Capitolul VII.

INOPINANTUL.

A doua zi, în jurul orei zece dimineaţa, Nicolas Starkos debarca pe dig şi se îndrepta spre casa bancherului. Nu era pentru prima oară când se prezenta la factorie şi fusese primit întotdeauna ca un client ale cărui afaceri nu sunt de dispreţuit.

Aşadar, Elizundo îl cunoştea. Se pare că era bine informat despre condiţiile sale de trai. Ştia şi că era fiul acelei patriote despre care îi vorbise, într-o zi, Henry d'Albaret. însă nimeni nu ştia şi nu avea cum să ştie cine era cu adevărat căpitanul Karystei.

Nicolas Starkos era, evident, aşteptat. De aceea fu recunoscut de îndată ce se prezentă. într-adevăr, scrisoarea, sosită cu patruzeci şi opt de ore înainte şi datată din Arcadia, de la el venise. Aşadar, fu neîntârziat condus la biroul unde se afla bancherul, care, ca o măsură de precauţie, încuie uşa cu cheia după vizitator. Elizundo şi clientul său erau, acum, numai ei doi. Nimeni nu avea să-i deranjeze. Nimeni nu avea să audă ce urma să se spună la această întrevedere.

— Bună ziua, Elizundo, zise căpitanul Karystei, lăsându-se să cadă într-un fotoliu, cu nepăsarea unui om care s-ar fi găsit la el acasă. Iată că se împlinesc, curând, şase luni de când nu te-am mai văzut, deşi ai primit adesea veşti de la mine! De aceea, n-am vrut să trec atât de aproape de Corfu fără să mă opresc, ca să am plăcerea de a-ţi strânge mâna.

— Nu ca să mă vezi pe mine, nu ca să mă saluţi prieteneşte ai venit, Nicolas Starkos, răspunse bancherul cu glas înăbuşit. Ce doreşti?

— Hei! exclamă căpitanul, acum îl recunosc pe vechiul meu prieten Elizundo! Nici un sentiment, totul doar afaceri! De multă vreme ai fost nevoit să-ţi încui inima în sertarul cel mai tainic al casei tale de bani – un sertar de la care ai pierdut cheia!

— Vrei să-mi spui ce vânt te aduce şi de ce mi-ai scris? îl întrerupse Elizundo.

— De fapt, ai dreptate, Elizundo! Fără banalităţi! Să fim serioşi! Avem, astăzi, afaceri foarte importante de discutat şi care nu suferă întârziere!

— În scrisoare mă anunţai despre două afaceri, reluă bancherul, una care ar intra în categoria relaţiilor noastre obişnuite, cealaltă care te-ar privi personal.

— Este adevărat, Elizundo.

— Ei bine, vorbeşte, Nicolas Starkos! Sunt nerăbdător să le cunosc pe amândouă!

Cum se vede, bancherul se exprima foarte categoric. Voia, prin aceasta, să-1 aducă din scurt pe vizitator în situaţia de a se explica, fără a-1 scăpa din mână prin chichiţe şi subterfugii. Dar ceea ce contrasta cu francheţea acestor întrebări era tonul, cumva mocnit, cu care fuseseră puse. Era limpede ca lumina zilei că, dintre aceşti doi bărbaţi care stăteau faţă în faţă, nu bancherul stăpânea situaţia.

De aceea, căpitanul Karystei nu-şi putu reţine un zâmbet fugar, pe care Elizundo, cu ochii plecaţi, nu-1 văzu.

— Pe care dintre cele două probleme vrei s-o discutăm mai întâi? întrebă Nicolas Starkos.

— Mai întâi pe aceea care te priveşte personal! răspunse repede bancherul.

— Prefer să începem cu aceea care nu mă priveşte personal, îi întoarse căpitanul pe un ton ferm.

— Fie, Nicolas Starkos! Despre ce este vorba?

— Este vorba despre un convoi de prizonieri, pe care trebuie să-1 preluăm din Arcadia. Există, acolo, două sute treizeci şi şapte de capete, bărbaţi, femei şi copii, care vor fi transportate pe insula Scarpanto, de unde mă însărcinez să le transport pe coasta berberă. Or, după cum ştii, Elizundo, întrucât am făcut adesea operaţiuni de acest gen, turcii nu-şi livrează marfa decât pe bani sau pe înscrisuri, dar cu condiţia ca o semnătură valabilă să le dea o valoare sigură. Vin, aşadar, să-ţi cer semnătura şi sper că i-o vei acorda şi lui Skopelo, când o să-ţi aducă toate cambiile gata pregătite. Nu va fi nici o problemă, nu-i aşa?

Bancherul nu răspunse, dar tăcerea lui nu putea fi decât o consimţire la cererea căpitanului. Existau, de altfel, precedente care îl îndemnau să accepte.

— Trebuie să adaug, reluă distrat Nicolas Starkos, că afacerea nu va fi rea. Operaţiunile militare otomane iau o turnură proastă în Grecia. Bătălia de la Navarin va avea consecinţe funeste pentru turci, câtă vreme se amestecă puterile europene. Dacă trebuie să renunţe la luptă, nu vor mai avea nici prizonieri, nici vânzări, nici profituri. Iată de ce aceste ultime convoaie, care ni se livrează încă în condiţii destul de bune, vor fi achiziţionate la un preţ bun pe coastele Africii. Aşadar, în acest fel, noi vom câştiga partea noastră din această afacere, iar tu, prin urmare, pe a la. Pot conta pe semnătura ta?

— Îţi voi sconta cambiile, răspunse Elizundo, şi nu voi avea de ce să-ţi mai dau semnătura.

— Cum vrei, Elizundo, răspunse căpitanul, dar noi ne vom mulţumi cu semnătura ta. Nu şovăiai să ne-o dai altădată!

— Altădată nu înseamnă astăzi, zise Elizundo, şi, astăzi, am o părere diferită despre toate acestea!

— Ah! Pe cuvânt! exclamă căpitanul. Eşti liber, la urma urmei! Aşadar, este adevărat că încerci să te retragi din afaceri, cum am auzit spunându-se?

— Da, Nicolas Starkos! răspunse bancherul cu o voce mai fermă, şi, în ceea ce te priveşte, iată ultima operaţiune pe care o vom face împreună. numai pentru că ţii să o fac!

— Ţin morţiş, Elizundo, întări Nicolas Starkos pe un ton sec.

Apoi, se ridică, dădu câteva ture prin cabinet, dar fără a înceta să-1 învăluie pe bancher într-o privire puţin amabilă. întorcându-se, în sfârşit, şi aşezându-se în faţa lui:

— Jupâne Elizundo, spuse pe un ton răutăcios, va să zică eşti destul de bogat, dacă te gândeşti să te retragi din afaceri?

Bancherul nu răspunse.

— Ei bine, reluă căpitanul, ce vei face tu cu milioanele pe care le-ai câştigat, că doar n-ai să le duci pe lumea cealaltă! Ar fi o povară stingheritoare pe ultimul drum! Dacă tu te duci, cui îi rămân ele?

Elizundo stărui în tăcere.

— Îi vor rămâne fiicei tale, reluă Nicolas Starkos, frumoasei Hadjine Elizundo! Ea va moşteni averea tatălui său! Nimic mai corect! Dar ea ce va face? Singură pe lume, cu atâtea milioane pe cap?

Bancherul se ridică, nu fără un oarecare efort, apoi, iute, ca un om care face o mărturisire a cărei greutate îl sufocă:

— Fiica mea nu va fi singură! zise el.

— O vei mărita? răspunse căpitanul. Şi cu cine, mă rog? Ce bărbat o va dori pe Hadjine Elizundo, când va afla de unde provine, în mare parte, averea tatălui ei? Şi, pot adăuga, când ea însăşi va afla, cui va îndrăzni Hadjine Elizundo să-i mai dea mâna sa?

— Cum ar putea s-o afle? reluă bancherul. Până acum nu ştie nimic, aşadar cine i-o va spune?

— Eu, dacă va fi nevoie.

— Tu?

— Eu! Ascultă, Elizundo, şi ia seama la cuvintele mele, răspunse căpitanul Karystei cu o neobrăzare intenţionată, fiindcă nu voi mai repeta ce o să-ţi spun acum. Această avere enormă, mai ales prin mine, prin operaţiunile pe care le-am întreprins împreună şi în care mi-am riscat capul, aşa ai obţinut-o! Traficând încărcături prădate, prizonieri cumpăraţi şi revânduţi în timpul războiului de Independenţă, aşa ai încasat aceste câştiguri, a căror sumă se ridică la milioane! Ei bine, mi se pare foarte corect ca aceste milioane să-mi revină mie! Eu unul sunt lipsit de prejudecăţi, cum ştii, de altfel! Eu nu te voi întreba despre originea averii tale! Războiul o dată încheiat, eu însumi mă voi retrage din afaceri! Dar nu vreau, nici eu, să rămân singur pe lumea asta, şi cer, înţelege-mă bine, cer ca Hadjine Elizundo să devină soţia lui Nicolas Starkos!

Bancherul se prăbuşi în fotoliu. Simţea foarte clar că era în mâinile acestui om, de multă vreme complicele său. Ştia că niciodată căpitanul Karystei n-ar fi dat înapoi de la a-şi atinge ţinta. Nu se îndoia că, dacă ar fi trebuit, n-ar fi rămas nici un om căruia să nu-i povestească tot trecutul casei sale de bancă.

Ca să răspundă negativ la cererea lui Nicolas Starkos, cu riscul de a provoca un scandal, Elizundo nu mai avea decât un singur lucru de spus şi, nu fără o oarecare ezitare, 1-a rostit:

— Fiica mea nu poate fi soţia ta, Nicolas Starkos, pentru că urmează să devină soţia altcuiva!

— Altcuiva! strigă Nicolas Starkos. într-adevăr, am picat la ţanc! Ah! fiica bancherului Elizundo se mărită?

— Peste cinci zile!

— Şi cu cine se mărită? întrebă căpitanul, a cărui voce clocotea de mânie.

— Cu un ofiţer francez.

— Un ofiţer francez! Fără îndoială, unul dintre acei filoeleni care au sărit în ajutorul Greciei?

— Da!

— Şi care se numeşte?

— Căpitanul Henry d'Albaret.

— Ei bine, jupan Elizundo, reluă Nicolas Starkos, care se apropie de bancher şi îi vorbi cu ochii ţintă în ochii lui, îţi repet, când acest căpitan, Henry d'Albaret, va şti cine eşti, nu o va mai dori pe fiica ta, iar când fiica ta va cunoaşte sursa averii tatălui său, nu se va mai putea gândi să devină soţia acestui căpitan Henry d'Albaret! Aşadar, dacă nu opreşti căsătoria astăzi, mâine se va rupe de la sine, fiindcă, mâine, cei doi logodnici vor şti totul! Da! Da! Fire-ar al dracului, o vor şti!

Bancherul se ridică încă o dată. îl privi fix pe căpitanul Karystei şi apoi spuse, cu un accent de disperare de care celălalt nu se putea înşela:

— Fie! O să mă sinucid, Nicolas Starkos, spuse el, şi nu voi mai fi o ruşine pentru fiica mea!

— Ba da, răspunse căpitanul, o să fii şi în viitor precum eşti şi în prezent, căci moartea ta nu va schimba niciodată faptul că Elizundo a fost bancherul piraţilor din Arhipelag!

Elizundo căzu înapoi, covârşit, şi nu putu răspunde nimic, în vreme ce căpitanul adăugă:

— Şi iată de ce Hadjine Elizundo nu va fi soţia acestui Henry d'Albaret, iată de ce ea va deveni, cu sau fără voia ei, soţia lui Nicolas Starkos!

Timp de încă o jumătate de oră se prelungi această întrevedere, cu implorări din partea unuia, cu ameninţări din partea celuilalt. Nu, fireşte că nu era vorba despre dragoste când Nicolas Starkos i se impunea fiicei lui Elizundo! Nu era vorba decât despre milioanele pe care acest om le voia pentru sine, pe toate, şi nici un argument nu-1 putea îndupleca.

Hadjine Elizundo nu ştiuse nimic despre scrisoarea care anunţa sosirea căpitanului Karystei; dar, începând din ziua respectivă, tatăl său i se păruse mai trist, mai încruntat ca de obicei, de parcă ar fi fost frământat de vreo grijă secretă. Iată de ce, atunci când Nicolas Starkos se prezentă la casa bancherului, ca nu se putu opri să nu simtă o nelinişte încă şi mai vie. într-adevăr, îl cunoştea pe acest personaj, pentru că îl văzuse venind de mai multe ori, în ultimii ani de război. Nicolas Starkos îi inspirase întotdeauna o repulsie de care ea nu-şi dădea prea bine seama. O privea, se pare, într-un mod care de fiecare dată îi producea neplăcere, deşi nu-i adresase niciodată decât nişte cuvinte neînsemnate, la fel cum ar fi putut s-o facă oricare dintre clienţii casei. Dar fata băgase de seamă că, după vizitele căpitanului Karystei. tatăl său era întotdeauna, şi pentru o bună bucată de timp, pradă unui soi de prostraţie amestecată cu spaimă. De aici i se trăgea ei antipatia, pe care nimic nu i-o justifica nu până în acel moment, cel puţin, faţă de Nicolas Starkos.

Hadjine Elizundo încă nu-i pomenise despre acest om lui Henry d'Albaret. Legătura dintre el şi banca tatălui său nu putea fi decât una de afaceri. Iar despre afacerile lui Elizundo, de care ea nu avea habar, nu venise niciodată vorba la întâlnirile lor. Tânărul ofiţer nu cunoştea, aşadar, relaţiile care existau nu doar între bancher şi Nicolas Starkos, dar nici între acest căpitan şi viteaza femeie căreia îi salvase viaţa în lupta de la Chaidari, pe care o ştia doar sub numele de Andronika.

Dar, ca şi Hadjine, Xaris avusese de mai multe ori ocazia să-1 vadă şi să-1 revadă pe Nicolas Starkos la sediul băncii de pe strada Reale. Şi el, de asemenea, simţea faţă de acest om aceleaşi sentimente de repulsie ca şi fata. Numai că, dată fiind firea lui viguroasă şi hotărâtă, aceste sentimente se traduceau, la el, într-alt mod. Dacă Hadjine Elizundo fugea, cu fiecare prilej, de prezenţa acestui om, Xaris mai curând o căuta, doar-doar „să-i poată zdrobi şalele”, cum zicea bucuros.

— Nu am dreptul s-o fac, de bună seamă, se gândea el, dar se poate întâmpla!

Din toate acestea rezultă, aşadar, că noua vizită a căpitanului Karystei la bancherul Elizundo nu fu privită cu ochi buni nici de Xaris, nici de fată. Dimpotrivă. De aceea, fu o mare uşurare pentru amândoi atunci când Nicolas Starkos, după o întrevedere din care nu aflaseră nimic, părăsi casa şi reporni pe drumul spre port.

Timp de o oră, Elizundo rămase închis în cabinetul său. Nu se auzea nici o mişcare dintr-acolo. Dar odinele sale erau foarte clare: nici fiica sa, nici Xaris nu trebuiau să intre fără a fi cerut în mod expres permisiunea. Or, cum vizita durase multă vreme, de data aceasta, neliniştea lor crescuse pe măsură ce timpul se scurgea.

Deodată, soneria lui Elizundo se făcu auzită – un gest timid, venind de la o mână nesigură.

Xaris răspunse la această chemare, deschise uşa, care nu mai era încuiată pe dinăuntru, şi se înfiinţa înaintea bancherului.

Elizundo zăcea mai departe în fotoliul său, pe jumătate prăbuşit, cu aerul cuiva care tocmai susţinuse o violentă luptă cu sine însuşi. Ridică fruntea, îl privi pe Xaris de parcă l-ar fi recunoscut cu greu, şi, trecându-şi mâna peste frunte:

— Hadjine? întrebă cu voce şoptită.

Xaris făcu un gest afirmativ şi ieşi. O clipă mai târziu, tânăra se afla în faţa tatălui său. Imediat, acesta din urmă, fără nici o altă introducere, dar cu ochii plecaţi, îi spuse cu o voce gâtuită de emoţie:

— Hadjine, trebuie. trebuie să renunţi la proiectul de căsătorie cu căpitanul Henry d'Albaret!

— Ce spui, tată? strigă fata pe care această lovitură neaşteptată o nimeri drept în inimă.

— Trebuie, Hadjine! repetă Elizundo.

— Tată, îmi spui şi mie de ce îţi iei cuvântul înapoi, atât faţă de el cât şi faţă de mine? întrebă fata. Nu am obiceiul să-ţi cer explicaţii pentru hotărârile tale, după cum ştii, şi, nici de data aceasta, nu le voi discuta, oricare ar fi ele! Dar, în sfârşit, îmi spui pentru care motiv trebuie să renunţ să mă căsătoresc cu Henry d'Albaret?

— Pentru că trebuie, Hadjine. trebuie să devii soţia altcuiva! murmură Elizundo.

Fiica sa îl auzi, deşi vorbea abia şoptit.

— Altcuiva! zise ea, surprinsă tot atât de crud de această a doua lovitură cât şi de prima. Iar acest altcineva?

— Este căpitanul Starkos!

— Omul acela! Omul acela!

Aceste cuvinte scăpară fără voie de pe buzele Hadjinei, care se sprijini de masă ca să nu cadă.

Apoi, într-o ultimă tresărire de revoltă pe care această hotărâre o stârnea într-însa:

— Tată, zise ea, există în ordinul pe care mi-1 dai, probabil împotriva voinţei tale, ceva ce nu-mi pot explica! Există o taină pe care eziţi să mi-o spui!

— Nu mă întreba nimic, strigă Elizundo, nimic!

— Nimic? Tată! Fie! Dar, dacă, pentru a te asculta, eu pot să renunţ la Henry d'Albaret. şi de-ar fi să mor din pricina aceasta. nu pot să-1 iau de bărbat pe Nicolas Starkos. Nici tu nu vrei asta!

— Trebuie, Hadjine! repetă Elizundo.

— Este în joc fericirea mea! strigă fata.

— Şi onoarea mea, în ceea ce mă priveşte!

— Onoarea lui Elizundo poate depinde de altcineva decât de el însuşi? întrebă Hadjine.

— Da. de altcineva! Şi acesta. este Nicolas Starkos!

Acestea zicând, bancherul se ridică în picioare, cu ochii rătăciţi, cu faţa crispată, de parcă ar fi fost lovit de o congestie.

Hadjine, văzând acest spectacol, îşi regăsi întreaga energie. Şi, într-adevăr, se strădui să-i spună, retrăgându-se:

— Fie, tată! Te voi asculta!

Aceasta însemna că viaţa sa era distrusă pentru totdeauna, dar înţelesese că exista un secret înspăimântător în raporturile dintre bancher şi căpitanul Karystei! înţelesese că Elizundo era la mâna acestui personaj odios! Ea se plecă, se sacrifică! Onoarea tatălui său îi cerea acest sacrificiu!

Xaris o prinse pe fată în braţele sale, aproape leşinată. O duse în camera ei. Acolo, află de la ea tot ce se petrecuse şi despre renunţarea la care con-simţise! La acestea, simţi crescând în el o îndoită ură împotriva lui Nicolas Starkos!

O oră mai târziu, după obiceiul său, Henry d'Albaret se prezentă la casa bancherului. Una dintre slujnice îi răspunse că Hadjine Elizundo nu putea primi vizite. Ceru atunci să-1 vadă pe bancher. Bancherul era ocupat. Ceru să-i vorbească lui Xaris. Xaris nu era acasă.

Henry d'Albaret se întoarse la hotel, în culmea neliniştii. Niciodată nu i se mai dăduseră astfel de răspunsuri. Se hotărî să meargă din nou, seara, şi aşteptă momentul, profund îngrijorat.

La ora şase, i se înmâna o scrisoare la hotel. El cercetă adresa şi recunoscu mâna lui Elizundo. Această scrisoare nu conţinea decât rândurile următoare: „Domnul Henry d'Albaret este rugat să considere ca neavenite proiectele de căsătorie alcătuite între domnia sa şi fiica bancherului Elizundo. Din motive absolut străine de domnia sa, această căsătorie nu poate avea loc, iar domnul Henry d'Albaret este rugat să-şi înceteze vizitele la casa băncii Elizundo.”

La început, tânărul ofiţer nu pricepu nimic din ce tocmai citise. Apoi, reciti scrisoarea. Rămase stupefiat. Ce se întâmplase oare la Elizundo acasă? De ce această răzgândire? Când, în ajun, plecase din casa aceea, acolo se mai făceau încă pregătirile de nuntă! Bancherul se purtase faţă de el ca întotdeauna! Cât despre fată, nimic nu arăta că sentimentele sale faţă de el s-ar fi schimbat!

— De altfel, scrisoarea nu-i semnată de Hadjine! îşi repeta el. Este semnată de Elizundo! Nu! Hadjine n-a ştiut, nu ştie ce mi-a scris tatăl ei! El i-a schimbat planurile fără ştirea ei! de ce? Nu i-am dat nici un motiv pentru care să fi. Ah! voi afla care este obstacolul care se ridică între Hadjine şi mine!

Apoi, fiindcă nu mai putea fi primit în casa bancherului, îi scrise, „având întru totul dreptul, spunea el, să cunoască motivele pentru care se anula această căsătorie în ajunul celebrării sale.”

Scrisoarea lui rămase fără răspuns. Mai scrise încă una, şi încă una – aceeaşi tăcere.

Atunci, i se adresă Hadjinei Elizundo. O implora, în numele iubirii lor, să-i răspundă, chiar de-ar fi trebuit ca răspunsul să însemne refuzul ei de a-1 mai vedea vreodată! Nici un semn.

Probabil că scrisoarea sa nici nu ajunsese până la fată. Henry d'Albaret, cel puţin, aşa crezu. îi cunoştea destul de bine caracterul pentru a fi sigur că ea i-ar fi răspuns.

Apoi, tânărul ofiţer, disperat, încercă să-1 vadă pe Xaris. Nu se mai dezlipi de strada Reale. Se învârti, timp de ore în şir, pe lângă casa băncii. Zadarnic. Xaris, ascultând, probabil, de poruncile bancherului, ori poate la rugămintea Hadjinei, nu mai ieşea din casă.

Astfel se irosiră în van încercările sale din zilele de 24 şi 25 octombrie. In toiul unor îngrijorări cu neputinţă de exprimat, Henry d'Albaret crezu că ajunsese la limita extremă a suferinţei!

Se înşela.

Într-adevăr, pe data de 26, se răspândi o veste care avea să-1 rănească şi mâi profund încă.

Nu numai că se rupsese căsătoria dintre el şi Hadjine Elizundo – ruptură care era acum ştiută de tot oraşul —, dar Hadjine Elizundo urma să se mărite cu un altul!

Henry d'Albaret fu zdrobit primind această veste. Un altul avea să fie soţul Hadjinei!

— O să aflu cine este acest om! strigă el. Oricine ar fi, o să-1 întâlnesc! O să ajung până la el! O să-i vorbesc. şi o să fie obligat să-mi răspundă!

Tânărul ofiţer nu avu prea mult de aşteptat să afle cine era rivalul său. într-adevăr, îl văzu intrând în casa băncii; îl urmări după ce ieşi; îl spionă până în port, unde îl aştepta barca sa, la picioarele digului; îl văzu urcând înapoi la bordul şeicii, ancorată la o jumătate de ancablură în larg.

Era Nicolas Starkos, căpitanul Karystei.

Acestea se petreceau pe 27 octombrie. Din informaţile precise pe care Henry d'Albaret le putu obţine, rezulta că nunta dintre Nicolas Starkos şi Hadjine Elizundo urma să aibă loc foarte curând, întrucât pregătirile se făceau în mare grabă. Ceremonia religioasă fusese comandată la biserica Sfântul Spiridon pentru 30 ale lunii, adică la aceeaşi dată la care fusese stabilită, mai înainte, căsătoria lui Henry d'Albaret. Numai că logodnicul nu mai era tot el! Ci era acest căpitan, venit de nu se ştie unde pentru a merge nu se ştie încotro!

De aceea, Henry d'Albaret, pradă unei furii pe care nu şi-o mai putea stăpâni, era hotărât să-1 provoace la duel pe Nicolas Starkos, chiar de-ar fi trebuit să-1 caute până în pragul altarului. Dacă nu îl va omori, va fi ucis el, dar barem se va fi sfârşit cu această situaţie insuportabilă!

Zadarnic îşi repeta el că această căsătorie se făcea cu asentimentul lui Elizundo! Zadarnic îşi spunea că fiinţa care dispunea de mâna Hadjinei era tatăl său!

— Da, numai că este împotriva voinţei fetei! Ea este obligată să se arunce în braţele acestui om! Ea se sacrifică!

În cursul zilei de 28 octombrie, Henry d'Albaret încercă să-1 întâlnească pe Nicolas Starkos. II pândi când debarcă, îl pândi şi la intrarea în bancă. Degeaba. Şi, peste două zile, odioasa căsătorie avea să fie încheiată – două zile, timp în care tânărul ofiţer făcu totul pentru a ajunge până la fată sau pentru a se găsi în faţa lui Nicolas Starkos!

Dar, pe 29 seara, înjur de ora şase, se produse ceva neaşteptat, care avea să precipite deznodământul acestei situaţii.

După-amiază, se răspândise zvonul că bancherul suferise un atac de congestie cerebrală.

Şi, într-adevăr, două ore mai târziu, Elizundo înceta din viaţă.