Capitolul IV.Trista casă a unui om bogat

În timp ce Karysta se îndrepta spre nord, cu o destinaţie cunoscută doar de căpitanul său, în Corfu se petrecea un fapt care, numai pentru că este de ordin privat, nu trebuie să atragă mai puţin atenţia cititorului asupra principalelor personaje ale acestei povestiri.

Se ştie că, din 1815, în urma tratatelor care poartă însemnată această dată, grupul insulelor ioniene fusese plasat sub protectoratul Angliei, după ce îl acceptase pe cel al Franţei până în 181419.

Din tot acest grup, care cuprinde Cerigo, Zanta, Itaca, Cefalonia, Leucade, Paxos şi Corfu, această insulă din urmă, cea mai apropiată de continent, este, de asemenea, şi cea mai importantă. Ea este antica Corcyra. O insulă care 1-a avut ca rege pe Alcinous, gazda generoasă a lui Iason şi a Medeei, şi care, mai târziu, 1-a primit pe Ulise, după războiul Troiei, are tot dreptul să deţină un loc considerabil în istoria antică. După ce fusese în război cu francii cu bulgarii, cu sarazinii, cu napolitanii, distrusă în veacul al şaisprezecelea de Barbarossa, protejată în cel de-al optsprezecelea de contele de Schulemburg şi, la sfârşitul primului Imperiu, apărată de generalul Donzelot, era pe atunci reşedinţa unui înalt comisar englez.

La această epocă, înaltul comisar era Sir Frederik Adam, guvernator al insulelor ioniene. In vederea eventualelor consecinţe pe care le-ar fi putut avea lupta grecilor împotriva turcilor, el îşi ţinea întotdeauna la îndemână câteva fregate, destinate să facă poliţie pe aceste mări. Şi era nevoie nu mai puţin de nişte bastimente bine înarmate pentru a menţine ordinea în acest Arhipelag, aflat la cheremul grecilor, al turcilor, al purtătorilor de scrisori de mandatare, fără a mai vorbi despre piraţi, neavând altă îndeletnicire decât aceea de a-şi aroga dreptul de a jefui după plac corăbiile de toate naţionalităţile.

Se întâlneau, pe atunci, la Corfu, un mare număr de străini şi, în special, dintr-aceia care fuseseră atraşi, în ultimii trei sau patru ani, de diversele faze ale războiului de Independenţă. în Corfu unii se îmbarcau pentru a merge să lupte. In Corfu veneau alţii să se instaleze, cei cărora ostenelile războiului le impuneau un oarecare timp de repaus.

Printre aceştia din urmă, se cuvine să amintim un tânăr francez. Pasionat pentru această nobilă cauză, de cinci ani lua parte foarte activ şi în mod glorios la principalele evenimente al căror teatru era peninsula elenică.

Henri d'Albaret, locotenent de vas în marina regală, unul dintre cei mai tineri ofiţeri cu acest grad, în prezent în concediu nelimitat, venise să-şi ofere serviciile sub drapelul filoelenilor francezi. în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, de statură medie, dar cu o constituţie robustă, care îi permitea să reziste la toate rigorile meseriei de marinar, acest tânăr ofiţer, prin graţia' manierelor, distincţia întregii făpturi, sinceritatea privirii, farmecul chipului şi trăinicia relaţiilor inspira de la prima vedere o simpatie pe care o apropiere de mai lungă durată nu putea decât s-o întărească.

Parizian de origine, Henri d'Albaret aparţinea unei familii' bogate. î pierduse mama la o vârstă foarte fragedă. Tatăl său murise când el ajunsese aproape la vârsta majoratului, adică la doi sau trei ani după ce îşi terminase studiile la Şcoala Navală. Stăpân pe o avere destul de mare, nu i-a trecut pn minte că aceasta ar constitui un motiv pentru a-şi abandona meseria de marinar. Dimpotrivă! A continuat, aşadar, cariera începută-una dintre cete mai frumoase din lume – şi tocmai devenise locotenent de vas când stea-gul grecesc a fost arborat în faţa Semilunii turceşti, în Grecia de Nord şi Pelopones.

Henry d'Albaret n-a stat pe gânduri. Ca aţâţi alţi bravi tineri, irezistibil atraşi de această mişcare, el i-a însoţit pe voluntarii pe care guvernul francez avea să îi îndrepte până la hotarele Europei Orientale. El a fost unul dintre acei primi fâloeleni gata să-şi verse sângele pentru cauza independenţei; încă din anul 1822, s-a aflat printre glorioşii învinşi ai lui Mavrocordat, în faimoasa bătălie de la Arta, şi printre învingători, la primul asediu al lui Mesolongion. Era de faţă, anul următor, când a pierit Marco Botsaris. În decursul anului 1824, a luat parte, nu fară strălucire, la acele bătălii navale care i-au răzbunat pe greci pentru victoriile lui Mehmet-Ali. După înfrângerea de la Tripolis, în 1826, a luptat la Chaidari, unde a salvat viaţa Andronikăi Starkos, strivită în picioarele cailor lui Kiuthagi – bătălie cumplită, în care filoelenii au suferit ireparabile pierderi.

Cu toate acestea, Henry d'Albaret n-a vrut să-şi părăsească şeful şi, la scurt timp după aceea, 1-a reîntâlnit la Methenes.

În acel moment, Acropole din Atena era apăratărde căpitanul Gouras, având o mie cinci sute de oameni în subordânea sa. Aici, în această citadelă, se refugiaseră cinci sute de femei şi de copiii, care nu mai putuseră fugi când turcii puseseră mâna pe oraş. Gouras avea provizii pentru un an de zile, un material de luptă alcătuit din paisprezece tunuri şi trei obuziere, dar ducea lipsă de muniţie.

Fabvier s-a hotărât, atunci, să aprovizioneze Acropola. A cerut nişte oameni care să-1 urmeze de bunăvoie în această îndrăzneaţă întreprindere. Cinci sute treizeci de voluntari au răspuns apelului său; printre ei se aflau şi patruzeci de fâloeleni; iar printre cei patruzeci, şi în fruntea lor, Henry d'Albaret. Fiecare dintre aceşti viteji partizani s-a echipat cu câte un sac cu praf de puşcă şi, sub comanda lui Fabvier, ş-au îmbarcat cu toţii la Methenes.

La 13 decembrie, micul detaşament debarca aproape de picioarele zidurilor Acropolei. O rază de lună i-a dat de gol. Turcii i-au întâmpinat cu focuri de armă. Fabvier a strigat: „înainte!” Fiecare om, fără a renunţa la sacul său cu pulbere, care putea să explodeze dintr-o clipă într-alta, a traversat şanţul de apărare şi a intrat în citadelă, ale cărei porţi fuseseră deschise. Asediaţii i-au respins, victorioşi, pe turci. însă Fabvier era rănit, secundai său fusese ucis, Henry d'Albaret căzuse lovit de un glonţ. Soldaţii şi comandantul lor se aflau, aşadar, închişi în citadelă, alături de cei cărora le veniseră în ajutor cu atâta cutezanţă şi care nu voiau sări mai lase să plece.

Acolo, tânărul ofiţer suferind de-o rană care, din fericire, nu era foarte gravă, a trebuit să împărtăşească nevoile asediaţilor, siliţi să se hrănească doar cu o porţie de orz, drept singurul lor aliment. Şase luni au trecut până când, o dată cu capitularea Acropolei, acceptată de Kiuthagi, tânărul şi-a regăsit libertatea. Abia la 5 iunie 1827, Fabvier, voluntarii săi şi asediaţii au putut să părăsească această citadelă a Atenei şi să se îmbarce pe corăbiile care i-au adus în Salamina.

Henry d'Albaret, foarte slăbit încă, n-a vrut să se oprească în acest oraş, ci s-a îndreptat spre Corfu. Aici, de două luni, îşi refăcea forţele, aşteptând să vină ceasul să-şi reia postul în primele rânduri, când soarta a vrut să-i dea un nou sens vieţii sale, care nu fusese, până atunci, decât o viaţă de soldat.

Exista la Corfu, în capătul străzii Reale, o casă veche, puţin aspectuoasă, cu o înfăţişare pe jumătate grecească, pe jumătate italiană. în această casă locuia un personaj care se arăta puţin, dar despre care se vorbea mult. El se numea bancherul Elizundo. Dacă avea şaizeci sau şaptezeci de ani, nimeni n-ar fi putut spune. De vreo douăzeci de ani trăia în această sumbră locuinţă, din care nu ieşea mai deloc. Dar, dacă nu ieşea, o mulţime de oameni din toate ţările şi de toate condiţiile – clienţi asidui ai factoriei sale – veneau să-1 viziteze aici. Fără nici o îndoială, se încheiau afaceri considerabile în această casă de bancă, a cărei onorabilitate era fără reproş. Elizundo trecea, de altfel, drept un om extrem de bogat. Nici un credit, de la insulele ioniene şi până la confraţii săi dalmaţi din Zara sau din Ragusa, nu putea rivaliza cu al său. O poliţă, acceptată de el, valora aur. Fără îndoială, nu se lansa în afacere fără a-şi lua măsuri de precauţie. Părea chiar foarte zgârcit. Referinţele pentru el trebuiau să fie excelente, iar garanţiile ţinea să fie complete; în schimb, vistieria sa părea inepuizabilă. Ca o circumstanţă demnă de reţinut, Elizundo rezolva aproape totul de unul singur, neavând decât un singur angajat, un om de-al casei, de care va fi vorba mai încolo, dar şi acela fiind însărcinat să ţină doar registrele fără importanţă. Bancherul era, deopotrivă, propriul casier şi propriul păstrător al documentelor. Nu exista nici o cambie care să nu fi fost redactată, nici o scrisoare de credit care să nu fi fost scrisă de mâna lui. Astfel, niciodată un comis străin nu se aşezase la biroul stabilimentului său financiar. Ceea ce contribuia, nu puţin, la asigurarea secretului afacerilor sale.

Care era originea acestui bancher? Se zicea că ar fi fost ilir din Dalmaţia; dar, despre acest subiect, nu se ştia nimic precis. Mut în ceea ce privea trecutul său, mut asupra prezentului, el nu întreţinea nici un fel de relatival societatea corfiotă. Când grupul de insule fusese plasat sub protectoratul Franţei, existenţa sa rămăsese aceeaşi ca pe vremea când un guvernator englez îşi exercita autoritatea asupra insulelor ioniene. Desigur, nu avea rost să crezi tot ceea ce spunea despre averea sa, pe care gura lumii o aprecia la sute de milioane; dar trebuia să fie şi era, într-adevăr, foarte bogat, cu toate că modul său de trai era al unui om modest în nevoile şi în gusturile sale.

Elizundo era văduv – şi aşa fusese încă dinainte de a veni să se stabilească în Corfu însoţit de o fetiţă, pe atunci în vârstă de doi ani. Acum, această fetiţă, pe nume Hadjine, împlinise douăzeci şi doi de ani şi trăia în această casă, ocupându-se de toate treburile menajului.

Pretutindeni, chiar şi în această ţară din Orient, unde frumuseţea femeilor este foarte preţuită, Hadjine Elizundo ar fi trecut drept remarcabil de frumoasă şi aceasta chiar în pofida seriozităţii chipului său, puţin cam trist. Dar cum ar fi putut fi altfel în acest mediu în care îşi petrecuse copilăria, fără o mamă care s-o îndrume, fără o prietenă cu care să-şi împărtăşească primele visuri de tânără copilă? Hadjine Elizundo era potrivită de statură, dar foarte delicată. Prin originea sa grecească, pe care o moştenise de la mama sa, ea amintea de tipul acelor frumoase tinere femei din Laconia, care le întreceau pe toate cele din Pelopones.

Între tată şi fiică, intimitatea nu era şi nici nu putea fi profundă. Bancherul trăia singur, tăcut şi rezervat – unul dintre acei oameni care îşi întorc, cel mai adesea, capul şi îşi acoperă ochii, de parcă lumina i-ar răni. Puţin vorbăreţ, atât în viaţa privată cât şi în viaţa publică, nu devenea niciodată comunicativ, nici în raporturile cu clienţii casei. Cum ar fi putut Hadjine Elizundo să găsească un oarecare farmec în această existenţă închisă între ziduri, câtă vreme între aceşti pereţi abia de găsea inima unui tată!

Din fericire, avea pe lângă ea o fiinţă bună, devotată, iubitoare, care nu trăia decât pentru tânăra sa stăpână, care se întrista din pricina tristeţilor ei, al cărei chip se lumina dacă o vedea pe ea zâmbind. Toată viaţa sa ţinea de aceea a Hadjinei. După acest portret s-ar putea crede că este vorba despre un brav şi credincios câine, unul dintre acei „aspiranţi la umanitate” cum spunea Michelet sau „un umil prieten” cum spuneaiLamartine. Nu! era doar un om, dar care ar fi putut la fel de bine să fie un câine. El o văzuse pe Hadjine născându-se şi n-o părăsise niciodată – o ţinuse pe braţe pe copilă şi o slujea acum pe tânără.

Acesta era un grec pe nume Xaris, un frate de lapte al mamei Hadjinei, care o urmase şi după căsătoria ei cu bancherul din Corfu. El se afla, aşadar, de peste douăzeci de ani în această casă, bucurându-se de o poziţie superioară faţă de un simplu servitor, ajutându-1 chiar şi pe Elizundo, deşi nu i se încredinţau decât nişte neînsemnate înscrisuri de trecut în registre.

Xaris, ca unii bărbaţi din Laconia, era înalt de statură, cu umeri largi, cu o neobişnuită forţă a muşchilor. Avea un chip armonios, nişte frumoşi ochi sinceri, un nas lung şi arcuit, pe care-1 puneau în evidenţă nişte superbe mustăţi pana corbului. Pe cap purta o căciulă de lână închisă la culoare, iar eleganta fustanelă a ţării sale era încinsă în talie cu un brâu.

Ori de câte ori Hadjine Elizundo ieşea, fie pentru trebuinţele casei, fie pentru a merge la biserica catolică Sfântul Spiridon, fie pentru a respira puţin acest aer de mare, care nu ajungea până la casa de pe strada Reale, Xaris o însoţea. Astfel, mulţi tineri corfioţi o putuseră zări, fie pe esplanadă, fie pe străduţele mahalalei Kastrades, care se întindea de-a lungul micului golf cu acelaşi nume. Nu numai unul încercase să ajungă până la tatăl ei. Cine n-ar fi fost ispitit de frumuseţea tinerei fete şi, probabil deopotrivă, de milioanele din casa Elizundo? Dar la toate propunerile de acest gen Hadjine răspunsese negativ. In ceea ce-1 priveşte, bancherul nu se amestecase niciodată pentru a-i schimba hotărârea. Totuşi, credinciosul Xaris, pentru ca tânăra sa stăpână să fie fericită pe lumea aceasta, ar fi cedat toată partea sa de fericire la care un devotament nemărginit îi dădea dreptul pe lumea cealaltă!

Astfel se înfăţişa, aşadar, această casă austeră, tristă, aproape izolată într-un colţ al capitalei anticei Corcyra; şi astfel stăteau lucrurile în interiorul său, în mijlocul căruia capriciile sorţii aveau să-1 introducă pe Henry dAlbaret.

Mai întâi, au fost relaţiile de afaceri, care s-au stabilit între bancher şi ofiţerul francez. Părăsind Parisul, acesta din urmă îşi luase titluri importante la banca Elizundo. La Corfu se întâmplă să aibă nevoie să le schimbe. De la Corfu îşi făcu rost, aşadar, de toţi banii de care ar fi avut nevoie în timpul campaniilor sale de filoelen. In mai multe rânduri el revenise pe insulă şi astfel făcuse cunoştinţă cu Hadjine Elizundo. Frumuseţea tinerei îl uimise. Amintirea sa îl urmărise pretutindeni, pe câmpurile de bătălie din Moreea şi din Atica.

După ce Acropola s-a predat, Henry d'Albaret n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să se întoarcă în Corfu. Nu se refăcuse complet în urma rănii. Ostenelile excesive din timpul asediului îi şubreziseră sănătatea. Aici, deşi locuia în afara casei bancherului, găsi în fiecare zi ospitalitate pentru câteva ore, favoare pe care nici un alt străin n-o mai obţinuse până atunci.

Trecuseră aproape trei luni de când Henry d'Albaret îşi ducea astfel traiul. Încetul cu încetul, vizitele sale la Elizundo, care, la început, n-au fost decât întrevederi de afaceri, au devenit mai captivante, o dată ce se transformaseră în vizite zilnice. Hadjine îi plăcea foarte mult tânărului ofiţer. Cum să nu-şi fi dat seama şi fata, gâsindu-1 mereu cu atâta înflăcărare lângă dânsa, în întregime fermecat de plăcerea de-a o auzi şi de a o vedea! La rândul ei, n-a şovăit să-i acorde toate îngrijirile pe care le cerea starea lui de sănătate, puternic afectată. Cum ar fi putut Henry d'Albaret s-o ducă altminteri decât foarte bine, supus unui asemenea regim.

Pe de altă parte, Xaris nu-şi ascundea simpatia pe care i-o inspira caracterul atât de deschis, atât de plăcut al lui Henry d'Albaret, de care se ataşa, la rândul său, din ce în ce mai mult

— Ai dreptate, Hadjine, îi repeta el adesea fetei. Grecia este patria ta cum este şi a mea, şi nu trebuie să uităm că, dacă acest tânăr ofiţer a suferit, aceasta s-a întâmplat tot pentru Grecia!

— Mă iubeşte! îi spuse ea, într-o zi, lui Xaris.

Iar vestea fu anunţată de fată cu simplitatea pe care o punea dânsa în toate.

— Ei bine, atunci trebuie să te lăsăm să iubeşti! răspunse Xaris. Tatăl tău îmbătrâneşte, Hadjine! Nici eu n-o să trăiesc o veşnicie! Unde ai putea găsi tu pe lume un protector mai sigur ca Henry d'Albaret?

Hadjine nu răspunsese nimic. Ar trebui să mai spunem că, pe lângă faptul că se ştia iubită, şi ea iubea, de asemenea. O reţinere absolut firească o oprea să-şi mărturisească acest sentiment, chiar şi în faţa lui Xaris.

Totuşi, aşa stăteau lucrurile. Nu mai era un secret pentru nimeni din întreaga societate corfiotă. Mai înainte chiar de a fi fost pusă problema în mod oficial, se vorbea despre căsătoria lui Henry d'Albaret cu Hadjine Elizundo, de parcă fusese deja stabilită.

Se cuvine să subliniem faptul că bancherul nu dăduse vreun semn că ar fi dezaprobat atenţiile cu care tânărul o înconjura pe tânără. După cum spunea şi Xaris, se simţea îmbătrânind, ba chiar rapid. Oricât de secătuită i-ar fi fost inima, se temea, cu siguranţă, că Hadjine ar putea rămâne singură pe lume, deşi ştia că avea din ce să-şi ducă zilele, cu averea pe care ar fi moştenit-o. Această problemă bănească, de altfel, nu intrase niciodată în atenţia lui Henry d'Albaret. Că fiica bancherului era bogată sau nu, acest aspect nu era de natură să-1 preocupe, nici o clipă măcar. Dragostea pe care o simţea pentru fată se născuse din sentimente cu mult mai înalte decât din simple calcule vulgare. Pentru blândeţea şi pentru frumuseţea ei o iubea el. Pentru această vie simpatie pe care i-o inspira situaţia Hadjinei, închisă în acest mediu mohorât Apoi şi pentru nobleţea ideilor sale, pentru lărgimea vederilor sale, pentru energia sufletească de care o simţea capabilă, dacă vreodată ar fi fost pusă în situaţia de a o dovedi;

Iar acest lucru era lesne de înţeles, când Hadjine vorbea despre Grecia asuprită şi despre strădaniile supraomeneşti pe care le făceau copiii săi pentru a-i reda libertatea. în acest domeniu, cei doi tineri se descopereau fiind întru totul de acord.

Astfel, câte ceasuri emoţionante n-au petrecut ei discutând despre toate aceste lucruri, în acea limbă greacă pe care Henry d'Albaret o vorbea, acum, ca pe limba maternă! Ce bucurie, deplin împărtăşită, când vreo victorie marină mai compensa din înfrângerile al căror teatru fusese Moreea sau Atica! A trebuit ca Henry d'Albaret să povestească în amănunt toate luptele la care luase parte, să îi numească pe grecii şi pe străinii care se remarcaseră în aceste încleştări sângeroase, şi pe cele ale femeilor pe care Hadjine, în adâncul sufletului său, voia să le imite – Bubulina, Modena, Zacharias, Kaidos, fără a uita de curajoasa Andronika, pe care tânărul ofiţer o salvase de la masacrul din Chaidari.

Ca atare, într-o bună zi, când Henry d'Albaret rosti numele acestei femei, Elizundo, care asculta şi el conversaţia, făcu o mişcare de natură a-i atrage atenţia fiicei sale.

— Ce s-a întâmplat, tată? se miră ea.

— Nimic, răspunse bancherul.

Apoi, întorcându-se către tânărul ofiţer, cu vocea cuiva care ar fi vrut să para indiferent, întrebă:

— Aţi cunoscut-o pe această Andronika?

— Da, domnule Elizundo.

— Şi mai ştiţi, cumva, ce s-a întâmplat cu ea?

— N-am idee, răspunse Henry d'Albaret După lupta de la Chaidari, cred că a fost nevoită să se întoarcă în provincie, în Magna sa natală. Dar, într-o zi sau alta, mă aştept s-o văd reapărând pe câmpul de bătălie al Greciei.

— Da! adăugă Hadjine, acolo unde trebuie să se afle!

De ce Elizundo se interesase de soarta Andronikăi? Nimeni nu îl întrebă. Oricum, cu siguranţă că n-ar fi răspuns decât în mod evaziv. Dar problema n-o preocupă pe fiica sa, prea puţin la curent cu relaţiile bancherului. Să fi fost, aşadar, cu putinţă să existe vreo legătură între tatăl său şi această Andronika, pe care o admira ea?

De altfel, în ceea ce privea Războiul de Independenţă, Elizundo arăta o rezervă absolută. Cărei tabere îi acorda susţinerea sa, celei a opresorilor sau celei a oprimaţilor? ar fi fost dificil de precizat – nu era el omul care să exprime vreo urare pentru una dintre ele sau, în general, pentru vreun lucru. Sigur era doar faptul că primea de la curierul său tot atâtea scrisei expediate din Turcia cât şi din Grecia.

Insă este important să repetăm: cu toate că tânărul ofiţer se arătase devotat cauzei elenilor, Elizundo nu-i făcuse, din această pricină, o primire mai puţin favorabilă în casa lui.

Totuşi, Henry d'Albaret nu-şi mai putea prelungi şederea în Corfu. Refăcut pe de-a întregul acum, se hotărâse să împlinească până la capăt ceea ce socotea dânsul a fi o datorie. îi vorbea adesea fetei despre aceasta.

— Este de datoria ta, într-adevăr!râl răspundea Hadjine. Oricâtă durere mi-ar stârni plecarea ta, Henry, înţeleg că trebuie să te alături tovarăşilor tăi de arme! Da! până când Grecia nu îşi va fi regăsit independenţa, trebuie să continue lupta pentru ea!

— Voi pleca, Hadjine, o să plecî spuse, într-o zi, Henry d'Albaret Dar, dacă aş putea lua cu mine certitudinea c㻺i tu mă iubeşti cum te iubesc eu.

— Henry, nu am nici un motiv să-ţi ascund sentimentele pe care mi le inspiri, răspunse Hadjine. Nu mai sunt un copil şi se cuvine să privesc cu seriozitate spre viitor. Am încredere în tine, adăugă ea, întinzându-i mâna, să ai şi tu încredere în mine! Cea pe care o laşi la plecare va fi aceeaşi când te vei întoarce!

Henry d'Albaret strânse mâna pe care Hadjine i-o dădea drept gaj pentru sentimentele ei.

— Iţi mulţumesc din toată inima! răspunse el. Da! aparţiem într-adevăr unul celuilalt., deja! Şi, dacă din această cauză despărţirea noastră nu poate fi decât mai dureroasă, cel puţin voi lua cu mine această asigurare, că sunt iubit de tine! Dar, înainte să plec, Hadjine, vreau să-i vorbesc tatălui tău! Vreau să fiu încredinţat că ne binecuvântează dragostea şi că, din partea Iui, nu vom avea de întâmpinat nici o piedică.

— Procedezi cu înţelepciune, Henry, răspunse tânăra. Du-te şi obţine făgăduiala sa, precum o ai şi pe a mea!

Iar Henry d'Albaret nu întârzie s-o facă, întrucât era hotărât să îşi reia serviciul sub comanda colonelului Fabvier.

Într-adevăr, evenimentele mergeau din rău în mai rău pentru cauza independenţei. Convenţia de la Londra nu produsese încă nici un efect util, ba chiar te puteai întreba dacă puterile europene nu se mărginiseră, în faţa sultanului, doar la nişte observaţii oficioase, ca atare absolut platonice.

De altfel, turcii, îngâmfaţi de victoriile lor, păreau destul de puţin dispuşii să cedeze ceva din pretenţii. Cu toate că două escadre, una engleză, comandată de amiralul Codrington, şi cealaltă franceză, la ordinele amiralului de Rigny, străbătuseră, atunci, Marea Egee şi, cu toate că guvernul grec venise să se instaleze la Egina, pentru a delibera în mai bune condiţii de securitate, turcii dădeau dovadă de o încăpăţânare care îi făcea încă şi mai de temut.

Aşa se înţelegea, cel puţin, văzând o întreagă flotă de nouăzeci şi două de corăbii otomane, egiptene şi tunisiene, pe care vasta radă a portului Navarin, tocmai o primise, pe data de 7 septembrie. Această flotă aducea imense cantităţi de provizii, pe care Ibrahim urma să le preia ca să se îngrijească de nevoile unei expediţii pe care o pregătea împotriva hydrioţilor.

Or, tocmai la Hydra se hotărâse să meargă d'Albaret, ca să se alăture tnfel pelor de voluntari. Această insulă, situată în extremitatea Argolidei, este una dintre cele mai bogate din Arhipelag. Cu sângele şi cu banii săi, după ce făcuse atâtea pentru cauza elenilor pe care îi apărau curajoşii săi marinari, Tombasis, Miaoulis, Tsamados, atât de temuţi de căpitanii turci, Hydra se vedea acum ameninţată de cele mai teribile represalii.

Henry d'Albaret nu-şi putea, aşadar, întârzia plecarea din Corfu, dacă voia să ajungă la Hydra înaintea soldaţilor lui Ibrahim. De aceea, data] plecării fu definitiv stabilită pentru 21 octombrie.

Cu câteva zile mai înainte, aşa cum fusese convenit, tânărul ofiţer veni să-1 vadă pe Elizundo şi îi ceru mâna fiicei sale. Nu îi ascunse faptul că Hadjine va fi bucuroasă, dacă bancherul va binevoi să-i încuviinţeze cererea, i De altfel, problema se rezuma, deocamdată, la obţinerea consimţământului din partea sa. Căsătoria avea să fie celebrată la întoarcerea lui Henry d'Albaret. Absenţa sa, cel puţin aşa spera, nu avea să fie de lungă durată.

Bancherul cunoştea situaţia tânărului ofiţer, starea averii sale, consideraţia de care se bucura familia acestuia în Franţa. Nu avea, aşadar, nici un motiv de a cere explicaţii în această privinţă. La rândul său, onorabilitatea lui era fără pată, şi niciodată nu se auzise cel mai mic zvon defavorabil la adresa casei sale de bancă. Despre cât anume însemna propria avere, cum tânărul Henry d'Albaret nici măcar nu deschise acest subiect, şi bancherul păstră tăcerea. Cât despre propunerea în sine, Elizundo răspunse că îi era pe plac. Această căsătorie nu putea decât să-1 facă fericit, întrucât el trebuia să îi înlesnească fericirea fiicei sale.

Toate acestea au fost spuse destul de rece, dar important era că fuseseră spuse. Henry d'Albaret avea acum cuvântul lui Elizundo şi, în schimb, bancherul obţinu de la fiica lui călduroase mulţumiri, pe care el le ascultă cu rezerva sa obişnuită.

Totul părea, aşadar, să decurgă spre cea mai mare satisfacţie a celor doi tineri şi, trebuie să adăugăm, spre desăvârşita mulţumire a lui Xaris. Acest om de toată isprava plânse ca un copil şi, bucuros, îl strânse la piept pe tânărul ofiţer.

Cu acestea, lui Henry d'Albaret nu îi mai rămăsese decât foarte puţin timp de petrecut alături de Hadjine Elizundo. Luase hotărârea să se îmbarce pe un bric levantin, care bric trebuia să părăsească insula Corfu pe 21 ale lunii, cu destinaţia Hydra.

Cum au trecut aceste ultime zile în casa de pe Strada Reale, se poate lesne ghici, fară a fi necesar să mai insistăm asupra lor. Henry d'Albaret şi Hadjine nu s-au mai dezlipit nici pentru un ceas unul de altul. Vorbeau îndelung, în salonul scund, de la parterul posomorâtei locuinţe. Nobleţea sentimentelor amândurora Ie conferea acestor întrevederi un farmec pătrunzător, care le mai îndulcea nota extrem de serioasă. Viitorul îl credeau al lor, dacă prezentul, ca să spunem aşa, încă le scăpa din mână. Aşadar, acest prezent voiră să-1 analizeze cu sânge rece. Amândoi îi cântăriră şansele, bune şi rele, dar fără descurajare, fără slăbiciune. Iar, vorbind astfel, nu conteneau să se înfierbânte pentru această cauză, căreia Henry d'Albaret urma să i se dedice încă o dată.

Într-o seară, mai precis pe 20 octombrie, pentru ultima oară, îşi repetau aceste lucruri, numai că, probabil, cu mai multă emoţie, fiindcă a doua zi tânărul ofiţer trebuia să plece.

Deodată, Xaris intră în salon. Nu putea scoate un cuvânt. Gâfâia. Alergase şi încă cum! În câteva minute, vânjoasele sale picioare îl aduseseră, străbătând tot oraşul, de la citadelă până la capătul străzii Reale.

— Ei bine, ce doreşti? Ce-ai păţit, Xaris? De ce eşti atât de emoţionat? întrebă Hadjine.

— Fiindcă am. fiindcă am! O veste! O importantă. o veste gravă!

— Vorbeşte! vorbeşte! Xaris!1 îi ceru, la rândul său, Henry d'Albaret, neştiind dacă trebuie să se bucure ori să se îngrijoreze.

— Nu pot! Nu pot! răspundea Xaris, pe care marea emoţie îl strângea de gât.

— Este vorba, deci, de o veste despre război? îl descusu fata, luându-1 de mână.

— Dar vorbeşte o dată! repetă ea. Vorbeşte, bunul meu Xaris! Ce s-a întâmplat?

— Turcii. astăzi. bătuţi. la Navarin!

Astfel Henry d'Albaret şi Hadjine aflară vestea bătăliei navale de la 20 octombrie.

Bancherul Elizundo tocmai atunci intra în salon, atras de zgomotul făcut de întoarcerea năvalnică a lui Xaris. Când află despre ce era vorba, buzele i se strânseră fără voie, fruntea i se încruntă, dar nu manifestă nici satisfacţie, nici neplăcere, în vreme ce tinerii îşi lăsară bucuria inimii să se reverse nestăvilită.

Într-adevăr, vestea bătăliei de la Navarin tocmai sosise la Corfu. De îndată ce se răspândi în tot oraşul, i se aflară şi toate amănuntele, aproape cu aceeaşi iuţeală, aduse telegrafic de aparatele de pe coasta albaneză.

Escadrele engleză şi franceză, cărora li se alăturase escadra rusă, numărând douăzeci şi şapte de vase şi o mie două sute şaptezeci şi şase de tunuri, atacaseră flota otomană, forţând trecerea în rada portului Navarin*. Cu toate că turcii erau superiori ca număr, întrucât se bizuiau pe şaizeci de vase, toate foarte mari, armate cu o mie nouă sute nouăzeci şi patru de tunuri, fuseseră înfrânţi. Mai multe nave de-ale lor se scufundaseră ori săriseră în aer, laolaltă cu un mare număr de ofiţeri şi de mateloţi. Ibrahim nu mai putea aştepta de la marina sultanului să-1 ajute în expediţia sa contra Hydrei.

Acesta era un eveniment de o importanţă considerabilă. într-adevăr, avea să fie punctul de pornire într-o nouă perioadă pentru soarta Greciei. Deşi cele trei puteri se hotărâseră dinainte să nu tragă nici un folos de pe urma acestei victorii, zdrobind Poarta, părea sigur că acordul lor va sfârşi prin a smulge teritoriul elenilor de sub dominaţia otomană şi că, la fel de sigur, mai devreme sau mai târziu, autonomia noului regat va deveni un fapt împlinit.

Astfel se credea în casa bancherului Elizundo. Hadjine, Henry d'Albaret şi Xaris aplaudaseră. Bucuria lor îşi găsi un ecou în întregul oraş. Tunurile din Navarin tocmai le asiguraseră independenţa fiilor Greciei.

Şi, mai întâi de toate, proiectele tânărului ofiţer fură complet modificate după această victorie a puterilor aliate sau, măi degrabă – fiindcă expresia este mai potrivită —, după înfângerea marinei turceşti. în consecinţă, Ibrahim trebuia să renunţe la a mai întreprinde campania pe care o plănuise împotriva Hydrei. Într-adevăr, nici nu mai încăpea discuţie.

Ca atare, survenea o schimbare şi în planurile concepute de Henry d'Albaret înainte de această dată de 20 octombrie. Nu mai era necesar să meargă să li se alăture voluntarilor care alergaseră în ajutorul hydrioţilor. Se hotărî, aşadar, să aştepte la Corfu evenimentele care trebuiau să urmeze, ca o consecinţă naturală a acestei bătălii de la Navarin.

Oricum, soarta Greciei nu mai putea fi pusă sub semnul întrebării. Europa nu avea s-o lase să piară. Cu puţin timp înainte, în întreaga peninsulă elenică, Semiluna cedase locul drapelului independenţei. Ibrahim, deja obligat să îşi restrângă ocupaţia numai la centrul şi la oraşele de pe litoralul Peloponesului, avea să fie, în sfârşit, silit să le evacueze.

În aceste condiţii, spre care punct al peninsulei avea să se îndrepte Henry d'Albaret? Fără îndoială, colonelul Fabvier se pregătea să părăsească Mitylene pentru a porni în campanie împotriva turcilor pe insula Scio; dar preparativele nu se încheiaseră încă şi nici nu aveau să se încheie decât într-un oarecare interval de timp. Nu avea rost, aşadar, să se gândească la o plecare imediată.

Astfel judecă situaţia tânărul ofiţer. Astfel o aprecie şi Hadjine, pe lângă el. Aşadar, nu mai exista nici un motiv pentru a amâna căsătoria. Elizundo, de altfel, nu ridică nici o obiecţie ca aceasta să se îndeplinească fără întârziere. Ca atare, data fu stabilită peste zece zile din acel moment, adică la sfârşitul lunii octombrie.

Este de prisos să insistăm asupra sentimentelor pe care apropierea nuntii ie-a născut în inimile celor doi logodnici. Nu mai era vorba despre nici o plecare în acest război, în care Henry d'Albaret ar fi putut să-şi piardă viaţa! Nu mai era vorba despre nici un fel de aşteptare dureroasă, de-a lungul căreia Hadjine să numere zilele şi orele! Xaris, dacă era cu putinţă, era chiar mai fericit decât toţi ceilalţi! Nici dacă ar fi fost căsătoria lui, bucuria nu i-ar fi fost mai explozivă. Până şi la bancher, în pofida răcelii sale obişnuite, satisfacţia era vizibilă. Viitorul fiicei sale era asigurat.

S-a convenit că toate lucrurile vor fi făcute cu simplitate şi li se păru inutil să invite întregul oraş la această ceremonie. Nici Hadjine, nici Henry d'Albaret nu erau dintre cei care să vrea atâţia martori la fericirea lor. Cu toate acestea, se cereau şi unele pregătiri, de care ei se ocupară fără ostentaţie.

Se aflau în ziua de 23 octombrie. Nu mai rămăseseră decât şapte zile de aşteptat până la celebrarea căsătoriei. Părea, aşadar, că nu mai existau piedici de trecut, întârzieri de temut Cu toate acestea, se produse un fapt care i-ar fi neliniştit din cale-afară pe Hadjine şi pe Henry d'Albaret, dacă ar fi avut ştiinţă de el.

În ziua aceea, în curierul său de dimineaţă, Elizundo găsi o scrisoare, a cărei lectură ii dădu o lovitură neaşteptată. O mototoli, o rupse în bucăţele şi în final o arse – ceea ce dovedea o tulburare profundă la un om cu o asemenea stăpânire de sine ca bancherul.

Şi ar fi putut fi auzit murmurând aceste cuvinte:

— De ce n-a ajuns scrisoarea aceasta opt zile mai târziu? Blestemat fie cel care a scris-o!