Iată de ce, domnule, îi răspunse englezul. Două vase de comerţ, Three Brothers şi Carnaţie, au fost capturate, acum aproape o lună, de Sacratif, şi toi. cea mai supravieţuit din echipaje a fost vândut pe piaţa de sclavi tripoli-tanâ!

— Oh! exclamă Nicolas Starkos. Iată o treabă odioasă, pentru care acest Sacratif va avea de ce să se căiască!

— De aceea, reluă corfiotul, mai mulţi negustori s-au asociat pentru a arma o corvetă de război, o excelentă gonace, la bordul căreia va urca un echipaj ales pe sprânceană, comandat de un viteaz marinar, căpitanul Stradena, care îl va hăitui pe acest Sacratif! De data aceasta, putem spera că piratul care ţine în şah întreg comerţul din Arhipelag nu va scăpa de soarta ce i se cuvine!

— Ai fi greu, într-adevăr, răspunse Nicolas Starkos.

— Şi, adăugă negustorul englez, clacă vedeţi tot oraşul cuprins de emoţie, dacă întregul popor s-a strâns pe esplanadă este pentru a asista la ridicarea ancorei Syphantei, care va fi salutată cu urale de mai multe mii de voci, când va coborî pe canalul insulei Corfu!

Nicolas Starkos aflase, fără îndoială, tot ceea ce dorise să ştie. Le mulţumi interlocutorilor săi. Apoi, ridicându-se, merse iarăşi să se amestece în mulţimea care umplea esplanada.

În ceea ce îi spuseseră englezul şi corfioţii nu era nici un pic de exagerare. Era adevărul adevărat! De vreo câţiva ani, jafurile lui Sacratif erau însoţite de crime revoltătoare. Numeroase vase de comerţ, de toate naţionalităţile, fuseseră atacate de acest pirat pe cât de îndrăzneţ, pe atât de sângeros. De unde venea el? Care era originea sa? Aparţinea acelei rase ele corsari născută pe coastele Berberiei? Cine ar fi putut spune? Nu se ştia. Nu îl văzuseră niciodată. Niciunul nu se întorsese dintre cei care se treziseră în bătaia tunurilor sale: unii fuseseră ucişi, ceilalţi reduşi Ia sclavie. Bastimentele pe care se îmbarca el, cine ar fi putut să le semnaleze? Trecea, neîncetat, de pe o corabie pe alta. Ataca acum cu un rapid bric levantin, acum cu una dintre acele corvete uşoare, care nu puteau fi întrecute, şi întotdeauna sub pavilion negru. Dacă, în vreuna clin aceste întâlniri, nu era cel mai puternic, dacă era nevoit să-şi caute scăparea în fugă, în faţa vreunui redutabil vas de război, atunci dispărea fără urmă. Şi în ce vizuină neştiută, în ce colţ uitat al Arhipelagului să fi încercat a-1 mai găsi apoi? El cunoştea cele mai tainice locuri de trecere ale acestor coaste, a căror hidrografic prezenta încă multe lacune, la vremea aceea.

Dacă piratul Sacratif era un bun marinar, era totodată un înspăimântător om de atac. Mereu secondat de nişte echipaje care nu dădeau înapoi de la nimic, nu uita niciodată să le dăruiască, după luptă, „partea diavolului”, adică vreo câteva ore de masacru şi de jaf. De aceea, tovarăşii lui îl urmau pretutindeni unde voia el să-i ducă. îi executau ordinele întru totul, oricare ar fi fost acestea. Toţi s-ar fi lăsat ucişi pentru el. Ameninţarea cu cel mai groaznic supliciu nu i-ar fi convins să-şi denunţe şeful, care exercita asupra lor o veritabilă fascinaţie. Unor astfel de oameni, porniţi la abordaj, rareori le putea rezista vreo corabie, mai ales un vas de comerţ, care nu avea îndeajuns de multe mijloace de apărare. În orice caz, dacă Sacratif, în ciuda marii sale abilităţi, ar fi fost surprins de vreun vas de război, mai degrabă s-ar fi aruncat în aer decât să se predea.

Chiar se povestea că, la o întâlnire de genul acesta, proiectilele sale ter-minându-se, îşi încărcase tunurile cu capetele proaspăt tăiate de la cadavrele cu care fusese semănată puntea sa.

Astfel era omul pe care Syphanta avea misiunea de a-1 urmări, astfel era acest pirat de temut, al cărui nume detestat stârnea atâta emoţie în cetatea corfiotă.

La scurtă vreme, răsună o detunătură. Un nor de fum se ridică într-o lumină vie deasupra mulţimii adunate în citadelă. Aceasta era salva de plecare. Syphanta ridică ancora şi începu să coboare canalul de la Corfu, pentru a ajunge în apele meridionale ale Mării Ioniene.

Întreaga mulţime se repezi la marginea esplanadei, spre terasa monumentului lui Sir Maitland.

Nicolas Starkos, mânat irezistibil de un sentiment mai puternic, poate, decât o simplă curiozitate, se găsi, curând, în primul rând al spectatorilor.

Încetul cu încetul, sub clarul de lună, apăru corveta, cu focurile sale de poziţie. înainta cu vântul în bulină, voind să depăşească promontoriul Bianco, alungit la sudul insulei. O a doua salvă de tun porni din citadelă, apoi o a treia, cărora le răspunseră trei detunături ce iluminară sabordurile Syphantei. Acestor detunături le răspunseră mii de urale, dintre care ultimele ajunseră la corvetă în momentul în care trecea pe lângă golfuleţul Kardakio.

Apoi, totul se cufundă din nou în tăcere. Puţin câte puţin, mulţimea, scurgându-se pe străzile cartierului Kastrades, lăsă câmp liber rarilor plimbăreţi pe care vreo afacere bănească sau sentimentală îi reţinea pe esplanadă.

Timp de încă un ceas, Nicolas Starkos, căzut pe gânduri, rămase în vasta Piaţă a Armatei, aproape pustie. Dar tăcerea din jur nu-şi aflase locul nici în mintea, nici în inima sa. în ochi îi strălucea un foc pe care pleoapele nu reuşeau să-1 ascundă. Privirea sa, ca într-o mişcare involuntară, se îndrepta în direcţia acestei corvete, care tocmai dispăruse în spatele masei confuze a insulei.

Când bătu ora unsprezece la biserica Sfântul Spiridon, Nicolas Starkos se gândi să-1 regăsească pe Skopelo, la locul de întâlnire pe care i-1 stabilise, în apropiere de Biroul de Sănătate. Urcă din nou, aşadar, pe străzile cartierului care se îndreptau spre Fortul Nou, şi ajunse, curând, pe chei.

Skopelo îl aştepta.

Căpitanul şeicii veni către el:

— Corveta Syphanta tocmai a plecat! îi spuse el.

— Aha! făcu Skopelo.

— Da. pentru a-1 urmări pe Sacratif!

— Aceasta sau alta, ce contează! răspunse simplu Skopelo, urcând din nou în gigul care se legăna, la picioarele scării, în ultimele unde ale resacu-lui.

Câteva clipe mai târziu, barca acosta Karysta, iar Nicolas Starkos sărea la bord zicând:

— Pe mâine, la Elizundo!