Capitolul XI.

SEMNALE FĂRĂ RĂSPUNS.

L a opt zile după lupta de la Thasos, Syphanta, scotocind toate golfuleţele de pe ţărmul otoman de la Cavala până la Orphana, traversa golful Contessa, apoi naviga de la capul Deprano până la capul Paâiuri, în deschiderea golfurilor de la Monte Santo şi de la Cassandra; în sfârşit, în ziua de 15 aprilie, începu să piardă din vedere crestele muntelui Athos, al cărui cel mai important vârf se ridică la aproape două mii de metri înălţime deasupra nivelului mării.

Nici o corabie suspectă n-a fost zărită în decursul acestei navigări. De mai multe ori au apărut nişte escadre turceşti; dar Syphanta, navigând sub pavilion corfirot, nu a crezut de cuviinţă să comunice cu aceste vase, pe care comandantul său l-ar fi întâmpinat mai degrabă cu lovituri de tun decât ridicându-şi pălăria. Se întâmplă pe dos cu vreo câteva cabotiere greceşti, de la care obţinură mai multe informaţii, care nu puteau fi decât utile pentru misiunea corvetei.

În aceste circumstanţe, la 26 aprilie, Henry d'Albaret luă la cunoştinţă un fapt de mare importanţă. Puterile aliate tocmai hotărâseră calorice întărire care ar fi sosit pe mare pentru Ibrahim trebuia interceptată. în plus, Rusia declarase oficial război sultanului. Situaţia în Grecia continua, aşadar, să se îmbunătăţească şi, oricâte întârzieri urma să mai sufere încă, ţara se îndrepta în mod sigur spre cucerirea independenţei sale.

La 30 aprilie, corveta pătrunsese până în străfundul golfului Salonic, punctul extrem pe care-şi propusese să-1 atingă în nord-vestul Arhipelagului, în cursul acestei croaziere. Avu din nou ocazia să urmărească vreo câteva chebekuri, bricuri sau polacre, care nu-i scăpară decât găsindu-şi cu iuţeală adăpost la ţărm. Dacă echipajele nu pieriseră până la ultimul om, cel puţin, cele mai multe dintre aceste ambarcaţiuni fuseseră scoase din folosinţă.

Syphanta şi-a reluat, apoi, drumul spre sud-est, astfel încât să poată observa cu grijă coastele meridionale ale golfului Salonic. Dar alarma fusese dată, fără îndoială, căci nici măcar un pirat, căruia i-ar fi aplicat, desigur, dreapta pedeapsă nu se arătă.

Şi atunci se produse un fapt ciudat, inexplicabil chiar, la bordul corvetei.

La 10 mai, în jurul orei şapte seara, întorcându-se în careul care ocupa toată partea dinapoi a Syphantei, Henry d'Albaret găsi o scrisoare aşezată pe masă. O luă, o apropie de lampa de ruliu care se legăna în plafon şi îi citi adresa.

Adresa era concepută astfel: „Căpitanului Henry d'Albaret, comandantul corvetei Syphanta, pe mare”.

Henry d'Albaret crezu că recunoaşte această scrisoare. Semăna, într-adevăr, cu aceea pe care o primise la Scio şi prin care era informat că exista un loc liber la bordul corvetei.

Iată ce conţinea noua scrisoare, în mod atât de bizar sosită, de data aceasta, şi dincolo de orice posibilităţi ale poştei: „Dacă domnul comandant d'Albaret va binevoi să-şi organizeze planul de campanie de-a lungul Arhipelagului astfel încât să ajungă în împrejurimile insulei Scarpanto în prima săptămână a lunii septembrie, atunci va acţiona pentru binele tuturor şi al misiunii care îi este încredinţată.”

Nici dată, nici semnătură, ca şi în cazul scrisorii primite la Scio. Iar când Henry d'Albaret le compară, se putu încredinţa că ambele fuseseră scrise de aceeaşi mână.

Cum să-şi explice aceasta? Prima scrisoare sosise prin poştă. Dar aceasta din urmă nu putuse ajunge decât dacă o persoană de la bord ar fi pus-o pe masă. Aşadar, această persoană trebuia s-o fi avut încă de la începutul campaniei sau să îi fi parvenit în timpul vreuneia dintre ultimele escale ale Syphantei. în plus, scrisoarea nu fusese acolo când comandantul părăsise careul, cu o oră în urmă, pentru a merge pe punte să dea dispoziţiile pentru noapte. Rezulta că obligatoriu fusese aşezată de mai puţin de o oră pe masa careului.

Henry d'Albaret sună.

Apăru un timonier.

— Cine a intrat aici cât am fost eu pe punte? îl întrebă Henry d'Albaret.

— Nimeni, comandante, răspunse matelotul.

— Nimeni? Dar se poate să fi intrat cineva fără să-1 fi văzut tu?

— Nu, comandante, pentru că eu nu mi-am părăsit postul nici o clipă.

— Bine!

Timonierul se retrase, după ce îşi duse mâna la beretă.

„Mi se pare imposibil, ce-i drept, îşi spuse Henry d'Albaret, ca un om de la bord să fi reuşit să intre pe uşă fără să fi fost văzut! Dar, pe înserate, oare n-a putut să se strecoare până la galeria exterioară şi să intre pe una din ferestrele careului?”

Henry d'Albaret merse să verifice starea ferestrelor. Numai că, aceste ferestre, la fel ca şi cele din cabina lui, erau închise pe dinăuntru. Aşadar, evident, era cu neputinţă ca o persoană, venită din afară, să fi trecut printr-una din aceste deschizături. Faptul, la urma urmei, nu era de natură să-1 îngrijoreze câtuşi de puţin pe Henry d'Albaret; cel mult să-1 surprindă şi poate să-i aţâţe acel sentiment de curiozitate nesatisfăcută, pe care oricine îl încearcă în faţa unui fenomen greu de explicat. Rămânea sigur că, într-un fel sau altul, scrisoarea anonimă ajunsese la adresă, iar că destinatarul nu era altul decât comandantul Syphantei.

Henry d'Albaret, după ce chibzui o vreme, se hotărî să nu pomenească vreun cuvânt despre această problemă, nici măcar secundului corvetei. La ce i-ar fi folosit să vorbească? Misteriosul său corespondent, oricine ar fi fost, în mod cert nu s-ar fi lăsat descoperit.

Acum, avea să ţină cont comandantul de sfatul din această scrisoare?

„Bineînţeles! îşi zise el. Cel care mi-a scris prima oară, la Scio, nu m-a înşelat înştiinţându-mă că există un loc liber în statul major al Syphantei. De ce m-ar înşela a doua oară, invitându-mă să mă apropii de insula Scarpanto în prima săptămână a lunii septembrie? Dacă mă cheamă acolo, nu poate fi decât în interesul misiunii care mi-a fost încredinţată! Da! îmi voi schimba planul de campanie şi voi fi, la data stabilită, acolo unde mi se cere să fiu!”

Henry d'Albaret împături preţioasa scrisoare care îi dădea noile instrucţiuni; apoi, după ce îşi luă hărţile, se aşternu să studieze un nou plan de croazieră, astfel încât să îşi ocupe cele patru luni care rămăseseră de trecut până la sfârşitul lui august.

Insula Scarpanto era situată în sud-est, în celălalt capăt al Arhipelagului, respectiv la vreo sută de leghe, în linie dreaptă. Aşadar, corveta avea destul timp să inspecteze diversele puncte de pe coasta Moreei, pe unde piraţii îşi găseau atât de lesne un refugiu, ca şi în întregul grup al Cicladelor, insule semănate de la gura golfului Egina până la insula Creta.

Pe ansamblu, această obligativitate de a se găsi în preajma insulei Scarpanto la vremea indicată nu avea să modifice decât foarte puţin itinerarul deja stabilit de către comandantul d'Albaret. Ceea ce se plănuise, avea să facă, fără să-şi scurteze nimic din programul său. Astfel, Syphanta, pe data de 20 mai, după ce observase micuţele insule Pelerissa, Peperi, Sarakino şi Skantxoura, în nordul insulei Negropontis, porni către apele Skyrosului.

Skyros este una dintre cele mai importante nouă insule care alcătuiesc acest grup, din care Antichitatea ar fi trebuit, poate, să facă patria celor nouă Muze. în portul său de la Sfântul Gheorghe, sigur, larg, bun pentru ancorare, echipajul corvetei îşi putu reface cu uşurinţă proviziile de carne proaspătă, de oaie şi de prepeliţă, de grâu şi de orz, şi să se aprovizioneze cu o anumită cantitate din acest vin excelent, care reprezintă una dintre bogăţiile ţinutului. Această insulă, profund implicată în evenimentele semimitologice ale războiului troian, care a devenit faimoasă prin numele lui Licomede, Ahile şi Ulise, urma să revină curând regatului Greciei, în eparhia Eubeei.

Cum ţărmurile Skyrosului sunt extrem de franjurate, cu anse şi golfuleţe în care piraţii îşi puteau găsi cu uşurinţă un adăpost, Henry d'Albaret trecu la cercetarea lor minuţioasă. Când corveta era nevoită să arunce ancora la câteva ancabluri distanţă de ţărm, bărcile sale nu lăsau nici un cotlon nevizitat.

Această riguroasă explorare n-a dus la nici un rezultat. Toate aceste refugii erau pustii. Singura informaţie pe care comandantul d'Albaret o culese de la autorităţile insulei fu următoarea: cu o lună înainte, în aceleaşi locuri, mai multe vase de comerţ fuseseră atacate, prădate şi distruse de un bastiment navigând sub pavilion de pirat, iar acest act pirateresc i se atribuia faimosului Sacratif. Dar, pe ce anume se întemeia afirmaţia nimeni n-ar fi putut spune, într-atât domnea incertitudinea în ceea ce privea însăşi existenţa acestui personaj.

Corveta părăsi Skyrosul după cinci sau zile de escală. Pe la sfârşitul lunii mai, se apropie de coastele marii insule Eubeea, numită şi Negropontis, căreia îi cercetă atent căile de acces pe mai mult de patruzeci de leghe lungime.

Se ştie că această insulă a fost una dintre cele dintâi care au trecut la arme la începutul războiului de Independenţă, în 1821; dar turcii, după ce se închiseseră în citadela din Negropontis, îşi păstraseră poziţia cu o rezistenţă înverşunată şi, în acelaşi timp, se fortificau în Karystos. Apoi, sprijiniţi de trupele lui Iusuf, s-au răspândit prin insulă şi s-au dedat masacrelor obişnuite, până în momentul în care un şef grec, Diamantis, a reuşit să le înăbuşe, în septembrie 1823. Atacându-i pe soldaţii otomani prin surprindere, i-a ucis pe cei mai mulţi şi i-a obligat pe fugari să traverseze înapoi strâmtoarea, pentru a se retrage în Tesalia.

Dar, în cele din urmă, avantajul rămăsese de partea turcilor datorită superiorităţii lor numerice. După o zadarnică tentativă a colonelului Fabvier şi a şefului de escadron Regnaud de Saint-Jean d'Angely, în 1826, otomanii au rămas definitiv stăpânii întregii insule.

Aşa stăteau încă lucrurile în momentul în care Syphanta trecu pe dinaintea coastei de la Negropontis. De la bordul său, Henry d'Albaret putu revedea acest teatru al unei sângeroase lupte, la care şi el luase parte personal. Nu se mai luptau în clipa aceea şi, după recunoaşterea noului regat, insula Eubeea, cu cei şaizeci de mii de locuitori ai săi, avea să formeze una din nomarhiile Greciei.

Oricât de primejdioasă putea fi încercarea de a face ordine pe această mare, aproape pe sub tunurile turceşti, corveta şi-a continuat croaziera şi a distrus încă vreo douăzeci de corăbii-pirat care se aventuraseră până în grupul Cicladelor.

Această expediţie i-a luat cea mai mare parte a lunii iunie. Apoi, coborî spre sud-est. în ultimele zile ale lunii, se regăsi în dreptul insulei Andros, cea dintâi dintre Ciclade, situată în extremitatea Eubeei – insulă patriotă, ai cărei locuitori s-au revoltat, în acelaşi timp cu cei din Psara, împotriva dominaţiei otomane.

De aici, comandantul d'Albaret, găsind potrivit să-şi modifice direcţia, cu scopul de a se apropia de coastele Peloponesului, înainta drept spre sud-est. La 2 iulie, zări insula Zea, antica Keos sau Kos, dominată de semeţul pisc al muntelui Elie.

Syphanta făcu escală, pentru vreo câteva zile, în portul insulei Zea, unul dintre cele mai bune din zonă. Aici, Henry d'Albaret şi ofiţerii săi se reîntâlniră cu mai mulţi locuitori curajoşi, care fuseseră tovarăşii lor de arme în timpul primilor ani de război. Astfel, primirea de care se bucură corveta a fost dintre cele mai călduroase. Dar, cum nici unui pirat nu-i putea trece prin minte să se refugieze în golfuleţele acestei insule, Syphanta nu întârzie să-şi reia cursul croazierei sale, depăşind, la 5 iulie, capul Colonna, din sud-estul Aticii.

La sfârşitul săptămânii, navigaţia fu încetinită, din lipsă de vânt, la gura golfului Egina, care pătrunde atât de adânc în pământul Greciei, până atinge Istmul Corint. Trebuia să fie cu ochii în patru. Syphanta, aproape imobilizată din pricina absenţei vântului, nu putea ajunge nici pe un mal, nici pe celălalt. Or, pe aceste mări destul de rar frecventate, dacă vreo câteva sute de bărci cu vâsle ar fi acostat-o, ar fi avut mari dificultăţi să se apere. Astfel, echipajul stătea gata pregătit să respingă orice atac – şi nu greşea.

Într-adevăr, s-au văzut apropiindu-se mai multe bărci, ale căror intenţii nu puteau lăsa loc îndoielii; numai că nu îndrăzniseră să înfrunte prea de aproape tunurile şi muschetele corvetei.

La 10 iulie, vântul reîncepu să bată dinspre nord, împrejurare favorabilă pentru Syphanta care, după ce trecu în viteză prin faţa micului târg Damala, ocoli rapid capul Skyli, la extremitatea cornului golfului Nafplion.

La 11 iulie, se ivea în dreptul Hydrei şi, peste alte trei zile, înaintea insulei Spetzia. Inutil să insistăm asupra rolului pe care l-au jucat locuitorii acestor două insule în războiul de Independenţă. La început, hydrioţii, spetzioţii şi vecinii lor, ipsarioţii, posedau peste trei sute de vase de comerţ. După ce le prefăcuseră în vase de război, se lansaseră, nu fără succes, împotriva flotelor otomane. Aici a fost leagănul familiilor Condouriotis, Tombasis, Miaoulis, Orlandos şi al multora de nobilă origine, care şi-au plătit, întâi cu averile lor, apoi cu sângele lor, această datorie către patrie. De aici au pornit redutabilele aruncătoare de flăcări, care au devenit, curând, spaima turcilor. Astfel, în pofida revoltelor interne, aceste două insule n-au fost niciodată întinate de piciorul asupritorului.

În momentul în care Henry d'Albaret le vizita, acestea tocmai începuseră să se retragă dintr-o luptă, deja mult slăbită în intensitate, şi de o parte şi de cealaltă. Nu era prea departe ceasul când ele aveau să se alipească noului regat, alcătuind două eparhii ale departamentului Corintiei şi Argolidei.

La 20 iulie, corveta făcea escală în portul Hermopolis, pe insula Syros, patria credinciosului Eumeu, atât de poetic evocat de Homer. în vremea aceea, ea mai servea încă drept refugiu tuturor celor pe care turcii îi goniseră de pe continent. Syrosul, a cărei episcopie catolică se află în continuare sub protecţia Franţei, îşi puse toate resursele la dispoziţia lui Henry d'Albaret. În nici un port al patriei sale tânărul comandant n-ar fi găsit nici o mai bună, nici o mai prietenească primire.

Un singur regret se împleti cu această bucurie resimţită când se văzu bine primit – aceea că nu ajunsese cu trei zile mai devreme.

Într-adevăr, într-o discuţie pe care o avu cu consulul Franţei, acesta din urmă îl înştiinţa că o şaică, purtând numele de Karysta şi navigând sub pavilion grecesc, părăsise portul, cu şaizeci de ore înainte. De aici, trase concluzia că şaica, fugind din insula Thasos, în timpul luptei corvetei cu piraţii, se îndreptase către ţinuturile meridionale ale Arhipelagului.

— Dar se ştie cumva unde s-a dus? întrebă însufleţit Henry d'Albaret.

— După câte am auzit spunându-se, răspunse consulul, trebuia să apuce pe ruta spre insulele din sud-est, dacă nu avea chiar destinaţia de a ajunge într-unui din porturile Cretei.

— N-aţi intrat deloc în vorbă cu căpitanul său? mai întrebă Henry d'Albaret.

— Deloc, comandante.

— Şi nu ştiţi dacă acest căpitan se numea Nicolas Starkos?

— N-am idee.

— Şi nimic nu v-a dat de bănuit că această şaică făcea parte din flotila de piraţi, care bântuie prin această parte a Arhipelagului?

— Nimic; dar, dacă a fost aşa, răspunse consulul, nu este de mirare că şi-a întins pânzele spre Creta, unde sunt câteva porturi întotdeauna deschise pentru aceşti bandiţi!

Această veste îi stârni imediat comandantului Syphantei o veritabilă emoţie, ca de altfel tot ce ar fi avut legătură, direct sau indirect, cu dispariţia Hadjinei Elizundo. într-adevăr, era un mare ghinion că ajunsese la atât de puţin timp după plecarea şeicii. Dar, fiindcă pornise către sud, în acest fel, corveta, care trebuia să urmeze aceeaşi direcţie, va reuşi oare s-o ajungă? Iată de ce Henry d'Albaret, care dorea cu atâta înflăcărare să se găsească faţă în faţă cu Nicolas Starkos, părăsi Syrosul în aceeaşi seară de 21 iulie, ridicând pânzele sub o briză slabă, dar care avea să se înteţească, potrivit indicaţilor barometrului.

Timp de cincisprezece zile, se cuvine să mărturisim, comandantul Henry d'Albaret căută şi şaica, şi piraţii. Hotărât lucru, în mintea sa, Karysta merita să fie tratată la fel ca ei şi din aceleaşi motive. Iar în această eventualitate, avea să vadă ce trebuia făcut.

Totuşi, în pofida căutărilor sale, corveta nu izbuti să dea de urma şeicii. La Naxos, căreia îi vizită toate porturile, Karysta nu făcuse escală. Nici în mijlocul insuliţelor şi al colţilor de stânci de sub mare care înconjurau această insulă, n-a fost mai norocos. De altfel, notă absenţa desăvârşită a piraţilor, ba chiar din locurile pe care le frecventau cu predilecţie. Lucru de mirare, deoarece comerţul este foarte activ între aceste mănoase Ciclade, iar şansele de pradă bogată ar fi trebuit să îi atragă în mod deosebit.

La fel i se întâmplă şi în Păros, insulă pe care un simplu canal, larg de şapte mile, o separă de Naxos. Nici porturile Parkia, Naussa, Sfânta Măria, Agoula şi Dico nu primiseră vizita lui Nicolas Starkos. Nu mai încăpea îndoială, aşa cum spusese şi consulul din Syros, şaica trebuie să se fi îndreptat către unul din punctele de pe ţărmul Cretei.

La 9 august, Syphanta arunca ancora în portul din Milo. Această insulă, pe care erupţiile vulcanice au făcut-o săracă, din bogată cum era pe la mijlocul secolului al optsprezecelea, este otrăvită de vaporii vătămători care ies din pământ, iar populaţia sa tinde să scadă treptat.

Şi aici, căutările rămaseră la fel de infructuoase. Karysta nu doar că nu se arătase, dar nu găsiră de urmărit nici măcar o corabie de piraţi, din cele care mişunau de obicei prin mările Cicladelor. îţi venea să te întrebi, pe bună dreptate, dacă sosirea Syphantei, semnalată cu mult subînţeles, nu le dădea timp să se ascundă. Corveta le făcuse destul de mult rău celor din nordul Arhipelagului, pentru ca piraţii din sud să dorească să evite întâlnirea cu ea. în sfârşit, dintr-un motiv sau altul, niciodată aceste ape nu fuseseră atât de liniştite. Se părea că vasele de comerţ vor putea naviga, de acum înainte, în deplină siguranţă. Câteva dintre aceste mari cabotiere, chebekuri, bricuri, polacre, tartane, feluci sau caravele, întâlnite pe drum, au fost oprite şi întrebate; dar din răspunsurile patronilor sau căpitanilor acestora, comandantul d'Albaret nu putu trage nici o concluzie care să-1 lămurească.

Între timp, se făcuse 14 august. Nu mai avea decât două săptămâni la dispoziţie pentru a ajunge pe insula Scarpanto înainte de primele zile din septembrie. Ieşită din grupul Cicladelor, Syphanta trebuia să ia cap compas sud, pentru şaizeci până la optzeci de leghe, în linie dreaptă. Marea, pe această rută, era mărginită de lunga fâşie de pământ a Cretei şi deja cele mai înalte creste ale insulei, acoperite de zăpezi veşnice, se iţeau deasupra liniei de orizont.

Pe această direcţie hotărî comandantul Henry d'Albaret să navigheze. După ce ar fi ajuns în dreptul Cretei, nu mai avea decât să se cârmească spre est, pentru a sosi la Scarpanto.

Cu toate acestea, Syphanta, părăsind Milo, înainta şi mai mult spre sud-est, până la insula Santorin, scotocindu-i şi cele mai mici cute ale falezei sale negricioase cu ţărmuri periculoase, pe lângă care putea răsări, în fiecare clipă, vreun nou recif, sub presiunea cuptoarelor vulcanice. Apoi, luând ca reper de coastă anticul munte Ida, modernul Psilanti, care domină Creta cu peste şapte mii de picioare înălţime, corveta înainta în linie dreaptă, sub o briză plăcută suflând dinspre vest-nord-vest, care îi permise să-şi etaleze toată velatura.

A treia zi, la 15 august, culmile acestei insule, cea mai mare din tot Arhipelagul, îşi conturau pe orizontul de cleştar pitoreştile lor broderii, de la capul Spadu până la capul Stavros. O cotitură bruscă a coastei ascundea încă vederii bazinul golfului în fundul căruia se afla Candia, capitala.

— Intenţia domniei tale, comandante, întrebă căpitanul Todros, este să aruncăm ancora într-unui din porturile insulei?

— Creta este în continuare în mâinile turcilor, răspunse Henry d'Albaret, şi cred că nu avem nimic de făcut pe aici. Dacă este să ne încredem în veştile care mi-au fost comunicate în Syros, soldaţii lui Mustafa, după ce au cucerit Retimo, au devenit stăpânii întregului ţinut, în ciuda vitejiei sphakioţilor.

— Bravi munteni, zise căpitanul Todros, aceşti sphakioţi care, încă de la începutul războiului, şi-au făcut, pe bună dreptate, o mare reputaţie de vitejie.

— Da, şi de vitejie. şi de avariţie, Todros, răspunse Henry d'Albaret. în urmă cu nici două luni, în mâinile lor stătea soarta Cretei. Mustafa şi ai lui, surprinşi de localnici, puteau să fie ucişi până la unul; dar, la ordinul său, soldaţii otomani au început să arunce bijuterii, podoabe, arme de preţ, tot ce aveau mai de valoare asupra lor şi, în vreme ce sphakioţii se îmbulzeau să adune aceste obiecte, turcii au putut să-şi ia tălpăşiţa, prin defileul în care trebuiau să-şi găsească moartea!

— Iată un lucru foarte trist, dar, la urma urmei, comandante, cretanii nu sunt întru totul greci!

Nu era de mirare să-1 auzi pe secundul Syphantei, care era de origine elenică, vorbind în acest mod. Nu doar în ochii lui, indiferent cât de fierbinte le-ar fi fost patriotismul, cretanii nu treceau drept greci adevăraţi, dar nimeni nu credea că vor deveni nici după formarea definitivă, a noului regat. La fel ca Samosul, Creta avea să rămână sub stăpânire otomană, cel puţin până în 1832, epocă la care sultanul urma să-i cedeze lui Mehmet-Ali toate drepturile sale asupra insulei.

Or, în starea actuală a lucrurilor, comandantul d'Albaret nu avea nici un interes să intre în contact cu diversele porturi ale Cretei. Candia devenise principalul arsenal al egiptenilor şi, de acolo, paşa îşi lansase sălbaticii săi soldaţi asupra Greciei. Cât priveşte Caneea, la instigarea autorităţilor otomane, populaţia sa ar fi putut întâmpina în mod neplăcut pavilionul cor-firot care flutura pe arborele Syphantei. în fine, nici la Gira-Petra, nici la Suda, nici la Cisamos, Henry d'Albaret n-ar fi obţinut informaţii care să-i permită să-şi încununeze croaziera printr-o captură mai importantă.

— Nu, zise el căpitanului Todros, mi se pare pierdere de vreme să supraveghem coasta septentrională, în schimb am putea să dăm ocol insulei prin nord-vest, să trecem pe lângă capul Spada şi să navigam, o zi sau două, în larg de Grabousa.

Aceasta era, evident, cea mai bună alegere. în apele rău-famate ale Grabousei, Syphanta ar fi găsit, probabil, ocazia, care îi era refuzată de mai bine de o lună, de a le trimite câteva şarje piraţilor din Arhipelag.

Mai mult, dacă şaica, cum se credea, navigase către Creta, nu era cu neputinţă să fi făcut escală la Grabousa. Un motiv în plus pentru comandantul d'Albaret să vrea să cerceteze vecinătăţile acestui port.

La această epocă, într-adevăr, Grabousa era încă un cuib de piraţi. Cu aproape opt luni mai înainte, fusese nevoie de o flotă anglo-franceză şi de un detaşament de soldaţi greci, sub comandamentul lui Mavrocordat, pentru a pune la respect această vizuină de păgâni. Şi, ceea ce a fost cu totul deosebit, tocmai autorităţile cretane au refuzat să predea o duzină de piraţi, cerută de comandantul escadrei engleze. Astfel, acesta din urmă a fost nevoit să deschidă focul asupra citadelei, să dea foc mai multor vase şi să ordone o debarcare pentru a obţine satisfacţie.

Era, aşadar, firesc să presupui că, de la plecarea escadrei aliate, piraţii ar fi considerat preferabil să se refugieze la Grabousa, întrucât aici îşi găsiseră nişte ajutoare atât de neaşteptate. De aceea Henry d'Albaret se hotărî să ajungă la Scarpanto urmând coasta meridională a Cretei, astfel încât să treacă pe dinaintea Grabousei. Dădu, aşadar, ordinele necesare, iar căpitanul Todros se grăbi să le execute.

Vremea era minunată. De altfel, în acest climat blând, decembrie este începutul iernii, iar ianuarie este sfârşitul ei. Fericită insulă, această Creta, patria regelui Minos şi a inginerului Dedal! Oare nu aici Hipocrat îşi trimitea clientela bogată din Grecia, pe care o străbătea învăţându-i pe toţi arta de a tămădui?

Syphanta, orientată cu atenţie, cârmi în direcţia vântului cât să alunece pe lângă capul Spada, care se proiectează în capătul acestei limbi de pământ, alungite între golful din Caneea şi cel din Kisamo. Mai multe corăbii ieşiră din port – feluci sau chebekuri de cabotaj. Syphanta a „discutat” cu vreo câteva, şi nu avu motiv să le suspecteze răspunsurile. La întrebarea care li se adresă, despre piraţii cărora Grabousa ar fi putut să le ofere adăpost, ele s-au arătat, de altfel, extrem de rezervate. Se simţea că le era teamă să se compromită. Henry d'Albaret nu putu afla, cu adevărat, nici măcar dacă şaica Karysta se găsea în momentul acela în port.

Corveta îşi lărgi, atunci, câmpul de observaţie. Vizită împrejurimile cuprinse între Grabousa şi capul Crio. Apoi, în data de 22, sub o plăcută briză care se înteţea o dată cu venirea zilei şi se moleşea la căderea nopţii, trecu de cap şi începu să navigheze, cât mai aproape de ţărm cu putinţă, în apele litoralului libian, mai puţin frământat, mai puţin dantelat, mai puţin zburlit de promontorii şi de vârfuri ca acela din apele Cretei, pe coasta opusă. La nord, spre orizont, se desfăşura lanţul munţilor Asprovouna, pe care îl domina, la est, acest poetic munte Ida, ale cărui zăpezi dăinuiesc veşnic sub soarele Arhipelagului.

În mai multe rânduri, fără a face escală în niciunul dintre micuţele porturi de pe coastă, corveta se opri la o jumătate de milă de Rumelia, de Anopolis, de Sphakia; dar străjile de la bord nu putură semnala nici un vas de piraţi în împrejurimile insulei.

La 27 august, Syphanta, după ce urmărise contururile marelui golf de la Messara, trecu de capul Matala, punctul cel mai meridional al Cretei, a cărui întindere, în acest loc, nu măsoară mai mult de zece sau unsprezece leghe. Nu se arăta nici un semn că această explorare va aduce fie şi cel mai mic rezultat util croazierei. Puţine corăbii, într-adevăr, căutau să străbată marea libiana la această latitudine. Preferau să meargă fie mai la nord, traversând Arhipelagul, fie mai la sud, apropiindu-se de coastele din Egipt. Nu se vedeau decât nişte vase pescăreşti, ancorate aproape de stânci, şi, din când în când, vreo câteva dintre acele bărci lungi, încărcate de melci de mare – un soi de moluşte destul de căutat, pe care îl expediau, în încărcături enorme, spre toate insulele.

Or, dacă Syphanta nu întâlnise pe nimeni în această parte a litoralului, terminată prin capul Matala, acolo unde numeroasele insuliţe puteau ascunde tot atâtea mici ambarcaţiuni, nu era probabil să fi fost mai favorizată în cea de-a doua jumătate a coastei meridionale. Henry d'Albaret trebuia, aşadar, să se decidă să apuce direct spre Scarpanto, chit că ar fi ajuns acolo ceva mai devreme decât îi indicase misterioasa scrisoare, când proiectele sale fură modificate, în seara de 29 august.

Era ora şase. Comandantul, secundul şi câţiva ofiţeri erau strânşi pe dunetă, observând capul Matala. în clipa aceea, vocea unuia dintre gabieri, stând de veghe pe barele zburătorului mic, se făcu auzită:

— Corabie la babord înainte!

Ocheanele fură imediat îndreptate către punctul indicat, la câteva mile în partea din faţă a corvetei.

— Într-adevăr, spuse comandantul d'Albaret, iată un vas care navighează pe lângă uscat.

— Şi pe care se pare că-1 cunosc bine, din moment ce îl urmează atât de îndeaproape! adăugă căpitanul Todros.

— Şi-a înălţat pavilionul?

— Nu, comandante, răspunse unul dintre ofiţeri.

— Întrebaţi oamenii de veghe dacă se poate afla care este naţionalitatea acestei corăbii!

Ordinele fură executate. Câteva clipe mai târziu, veni răspunsul că nici un pavilion nu flutura pe bastonul de la pupa acestui vas, nici în vârful catargului principal.

Cu toate acestea, era încă ziuă, adică destulă lumină cât să se poată, necunoscându-i naţionalitatea, măcar estima forţa sa.

Era un bric, al cărui catarg principal se înclina sensibil spre pupa. Extrem de lung, deosebit de zvelt ca formă, cu exagerat de multe catarge, cu o largă velatură, vasul putea, cel puţin după cum se distingea de la această distanţă, să încarce şapte până la opt tone şi trebuie să fi atins o viteză excepţională cu toate pânzele sale. Dar era oare armat de război? Avea sau nu o baterie la bord? Pavoazele sale erau oare străpunse de sabor-duri ale căror obloane fuseseră închise? Iată ceea ce nici cele mai precise ocheane'de la bord nu putură desluşi.

Într-adevăr, o distanţă de patru mile, cel puţin, despărţea în clipa aceea bricul de corvetă. în plus, cum soarele tocmai dispăruse în spatele crestelor munţilor Asprovouna, începuse să se însereze, iar întunericul, la baza uscatului, era deja adânc.

— Ciudat vas! spuse căpitanul Todros.

— S-ar zice că încearcă să treacă printre insula Platana şi coastă! adăugă unul dintre ofiţeri.

— Da! Precum o corabie care ar regreta că a fost văzută, răspunse secundul, şi care ar vrea să se ascundă!

La pupa se arborează, de obicei, pavilionul de origine al navei, iar pe catargul principal, pavilionul ţării în apele căreia navighează. Henry d'Albaret nu răspunse; dar, evident, împărtăşea părerea ofiţerilor. Manevra bricului, în momentul acela, i se păru suspectă.

— Căpitane Todros, zise el în sfârşit, este important să nu îi pierdem urma acestei corăbii pe timpul nopţii. Vom manevra astfel încât să rămânem în aceste ape până în zori. Dar, cum nu trebuie să ne vadă, veţi stinge toate focurile de la bord.

Secundul dădu ordinele în consecinţă. Au continuat să ţină sub observaţie bricul, atât cât l-au mai putut vedea, la baza uscatului înalt care îl adăpostea. Când se făcu noapte, acesta dispăru cu desăvârşire şi nici o lanternă nu le îngădui să îi determine poziţia.

A doua zi, încă de la primele raze ale răsăritului, Henry d'Albaret se afla la prova Syphantei, aşteptând să se destrame pâcla de la suprafaţa mării.

Către ora şapte, ceaţa se risipi, şi toate lunetele se îndreptară spre răsărit.

Bricul continua să meargă de-a lungul uscatului, ajuns prin dreptul înălţimii capului Alikaporitha, la vreo şase mile înaintea corvetei. Aşadar, câştigase un avans sensibil în timpul nopţii, fără să fi adăugat nimic la velatură sa din ajun, trinchetul, micul şi marele gabier, straiul zburătorului mic, lăsându-şi vela mare şi randa înfăşurate pe strângătoare.

— Aceasta nu este viteza unei corăbii care caută să fugă, observă secundul.

— Ce contează! răspunse comandantul. Să încercăm să o vedem mai de aproape! Căpitane Todros, ordonă să ne îndreptăm către acest bric!

Pânzele înalte fură imediat întinse la fluierul şefului de echipaj, iar viteza corvetei crescu vertiginos.

Dar, fără îndoială, bricul ţinea să-şi păstreze avantajul, fiindcă şi el îşi întinse brigantina şi straiul zburătorului mare – deşi nimic altceva. Dacă nu voia să se lase prins de Syphanta, ceea ce era foarte probabil, nu voia nici s-o piardă în urmă. Cu toate acestea, se menţinea pe lângă coastă, urmând-o cât mai îndeaproape cu putinţă.

Către ora zece dimineaţa, fie că era mai favorizată de vânt, fie că vasul necunoscut consimţise să o lase să mai reducă din distanţă, corveta câştigase patru mile.

Bricul putu fi studiat, astfel, în condiţii mai optime. Era armat cu vreo douăzeci de tunuri-mitralii şi trebuie să fi avut şi o interpunte, deşi foarte jos, la linia de plutire.

— Înălţaţi pavilionul, zise Henry d'Albaret.

Pavilionul fu arborat la pic şi fu însoţit de o salvă de tun. Aceasta însemna că Syphanta cerea să cunoască naţionalitatea corăbiei din vedere. Dar nici la acest semnal corveta nu primi nici un răspuns. Bricul nu-şi schimbă nici direcţia, nici viteza, dar cârmi un cart ca să treacă pe dinaintea golfului din Keraton.

— Nu-i politicos, voinicul ăsta! spuseră mateloţii.

— Dar poate este prudent! răspunse un bătrân gabier de la trinchet. Cu arborele său principal înclinat, are aerul că-şi poartă pălăria pe-o ureche şi că n-are chef să salute oamenii!

O a doua salvă de tun porni de la sabordul de vânătoare al corvetei – inutil. Bricul nu se opri, ci îşi continuă liniştit drumul, fără să îi mai pese de somaţiile corvetei, de parcă nu le-ar fi auzit.

Atunci se încinse o veritabilă întrecere între cele două bastimente. Toate pânzele se întinseră deasupra bordului Syphantei, straiuri, focuri, rândunici şi contra-rândunici, toate, până şi civadiera. Dar, la rândul său, bricul forţă velatura şi îşi păstră, netulburat, distanţa.

— Are, pasămite, un mecanism dat dracului în vântrelele sale! strigă bătrânul gabier.

Adevărul este că la bordul corvetei oamenii începuseră să se înfurie, nu doar echipajul, ci şi ofiţerii şi, mai presus de toţi, nerăbdătorul Todros. Dumnezeule mare! ar fi dat tot norocul lui numai pentru a amarina acest bric, oricare i-ar fi fost naţionalitatea!

Syphanta era armată, la prova, cu un tun cu bătaie foarte lungă, care putea lansa o ghiulea plină, de treizeci de livre, la o distanţă de aproape două mile.

Comandantul d'Albaret – calm, cel puţin în aparenţă —, dădu ordin să se tragă cu acest tun.

Lovitura porni, dar ghiuleaua, după ce ricoşa, căzu la vreo douăzeci de braţe de bric.

Acesta din urmă, în loc de răspuns, se mulţumi să greeze înaltele sale straiuri ale zburătorilor şi, curând, spori distanţa care-1 separa de corvetă.

Va să zică, trebuia să renunţe să-1 ajungă, atât forţând pânzele cât şi trimiţându-i proiectile? Era umilitor pentru o corabie atât de rapidă ca Syphanta!

După toate acestea şi altele asemenea, noaptea începu să se lase din nou. Corveta se afla atunci cam în dreptul capului Peristera. Briza se înteţi destul de tare ca să fie necesar să strângă straiurile şi să stabilească o velatură potrivită pentru noapte.

În mintea comandantului stăruia temerea că, în zori, nu vor mai vedea nici urmă de bric, nici măcar vârful catargelor sale, care vor fi mascate fie de linia orizontului, la est, fie de o cotitură a coastei.

Se înşela.

La răsăritul soarelui, bricul continua să fie prezent, navigând cu aceeaşi viteză, menţinându-şi distanţa. Ai fi zis că îşi regla viteza după aceea a corvetei.

— O să ne ţină iar în cârcă, se spunea pe teuga din faţă, va fi aceeaşi poveste ca ieri!

Nimic mai adevărat.

În acel moment, bricul, după ce intrase în canalul Kouphonisi, între insula cu acelaşi nume şi pământ, înconjură vârful Kakialithi, ca să urce din nou pe partea orientală a Cretei.

Aşadar, avea să se retragă în vreun port sau să dispară într-unui dintre îngustele canale de pe ţărm?

Nu se întâmplă niciuna dintre aceste variante.

La ora şapte dimineaţa, bricul apucă hotărât spre nord-est şi se avântă în largul mării.

— Se îndreptă către Scarpanto? se întreba Henry d'Albaret, nu fără uimire.

Şi, sub un vânt care se înteţea din ce în ce, cu riscul de a-şi pierde o parte din velatură, continuă această interminabilă urmărire, pe care interesul misiunii sale, nu mai puţin ca onoarea bastimentului său, îi poruncea să nu o abandoneze.

Acolo, în partea aceea a Arhipelagului, larg deschis în toate punctele compasului, în mijlocul acestei vaste mări, care nu mai era îngrădită de înălţimile Cretei, Syphanta păru să câştige, la început, un oarecare avantaj faţă de bric. în jur de ora unu după-amiaza, distanţa dintre o corabie şi cealaltă se redusese la mai puţin de trei mile. Câteva ghiulele fură expediate din nou; dar nu putură să-şi atingă ţinta şi nu provocară nici o schimbare în viteza de înaintare a bricului.

Deja apăruseră crestele insulei Scarpanto la orizont, în spatele micuţei Caso, care atârnă în vârful insulei precum Sicilia în vârful Italiei.

Comandantul d'Albaret, ofiţerii şi echipajul său nădăjduiră atunci că în sfârşit vor face cunoştinţă cu această misterioasă corabie, destul de nepoliticoasă cât să nu-i răspundă nici la semnale, nici la proiectile.

Dar, pe la ora cinci seara, briza se domoli, iar bricul îşi recupera întregul avans.

— Ah! ticălosul! Dracul ţine cu el! O să ne scape! strigă căpitanul Todros.

Şi, atunci, tot ce putea face un marinar experimentat în scopul de a-şi creşte viteza corăbiei, pânze udate pentru a întări ţesătura, hamace suspendate, a căror legănare poate imprima un balans favorabil înaintării, totul fu pus în practică – nu fără oarecare succes. Pe la ora şapte, într-adevăr, puţin după apusul soarelui, numai două mile, cel mult, mai separau corăbiile.

Dar noaptea se lasă repede la această latitudine, iar apusul durează puţin. Ai” fi trebuit să crească şi mai mult viteza corvetei ca să ajungă bricul înainte de a se face beznă.

În momentul acela, bricul trecea printre insuliţele Caso-Poulo şi Casos. Apoi, la capătul acesteia din urmă, în fundul strâmtorii înguste care o separă de Scarpanto, îl pierdură din vedere.

La o jumătate de oră după el, Syphanta ajungea în acelaşi loc, ţinându-se mereu pe lângă pământ ca să-şi păstreze vântul. Era încă destulă lumină ca să se poată distinge un vas de mărimea lui pe o rază de mai multe mile.

Bricul dispăruse.