Capitolul XII.

O LICITAŢIE LA SCARPANTO.

D acă insula Creta, după cum povesteşte fabula, a fost, odinioară, leagănul zeilor, antica insulă Carpathos, actuala Scarpanto, a fost patria titanilor, cei mai curajoşi dintre adversarii lor. In atacarea exclusiv a muritorilor, piraţii moderni nu sunt mai puţin demni descendenţi ai acestor răufăcători mitologici, care nu s-au temut să ia cu asalt Olimpul. Or, la această epocă, se părea că bandiţii de toate speţele îşi stabiliseră cartierul general pe această insulă, unde se născuseră cei patru fii ai lui Iafet, strănepoţii lui Uranus şi ai Geei.

Şi, într-adevăr, Scarpanto se pretează de minune la manevrele pe care le cere meseria de pirat în Arhipelag. Este situată, aproape izolat, la extremitatea sud-estică a acestor mări, la mai bine de patruzeci de mile de insula Rodos. Vârfurile sale înalte o semnalează de departe. Pe vreo douăzeci de leghe, perimetrul său se decupează, se răscroieşte, se scobeşte în multiple intrânduri, braţe de mare care adăpostesc o infinitate de colţi de stâncă subacvatici. Dacă insula le-a dat numele apelor care o scaldă, a fost pentru că era deja temută de antici, tot atât cât este de temută şi de moderni. Fără o practică îndelungată, şi există o veche practică în marea Carpathiană, era şi mai este încă foarte primejdios să te aventurezi pe aici.

Totuşi nu este lipsită de nişte locuri bune de ancorat această insulă, care reprezintă ultima perlă din şiragul Sporadelor. De la capul Sydro şi capul Pernisa până la capurile Bonares şi Andemo, pe coasta sa septentrională, se pot găsi numeroase adăposturi. Patru porturi, Agata, Porto di Tristano, Porto Grato şi Porto Maio Nato, erau foarte frecventate odinioară de către cabotierele din Levant, înainte ca Rodosul să le răpească importanţa comercială. Acum, abia dacă mai sunt vreo câteva corăbii care au interes să facă escală aici.

Scarpanto este o insulă grecească sau, cel puţin, este locuită de o populaţie grecească, dar aparţine Imperiului otoman. După constituirea definitivă a regatului Greciei, trebuia chiar să rămână turcească, sub guvernarea unui simplu cadiu, care locuia, pe atunci, într-un soi de casă fortificată, situată deasupra modernului burg Arkassa.

La vremea povestirii noastre, se putea întâlni pe insulă un mare număr de turci, cărora, se cuvine să spunem, populaţia, neparticipând la războiul de Independenţă, le făcea o primire favorabilă. Devenită centrul operaţiunilor comerciale dintre cele mai criminale, Scarpanto primea cu aceeaşi consideraţie vasele otomane şi corăbiile de piraţi, care veneau să-i debarce încărcăturile lor de prizonieri. Aici, misiţii din Asia Mică, precum şi cei de pe coastele Africii de Nord, se îmbulzeau în jurul unei importante pieţe, unde se vindea la bucată această marfă umană. Aici se deschideau licitaţii, aici se stabileau preţurile, care variau în funcţie de cererea sau oferta de sclavi. Şi, trebuie să mărturisim, cadiul nu era nici pe departe dezinteresat de aceste afaceri, pe care le prezida personal, fiindcă, altminteri, misiţii ar fi putut să nu-şi îndeplinească datoria de a-i lăsa şi lui un oarecare procent din vânzare.

Cât despre transportul acestor nefericiţi spre bazarurile Smirnei sau ale Africii, acesta se realiza cu ajutorul corăbiilor, care, cel mai adesea, veneau să ia încărcătura din portul Arkassa, situat pe coasta occidentală a insulei. Dacă acestea nu erau suficiente, un mesaj urgent era trimis pe coasta opusă, iar piraţii nu se dădeau în lături de la acest odios comerţ.

În acel moment, în estul insulei Scarpanto, în fundul golfuleţelor aproape cu neputinţă de descoperit, se numărau nu mai puţin de douăzeci de vase, mari şi mici, încărcate cu peste o mie două sute sau o mie trei sute de oameni. Această flotilă nu aştepta decât sosirea şefului său, pentru a se lansa în cine ştie ce nouă şi criminală expediţie.

În portul Arkassa, la o ancablură distanţă de dig, într-o excelentă radă cu o adâncime de zece braţe, Syphanta veni să îşi arunce ancora, în seara de 2 septembrie. Henry d'Albaret, punând piciorul pe insulă, nu se mai îndoia că aventurile croazierei sale îl conduseseră intenţionat la principalul antrepozit al cornetului cu sclavi.

— Socotiţi că o să facem un timp escală la Arkassa, comandante? întrebă căpitanul Todros, când manevrele de ancorare se încheiară.

— Nu ştiu, răspunse Henry d'Albaret O mulţime de circumstanţe mă pot obliga să părăsesc de urgenţă acest port, dar o altă mulţime pot, la fel de bine, să mă reţină aici!

— Oamenii au voie la ţărm?

— Da, dar numai pe chei. Trebuie ca jumătate din echipaj să fie întotdeauna consemnat pe Syphanta.

— S-a înţeles, comandante, răspunse căpitanul Todros. Suntem aici mai mult în ţară turcească decât în ţară grecească şi este prudent să fim cu ochii în patru!

Ne amintim că Henry d'Albaret nu spusese nimic, nici secundului, nici ofiţerilor, despre motivele pentru care venise la Scarpanto, nici cum îi fusese stabilită întâlnirea pe această insulă, în primele zile ale lunii septembrie, printr-o scrisoare anonimă, sosită la bord în condiţii inexplicabile. De altfel, se aştepta să primească aici vreo nouă comunicare, care să-1 lămurească despre ce aştepta misteriosul său corespondent de la corvetă în apele Carpathiene.

Dar îl frământa şi dispariţia subită a bricului – lucru care nu era mai puţin straniu – dincolo de canalul din Caso 3, atunci când ^Syphanta se crezuse pe punctul de a-1 prinde.

Astfel, înainte să arunce ancora la Arkassa, Henry d'Albaret nu fusese convins că trebuia să abandoneze partida. După ce se apropiase de pământ, atât cât îi permitea pescajul corvetei, hotărâse să cerceteze toate văgăunile de pe coastă. Numai că, în mijlocul sumedeniei de recife care o hotărniceau, un bastiment ca bricul putea cu uşurinţă să se ascundă. în spatele acestei bariere de brizanţi, de care Syphanta nu se putea apropia prea mult fără a risca să eşueze, un căpitan care ar fi cunoscut aceste ape ar fi avut toate şansele să-şi facă pierdută urma pentru cei care îl căutau. Aşadar, dacă bricul se refugiase în vreun golfuleţ tainic, ar fi fost foarte dificil să mai dea de el, precum şi de alte corăbii de piraţi, cărora insula le oferea găzduire în locuri de escală necunoscute.

Căutările corvetei durară două zile şi fură zadarnice. Bricul părea să fi fost înghiţit dintr-o dată de ape, dincolo de Casos, fiindcă n-a fost de văzut. Oricâtă amărăciune simţise, comandantul d'Albaret a trebuit să renunţe la orice speranţă de a-1 descoperi. Aşadar, se hotărâse să vină să arunce ancora în portul Arkassa. Aici, nu avea decât să aştepte.

A doua zi, între orele trei şi cinci ale după-amiezii, micuţul orăşel Arkassa avea să fie năpădit de o mare parte a populaţiei insulei, fără a mai vorbi despre străini, europeni sau asiatici, care, cu această ocazie, nu puteau să lipsească. Era, într-adevăr, o zi de mare târg. Sărmanele fiinţe, de toate vârstele şi de toate condiţiile, recent luate prizoniere de către turci, aveau să fie puse în vânzare.

În vremea aceea, exista în Arkassa un bazar special destinat acestui soi de operaţiuni, un „batistan”, aşa cum se întâlnesc prin unele oraşe din ţările nord-africane. In acest batistan se aflau, atunci, vreo sută de prizonieri, bărbaţi, femei şi copii, rezultaţi din ultimele expediţii în scop de jaf, făcute în Pelopones. îngrămădiţi unii peste alţii în mijlocul unei curţi fără umbră, sub soarele arzător, veşmintele lor în zdrenţe, atitudinea lor mâhnită şi chipurile lor de deznădăjduiţi spuneau singure tot ce avuseseră de suferit. Hrăniţi prost, cât să nu moară, abia dându-li-se de băut o apă tulbure, aceşti nefericiţi se grupaseră pe familii, până în clipa în care capriciul cumpărătorilor avea să despartă nevestele de bărbaţii lor, copiii de mamele şi de taţii lor. Ar fi inspirat cea mai sfâşietoare milă oricăror altora decât acestor cruzi „bachis”, paznicii lor, pe care nici o durere nu-i putea mişca. Şi ce însemnau aceste torturi de acum, pe lângă ce îi aştepta în cele şaisprezece ocne din Alger, clin Tunis sau din Tripoli, unde moartea îi secera cu atâta iuţeală, încât trebuiau să fie neîncetat reumplute?

Cu toate acestea, captivii nu-şi pierduseră şi ultima speranţă de a redeveni liberi. Cumpărătorii lor, dacă făceau o afacere bună cumpărându-i, nu câştigau mai puţin redându-le libertatea – la un preţ foarte ridicat – mai ales celor a căror valoare se calcula după situaţia socială deţinută în ţările lor de baştină. Mulţi fuseseră astfel smulşi din ghearele sclaviei, fie prin iertare publică, atunci când statul îi revindea înainte de a fi deportaţi, fie când proprietarii negociau direct cu familiile, fie, în sfârşit, când călugării Milei, bogaţi din chetele pe care le adunau clin întreaga Europă, veneau să îi elibereze până în principalele centre de sclavi din Berbería. La fel, adesea, particulari mânaţi de acelaşi sentiment de caritate îşi consacrau o parte din averea lor acestei opere de binefacere. în ultimul timp, sume considerabile, a căror provenienţă era necunoscută, se folosiseră pentru astfel de răscumpărări, în special în profitul sclavilor de origine greacă, pe care sorţii războiului îi dăduseră de şase ani de zile pe mâna misiţilor din Africa şi din Asia Mică.

Târgul din Arkassa funcţiona pe bază de licitaţie publică. Oricine, străin sau indigen, putea lua parte la târg; dar, în ziua aceea, cum negociatorii nu veniseră să opereze decât pentru ocnele din Berbería, nu exista decât un singur lot de captivi. După cum acest lot i-ar fi revenit unuia sau altuia dintre misiţi, avea să fie dirijat spre Alger, Tripoli sau Tunis.

Cu toate acestea, existau două categorii de prizonieri. Unii fuseseră aduşi din Pelopones – erau cei mai numeroşi. Ceilalţi fuseseră de curând luaţi la bordul unei corăbii greceşti, care îi transportase de la Tunis la Scarpanto, de unde trebuia repatriaţi în ţara lor de origine.

Pentru aceşti bieţi oameni, trecuţi prin atâtea necazuri, ar fi însemnat ultima licitaţie care să le hotărască soarta, iar preţul lor putea fi supralicitat până când avea să bată ora cinci. Salva de tun din citadela Arkassa, asigurând închiderea portului, oprea, în acelaşi timp, ultimele mize de preţ ale târgului.

Aşadar, la 3 septembrie, misiţii roiau în jurul batistanului. Existau printre ei numeroşi agenţi veniţi din Smirna şi din alte locuri învecinate din Asia Mică, agenţi care, după cum am spus, acţionau în numele Statelor Berbere.

Această fierbere era foarte uşor de explicat. într-adevăr, ultimele evenimente făcea să se presimtă un apropiat sfârşit al Războiului de Independenţă. Ibrahim se retrăsese în Pelopones, în vreme ce mareşalul Maison debarcase de curând în Moreea, cu un corp expediţionar de două mii de francezi. Exportul prizonierilor avea, deci, să fie considerabil redus pe viitor. De aceea, valoarea lor venală trebuia să crească încă pe atât, spre marea satisfacţie a cadiului.

În timpul dimineţii, misiţii vizitaseră batistanul, şi ştiau la ce să se aştepte privind cantitatea sau calitatea captivilor, al căror lot avea să atingă, fără îndoială, preţuri foarte piperate.

— Pe Mahomed! repeta un agent din Smirna, care perora în mijlocul unui grup de confraţi de ai săi, epoca afacerilor bune a apus! Vă mai aduceţi aminte de timpurile în care corăbiile ne aduceau aici prizonieri cu miile şi nu cu sutele?

— Da! cum s-a întâmplat, de pildă, după masacrele din Scio! răspunse un alt misit. Dintr-o lovitură, peste patruzeci de mii de sclavi! Pontoanele erau neîncăpătoare!

— Fără îndoială, zise şi un al treilea agent, care părea să aibă mare aplecare către negoţ. Dar prea mulţi captivi înseamnă prea multe oferte, iar prea multe oferte înseamnă prea mari reduceri de preţuri! Mai mult valorează să transporţi puţin câte puţin, în condiţii mai avantajoase, deoarece câştigurile din revânzare sunt mereu aceleaşi, chiar dacă au crescut considerabil cheltuielile!

— Da! Mai ales în BerberiaL. Douăsprezece procente din profitul total se duc la paşă, cadiu sau guvernator!

— Fără a mai pune la socoteală un procent pentru întreţinerea digului şi a bateriilor de coastă!

— Şi încă un procent care iese din buzunarul nostru şi intră într-al marabuţilor!

— Într-adevăr, te ruinează, fie că eşti armator, fie misit!

Astfel de cuvinte se schimbau între agenţi, care nici măcar nu aveau conştiinţa infamiei comerţului lor. Mereu aceleaşi plângeri despre aceleaşi probleme de drepturi! Şi ar fi continuat, fără îndoială, să-şi dezvolte reproşurile, dacă orologiul nu le-ar fi pus căluş, anunţând deschiderea târgului.

Este de la sine înţeles că însuşi cadiul prezida această vânzare. II obligau atât datoria sa de reprezentant al cârmuirii turceşti, cât şi interesul personal. Stătea acolo, pe un soi de estradă, la umbra unui cort în vârful căruia flutura steagul roşu cu semilună, pe jumătate tolănit pe nişte perne mari, cu o nepăsare tipic otomană.

În apropierea sa, crainicul public era gata să-şi facă meseria. Dar să nu credeţi că acest crainic avea să-şi spargă pieptul strigând! Nu! In genul acesta de afaceri, misiţii îşi luau un răgaz înainte de a supralicita. Dacă avea să se işte vreo concurenţă mai strânsă pentru adjudecarea definitivă, cu siguranţă aceasta urma să se petreacă, după toate aparenţele, abia în ultimul sfert de oră al şedinţei.

Cea dintâi miză fu stabilită la o mie de livre turceşti, de către unul din misiţii din Smirna.

— O mie de livre turceşti! repetă crainicul.

Apoi, închise ochii, de parcă ar fi avut toată vremea să picotească, aşteptând o supralicitare.

În timpul primei ore, mizele de preţ urcară numai de la o mie la două mii de livre turceşti, adică la vreo patruzeci şi şapte de mii de franci, în moneda franceză. Misiţii se măsurau din priviri, se pândeau, vorbeau între ei despre cu totul altceva. Planul lor era dinainte stabilit. Nu îşi vor risca oferta maximă decât în ultimele minute dinaintea salvei de tun care anunţa închiderea.

Dar, sosirea unui nou concurent avea să modifice această stare ele spirit şi să dea un avânt neaşteptat supralicitărilor.

Către ora patru, într-adevăr, doi oameni apărură în piaţa din Arkassa. De unde veneau? Din partea orientală a insulei, fără îndoială, judecând după direcţia urmată de trăsurica pe care o lăsaseră chiar la porţile batistanului.

Apariţia lor stârni un freamăt de surpriză şi de nelinişte. Evident, agenţii nu se aşteptau să vadă prezentându-se acum un personaj de care trebuia să ţină seama.

— Pe Allah! strigă unul dintre ei. Ăsta e Nicolas Starkos în persoană!

— Şi blestematul lui de Skopelo! răspunse un altul. Şi noi care credeam că i-a înghiţit iadul!

Într-adevăr, aceştia erau cei doi nou-sosiţi, prea bine cunoscuţi în târgul din Arkassa. Nu o dată ei făcuseră afaceri uriaşe, cumpărând prizonieri pentru perceptorii din Africa. Banii nu le lipseau, deşi nu se ştia de unde îi scoteau, dar aceasta era treaba lor. Iar cadiul, în ceea ce îl privea, nu putu decât să se bucure văzând că sosesc aceşti doi redutabili concurenţi.

O singură ocheadă îi fu de ajuns lui Skopelo, bun cunoscător în acest domeniu, ca să estimeze valoarea lotului de captivi. De aceea, se mulţumi să-i şoptească vreo câteva cuvinte la ureche lui Nicolas Starkos, care îi răspunse afirmativ, printr-o simplă aplecare a capului.

Dar, oricât de bun observator era secundul Karystei, el nu zărise tresărirea de groază pe care venirea lui Nicolas Starkos o provocase uneia dintre prizoniere.

Aceasta era o femeie în vârstă, de statură înaltă. Aşezată pe jos, mai la o parte, într-un colţ al batistanului, ea se ridică, de parcă o irezistibilă forţă ar fi atras-o. Ba chiar făcu vreo doi sau trei paşi înainte şi un strigăt fu cât pe-aci să-i scape de pe buze. Dar găsi puterea să se stăpânească. Apoi, trăgându-se înapoi încet, înfăşurată din cap până în picioare în faldurile unei mantii mizerabile, se reaşeză la locul ei, în spatele unui grup de captivi, astfel încât să se ascundă complet privirilor. Evident, nu i se părea de ajuns să-şi ascundă numai faţa – voia să se piardă cu întreaga-i făptură din ochii lui Nicolas Starkos.

Între timp, misiţii, fără să-i adreseze nici un cuvânt, nu-1 scăpau din ochi pe căpitanul Karystei. Acesta dădea impresia că nu-i bagă în seamă. Oare venise să-şi dispute acest lot de prizonieri? Se temeau de lucrul acesta, date fiind raporturile lui Nicolas Starkos cu paşii şi cu beii clin Statele Berbere.

Nu le trebui mult ca să se încredinţeze de acest lucru. în clipa aceea, crainicul se ridicase pentru a repeta, cu voce tare, suma ultimei strigări:

— Două mii de livre!

— Două mii cinci sute, zise Skopelo, care, în astfel de cazuri, devenea portavocea căpitanului său.

— Două mii cinci sute de livre! anunţă crainicul.

Iar discuţiile se reluară în diversele grupuri, care se studiau nu fără suspiciune.

Se scurse un sfert de oră. Nici o altă supralicitaţie nu se mai strigase după aceea a lui Skopelo. Nicolas Starkos, nepăsător şi distant, se plimba în jurul batistanului. Nimeni nu se putea îndoi că, până la urmă, adjudecarea va fi rostită în favoarea lui, ba chiar fără o strânsă concurenţă.

Cu toate acestea, misitul din Smirna, după ce, în prealabil, se consultase cu vreo doi sau trei colegi de breaslă, anunţă o nouă miză, de două mii şapte sute de livre.

— Două mii şapte sute de livre, repetă crainicul.

— Trei mii!

De data aceasta, vorbise Nicolas Starkos.

Ce se întâmplase, aşadar? De ce intervenea el personal în luptă? De ce vocea lui, atât de rece, de obicei, trăda o violentă emoţie, care îl surprinse până şi pe Skopelo? Vom vedea.

De vreo câteva clipe, Nicolas Starkos, după ce ajunsese la bariera batistanului, se plimba prin mijlocul grupurilor de captivi. Femeia în vârstă, văzându-1 apropiindu-se, strânsese şi mai tare mantia în jurul ei. Aşadar, el nu o putuse vedea.

Insă, brusc, atenţia îi fusese atrasă de doi prizonieri care formau un grup aparte. Se oprise locului, de parcă picioarele îi fuseseră ţintuite de pământ.

Acolo, lângă un bărbat înalt, o fată, epuizată de oboseală, zăcea pe pământ.

Văzându-1 pe Nicolas Starkos, bărbatul se înălţă brusc. Imediat, fata deschise ochii. Dar, de îndată ce îl zări pe căpitanul Karystei, se trase înapoi.

— Hadjine! strigă Nicolas Starkos.

Era Hadjine Elizundo, pe care Xaris o prinse în braţe de parcă ar fi vrut s-o apere.

— Ea! repetă Nicolas Starkos.

Hadjine se desprinsese din strânsoarea lui Xaris şi îl privea în faţă pe fostul client al tatălui său.

Acesta fu momentul în care Nicolas Starkos, fără măcar să caute să afle cum se putuse întâmpla ca moştenitoarea bancherului Elizundo să fie astfel expusă în piaţa de sclavi de la Arkassa, strigă, cu voce schimbată, noua miză, de trei mii de livre.

— Trei mii de livre! repetase crainicul.

Trecuse cu puţin peste ora patru şi jumătate. încă douăzeci şi cinci de minute până avea să se audă salva de tun, iar adjudecarea urma să fie pronunţată în favoarea ultimului licitant.

Dar, deja misiţii, după ce se sfătuiseră între ei, se pregăteau să părăsească piaţa, ferm hotărâţi să nu împingă mai departe preţurile. Părea, aşadar, sigur că, în lipsă de concurenţi, căpitanul Karystei avea să rămână stăpân pe teren, când iată că agentul din Smirna voi să încerce, pentru ultima oară, să susţină lupta.

— Trei mii cinci sute de livre! strigă el.

— Patru mii! răspunse pe nerăsuflate Nicolas Starkos.

Skopelo, care nu o zărise pe Hadjine, nu pricepea nimic din această înflăcărare nechibzuită a căpitanului. După socoteala sa, valoarea lotului fusese deja depăşită, ba chiar cu mult, prin acest preţ de patru mii de livre. De aceea, se întreba ce îl putea îmboldi pe Nicolas Starkos să se lanseze astfel într-o afacere proastă.

Între timp, o tăcere lungă urmase după ultimele cuvinte ale crainicului. Chiar şi misitul din Smirna, după un semn din partea colegilor săi, abandonase partida. Că aceasta va fi definitiv câştigată de către Nicolas Starkos, căruia nu-i mai lipseau decât vreo câteva minute pentru a avea câştig de cauză, era un lucru care nu mai putea fi pus la îndoială.

Xaris înţelesese. De aceea, o strângea mai tare pe tânăra prizonieră în braţele sale. Nu-i va fi smulsă decât dacă îl vor ucide pe el mai întâi!

În clipa aceea, în mijlocul unei tăceri profunde, o voce vibrantă se făcu auzită şi două cuvinte îi fură aruncate crainicului:

— Cinci mii!

Nicolas Starkos se întoarse.

Un grup de marinari tocmai ajunsese la intrarea batistanului. In faţa lor stătea un ofiţer.

— Henry d'AIbaret! strigă Nicolas Starkos. Henry d'Albaret. aici. la Scarpanto!

Numai pura întâmplare îl adusese pe comandantul Syphantei în piaţa de sclavi. El nu avusese habar că, în ziua aceea – respectiv la douăzeci şi patru de ore de la sosirea sa în Scarpanto —, avea loc o vânzare de sclavi în capitala insulei. Pe de altă parte, întrucât nu zărise nicăieri şaica în escală, era nu mai puţin uimit să-1 găsească pe Nicolas Starkos la Arkassa decât era acesta din urmă de a-1 vedea aici.

La rândul lui, Nicolas Starkos nu avea habar că Henry d'Albaret comanda corveta, deşi ştia că aceasta îşi aruncase ancora în Arkassa.

Se înţelege, aşadar, ce fel de sentimente puseseră stăpânire pe aceşti doi duşmani, când se treziră faţă în faţă.

Şi, dacă Henry d'Albaret lansase această miză neaşteptată, o făcuse pentru că, printre prizonierii din batistan, tocmai îi zărise pe Hadjine şi pe Xaris – Hadjine, care urma să cadă din nou în mâinile lui Nicolas Starkos! Dar, Hadjine îl auzise, îl văzuse şi s-ar fi grăbit către el, dacă paznicii n-ar fi împiedicat-o.

Dintr-un gest, Henry d'Albaret o linişti şi o opri pe fată. Oricât de mare îi era indignarea, când se văzu în prezenţa rivalului pe care îl ura de moarte, el rămase stăpân pe sine însuşi. Da! Chiar cu preţul întregii sale averi, dacă ar fi fost nevoie, i-ar fi smuls lui Nicolas Starkos prizonierii îngrămădiţi în târgul de la Arkassa şi, o dată cu ei, pe aceea pe care o căutase atâta, aceea pe care nu spera s-o mai vadă vreodată!

În orice caz, lupta promitea să devină fierbinte. într-adevăr, dacă Nicolas Starkos nu putea pricepe cum de Hadjine Elizundo se afla printre aceşti prizonieri, pentru el, ea nu reprezenta mai puţin decât bogata moştenitoare a bancherului din Corfu. Milioanele sale nu puteau dispărea o dată cu ea. Trebuia să fie oriunde s-ar fi aflat şi ea, pentru a-i servi la răscumpărarea de la cel căruia i-ar fi devenit sclavă. Aşadar, nu era nici un risc să supraliciteze. De aceea, Nicolas Starkos se hotărî să liciteze cu atât mai multă pasiune cu cât era vorba de a lupta împotriva rivalului său şi a celui pe care ea îl prefera!

— Şase mii de livre! strigă el.

— Şapte mii! răspunse comandantul Syphantei, fără măcar să se întoarcă spre Nicolas Starkos.

Cacliul nu putea decât să se bucure de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. în prezenţa acestor doi concurenţi, nu căuta deloc să-şi ascundă satisfacţia care răzbătea de sub seriozitatea sa musulmană.

Dar, dacă acest lacom magistrat calcula deja care îi vor fi beneficiile personale, în schimb, Skopelo începea să îşi piară firea. îl recunoscuse pe Henry d'Albaret, apoi şi pe Hadjine Elizundo. Dacă, orbit de ură, Nicolas Starkos se încăpăţâna, afacerea, care era profitabilă, într-o oarecare măsură, ar fi devenit foarte proastă, mai ales dacă fata îşi pierduse averea după cum îşi pierduse şi libertatea – ceea ce era foarte posibil, de altfel!

De aceea, trăgându-1 pe Nicolas Starkos deoparte, încercă umil să-i supună atenţiei câteva observaţii de bun-simţ. însă fu tratat într-un asemenea mod încât nu mai îndrăzni o a doua intervenţie. Acum, fu însuşi căpitanul Karystei cel care îi striga crainicului sumele licitate şi cu o voce insultătoare pentru rivalul său.

Cum este lesne de înţeles, misiţii, simţind că bătălia se va încinge zdravăn, rămăseseră pe loc, pentru a-i urmări evoluţia. Mulţimea curioşilor, asistând la această luptă cu lovituri de mii de livre, manifesta curiozitatea pe care o avea faţă de zvonurile nemaipomenite. Dacă îl cunoştea majoritatea pe căpitanul şeicii, niciunul dintre ei nu-1 cunoştea pe comandantul Syphantei. Nu se ştia nici în ce scop venise această corvetă, navigând sub pavilion corfârot, în apele insulei Scarpanto. Dar, de la începutul războiului, atâtea corăbii, de toate naţionalităţile, se ocupaseră cu transportul de sclavi, încât totul dădea de înţeles că Syphanta servea şi ea acestui gen de negoţ. Aşadar, că prizonierii ar fi fost cumpăraţi de Henry d'Albaret sau de Nicolas Starkos, pentru ei însemna tot sclavie.

În orice caz, în mai puţin de cinci minute, această problemă avea să fie definitiv încheiată.

La ultima licitaţie proclamată de crainic, Nicolas Starkos răspunsese cu aceste cuvinte:

— Opt mii de livre!

— Nouă mii! zise Henry d'Albaret.

Din nou tăcere. Comandantul Syphantei, mereu stăpân pe el, urmărea privirea lui Nicolas Starkos, care alerga într-un du-te-vino turbat, fără ca Skopelo să îndrăznească să-i vorbească. Nici o observaţie, de altfel, n-ar mai fi putut stăvili acum furia licitaţiei.

— Zece mii de livre! strigă Nicolas Starkos.

— Unsprezece mii! răspunse Henry d'Albaret.

— Douăsprezece mii! replică Nicolas Starkos, fără să mai aştepte, de data aceasta.

Comandantul d'Albaret nu răspunse imediat. Nu că ar fi şovăit s-o facă. Dar tocmai îl văzuse pe Skopelo repezindu-se către Nicolas Starkos pentru a-1 opri din cursa lui nebunească – ceea ce, pentru moment, îi devie atenţia căpitanului Karystei.

În acelaşi timp, bătrâna prizonieră, care se ascunsese cu atâta îndârjire până atunci, se ridicase drept în picioare, ca şi cum i-ar fi trecut prin minte să-şi arate faţa către Nicolas Starkos.

În clipa aceea, în vârful citadelei din Arkassa, o flacără iute străluci într-o volută de norişori albi; dar, mai înainte ca detunătura să ajungă până la batistan, o nouă licitaţie se lansă cu o voce răsunătoare:

— Treisprezece mii de livre!

Apoi, se auzi bubuitura, urmată de urale interminabile.

Nicolas Starkos îl împinsese pe Skopleo cu atâta violenţă, încât îl dăduse de-a dura pe pământ. Acum, era prea târziu! Nicolas Starkos nu mai avea dreptul să supraliciteze! Hadjine Elizundo tocmai îi scăpase, şi pentru totdeauna, fără îndoială!

— Vino! îi spuse el cu o voce înăbuşită lui Skopelo. Şi putu fi auzit murmurând aceste cuvinte:

— Va fi mai sigur şi va costa mai puţin!

Amândoi se urcară apoi în trăsurica lor şi dispărură la cotitura străzii care se îndrepta spre interiorul insulei.

Deja Hadjine Elizundo, ajutată de Xaris, trecuse de bariera batistanului. Deja era în braţele lui Henry d'Albaret, care-i spunea, strângând-o la pieptul său:

— Hadjine! Hadjine! Toată averea mea aş fi sacrificat-o ca să te răscumpăr.

— Cum mi-am sacrificat-o şi eu pe a mea ca să răscumpăr onoarea numelui meu! îi răspunse tânăra. Da, Henry! Hadjine Elizundo este săracă, acum, dar este demnă de tine!