Capitolul XIII.

LA BORD, PE SYPHAF1TA!

A doua zi, la 3 septembrie, Syphanta, după ce ridicase pânzele principale, în jurul orei zece dimineaţa, strângea vântul cu pânzele mici, pentru a ieşi din trecătorile portului insulei Scarpanto.

Captivii, răscumpăraţi de Henry d'Albaret, se cazaseră, unii sub punte, alţii în camera tunurilor. Cu toate că traversarea Arhipelagului nu trebuia să dureze decât vreo câteva zile, ofiţerii şi mateloţii voiseră ca sărmanii oameni să fie instalaţi cât se putea mai bine.

Încă din ajun, comandantul d'Albaret se pregătise pentru a reporni pe mare. Pentru onorarea celor treisprezece mii de livre, îi oferise cadiului garanţii de care acesta se arătase satisfăcut. îmbarcarea prizonierilor se operase, aşadar, fără nici o piedică şi, în mai puţin de trei zile, aceşti nefericiţi, condamnaţi, mai înainte, la torturile din ocnele berbere, aveau să fie debarcaţi într-un port din Grecia septentrională, undeva unde să nu se mai teamă de nimic pentru libertatea lor.

Dar această eliberare i-o datorau, pe de-a întregul, celui care tocmai îi smulsese din mâinile lui Nicolas Starkos! De aceea, recunoştinţa lor se manifestă printr-un gest înduioşător, de îndată ce urcară pe puntea corvetei.

Printre ei se afla un „pappas”, un bătrân preot din Leondari. însoţit de tovarăşii săi de nefericire, acesta veni pe dunetă, unde Hadjine Elizundo şi Henry d'Albaret stăteau împreună cu vreo câţiva ofiţeri. Apoi, îngenun-cheară toţi, cu bătrânul în frunte, iar acesta îşi întinse mâinile către comandant:

— Henry d'Albaret, zise, fii binecuvântat de toţi cei cărora le-ai redat libertatea!

— Prieteni, nu mi-am făcut decât datoria! răspunse comandantul Syphantei, profund emoţionat.

— Da! binecuvântat de toţi. de toţi. şi de mine, Henry! adăugă Hadjine, înclinându-se, la rândul ei.

Henry d'Albaret o ridică grăbit şi, atunci, strigătele de „Trăiască Henry d'Albaret! Trăiască Hadjine Elizundo!” izbucniră de la dunetă până la gabia de la prova, din fundul camerei bateriei până la vergile de jos, pe care se căţăraseră vreo cincizeci de mateloţi, scoţând viguroase urale.

O singură prizonieră – aceea care se ascundea, în ajun, în batistan – nu luă parte la această manifestaţie. De când s”e îmbarcase, unica sa preocupare fusese să treacă neobservată, în mijlocul celorlalţi captivi. Şi reuşise, căci nimeni nu-i mai remarcase prezenţa la bord, de îndată ce se ghemuise în cotlonul cel mai întunecat al culoarului de sub punte. Evident, ea spera să şi debarce fără a fi văzută. Dar de ce îşi lua ea atâtea precauţii? Să-i fi fost, oare, cunoscută vreunuia dintre ofiţerii sau mateloţii de pe corvetă? în orice caz, trebuia să aibă motive întemeiate ca să vrea să-şi păstreze acest incognito timp de trei sau patru zile, cât avea să dureze traversarea Arhipelagului.

Totuşi, dacă Henry d'Albaret merita recunoştinţa pasagerilor corvetei, atunci ce merita, oare, Hadjine Elizundo pentru ceea ce făcuse după plecarea sa din Corfu?

— Henry, spusese ea în ajun, Hadjine Elizundo este săracă, acum, dar este demnă de tine!

Săracă, într-adevăr, era! Demnă de tânărul ofiţer? Urmează să vedem.

Dacă Henry d'Albaret o iubea pe Hadjine, chiar şi atunci când atât de grave evenimente îi despărţiseră unul de celălalt, cât trebuie să fi crescut încă această iubire, când află care fusese soarta fetei în timpul acestui lungan de despărţire!

Hadjine Elizundo, de îndată ce aflase de unde provenea averea pe care i-o lăsase tatăl ei, adică, în cea mai mare parte, din traficul de prizonieri, luase hotărârea s-o consacre în întregime răscumpărării acestora. Din acele douăzeci de milioane, dobândite în mod josnic, ea nu voise să păstreze nimic pentru ea. Acest plan nu i-1 împărtăşise decât lui Xaris. Xaris îl aprobase şi toate valorile casei de bancă fuseseră rapid schimbate în bani peşin.

Henry d'Albaret primise scrisoarea prin care fata îi cerea iertare şi îi spunea adio. Apoi, însoţită de curajosul şi devotatul Xaris, Hadjine părăsise în taină Corfu, pentru a merge în Pelopones.

În timpul acela, soldaţii lui Ibrahim duceau încă un război feroce împotriva populaţiilor din centrul Moreei, atât de greu încercate deja şi de atât de multă vreme. Nefericiţii care nu erau ucişi, erau trimişi în principalele porturi din Messenia, la Patras sau la Navarin. De acolo, corăbiile, unele afretate de guvernul turc, altele de către piraţii din Arhipelag, îi transportau, cu miile, fie la Scarpanto, fie la Smirna, unde pieţele de sclavi erau deschise în permanenţă.

În primele două luni după dispariţia lor din Corfu, Hadjine Elizundo şi Xaris, netocmindu-se niciodată la preţ, izbutiseră să cumpere mai mulţi prizonieri dintre cei care nu părăsiseră încă ţărmul messenian. Apoi, şi-au dat toată silinţa să-i pună la adăpost, pe unii în insulele ioniene, pe alţii în zonele libere din Grecia de Nord.

Acestea o dată făcute, amândoi se duseseră în Asia Mică, la Smirna, unde comerţul cu sclavi se desfăşura la scară mare. Acolo, în numeroase convoaie, ajungeau aceşti prizonieri greci, pentru care Hadjine Elizundo voia în mod special să obţină eliberarea. Ofertele sale fuseseră de aşa natură – cu mult superioare celor ale misiţilor din Berberia şi de pe litoralul asiatic – încât autorităţile otomane găsiseră foarte avantajos să trateze cu ea. Că generozitatea îi fusese exploatată de către acei agenţi, este de la sine înţeles; dar, tot acolo, mai multe mii de captivi i-au datorat salvarea de la ocnele beilor africani.

Cu toate acestea, mai erau încă multe de făcut şi, în acel moment, îi venise ideea Hadjinei să meargă pe două căi diferite către ţinta pe care voia s-o atingă.

Într-adevăr, nu era de ajuns să răscumpere captivii puşi în vânzare în pieţele publice sau să se ducă să îi elibereze, cu preţul aurului, pe sclavi din mijlocul ocnelor. Trebuia, de asemenea, să îi stârpească pe aceşti piraţi care prădau corăbiile pretutindeni în Arhipelag.

Or, Hadjine Elizundo se afla la Smirna când a aflat ce s-a întâmplat cu Syphanta, după primele sale luni de croazieră. Ea avea, de asemenea, ştiinţă şi de faptul că pe socoteala armatorilor corfiroţi se armase corveta şi de destinaţia acesteia. Ştia că începutul campaniei fusese fericit; dar, atunci, îi sosise vestea că Syphanta tocmai îşi pierduse comandantul, mai mulţi ofiţeri şi o parte din echipaj, într-o luptă contra unei flotile de piraţi, condusă, se zicea, de Sacratif în persoană.

Hadjine Elizundo a intrat de îndată în legătură cu agentul care reprezenta, la Corfu, interesele armatorilor Syphantei. I-a oferit aceluia un asemenea preţ, încât 1-a hotărât pe loc s-o vândă. Corveta a fost, aşadar, cumpărată sub numele unui bancher din Ragusa, dar ea aprţinea de fapt moştenitoarei lui Elizundo, care nu făcea decât să le imite pe Bubulina, pe Modena, pe Zacharias şi pe alte patriote de ispravă, ale căror corăbii, armate pe spezele lor, la începutul războiului de Independenţă, făcuseră atâta prăpăd în rândul escadrelor marinei otomane.

Dar, acţionând astfel, Hadjine s-a gândit totodată să-i ofere comandamentul Syphantei căpitanului Henry d'Albaret. Un om de încredere, un nepot de-al lui Xaris, marinar de origine greacă precum unchiul său, îl urmărise în secret pe tânărul ofiţer, atât la Corfu, când făcuse atâtea zadarnice încercări de a o regăsi pe fată, cât şi la Scio, când se dusese să i se alăture colonelului Fabvier.

Din porunca ei, acest om s-a îmbarcat ca matelot pe corvetă, în momentul în care aceasta îşi refăcea echipajul, după lupta ele la Lemnos. El fusese cel care făcuse să-i parvină lui Henry d'Albaret cele două scrisori, scrise de mâna lui Xaris – cea dintâi, la Scio, în care i se anunţa că exista un loc liber care-1 aştepta în statul major al Syphantei; iar a doua, cea pe care o depusese pe masa din careu, atunci când fusese de cart, şi prin care i se dădea întâlnire corvetei în primele zile ale lunii septembrie, în apele insulei Scarpanto.

La Scarpanto, într-adevăr, conta Hadjine că se va afla la vremea stabilită, după ce îşi va fi încheiat campania de devotament şi de caritate. Ea voia ca Syphanta să-i servească la repatrierea ultimului convoi de prizonieri, răscumpăraţi cu ce îi mai rămăsese din avere.

Dar, în timpul celor şase luni care trecuseră până la data fixată, câte osteneli îndurase, ce de primejdii o pândiseră!

Curajoasa fată, însoţită de Xaris, nu şovăia să pătrundă, pentru a-şi îndeplini misiunea, până în inima Berberiei, prin acele porturi ticsite de piraţi, pe acel litoral african, peste care bandiţii au fost stăpâni până la cucerirea Algerului. Prin aceasta, îşi risca libertatea, îşi risca viaţa şi înfrunta toate primejdiile la care o expuneau frumuseţea şi tinereţea sa.

Nimic n-o putea opri. Aşadar, plecă.

A fost văzută, apoi, apărând, în postura de călugăriţă a Milei, la Tripolis, la Alger, la Tunis şi până în cele mai neînsemnate pieţe de sclavi de pe coasta berberă. Pretutindeni unde prizonierii greci fuseseră vânduţi, ea îi răscumpăra cu mari câştiguri pentru stăpânii lor. Pretutindeni unde perceptorii puneau la jug aceste turme de fiinţe umane, se prezenta ea, cu banii în mână. Atunci a putut vedea, în toată oroarea sa, acest spectacol al nenorocirilor sclaviei, într-o ţară în care patimile nu sunt ţinute în frâu prin nici un mijloc.

Algerul era, încă, la discreţia unei miliţii, alcătuite din musulmani şi din renegaţi, scursoarea celor trei continente care împresoară cu litoraluri Mediterana, ducându-şi zilele doar din vânzarea prizonierilor capturaţi de piraţi şi din răscumpărarea lor de către creştini. în secolul al şaptesprezece-lea, teritoriul african număra deja aproape patruzeci de mii de sclavi de ambele sexe, adunaţi din Franţa, Italia, Anglia, Germania, Flandra, Olanda, Grecia, Ungaria, Rusia, Polonia, Spania, de prin toate mările Europei.

În Alger, în adâncul ocnelor paşei, ale lui Ali-Mami, ale lui Kouloughis şi ale lui Sidi-Hassan, sau în Tunis, în cele ale lui Iusuf-bei, ale lui Galere-Patrone şi ale lui Cicala, sau în Tripoli, Hadjine Elizundo îi căuta în mod special pe aceia pe care războiul elenic îi făcuseră sclavi. Ca şi cum ar fi fost protejată de cine ştie ce tainic talisman, ea s-a strecurat prin mijlocul tuturor pericolelor, alinând toate aceste dureri. Din miile de primejdii pe care natura lucrurilor le urzea în jurul său, ea a scăpat ca prin miracol! Timp de şase luni, la bordul corăbiilor uşoare, care făceau cabotaj la ţărm, ea a vizitat cele mai retrase sălaşuri de pe litoral – de la regenţa din Tripoli, până la ultimele frontiere ale Marocului – până laTetuan, care a fost, odinioară, o republică de piraţi, organizată în bună regulă – până la Tanger, al cărui golf servea drept loc de iernat pentru bandiţi – până la Sale, pe coasta occidentală a Africii, unde nefericiţii captivi trăiau în pivniţe săpate la douăsprece sau cincisprezece picioare sub pământ.

În sfârşit, când misiunea ei se terminase, nemaiavând nimic din milioanele lăsate de tatăl său, Hadjine Elizundo se gândise să se întoarcă în Europa, cu Xaris. S-a îmbarcat la bordul unei corăbii greceşti, pe care mai urcaseră şi ultimii prizonieri răscumpăraţi de ea şi care se îndrepta către Scarpanto. Acolo, ea spera să-1 reîntâlnească pe Henry d'Albaret. De acolo se hotărâse să se întoarcă în Grecia cu Syphanta. Dar, la trei zile după ce părăsise Tunisul, corabia care îi purta a fost capturată de un vas turcesc şi ea fusese condusă la Arkassa pentru a fi vândută ca sclavă, împreună cu cei pe care tocmai îi eliberase!

Pe ansamblu, din această întreprindere a Hadjinei Elizundo, rezultatul consta în mai multe mii de prizonieri răscumpăraţi – şi chiar cu banii care fuseseră câştigaţi din vânzarea lor. Tânăra, acum ruinată, reuşise să îndrepte, în măsura în care îi stătuse în puteri, tot răul făcut de către tatăl său.

Iată ce află Henry d'Albaret. Da! Hadjine, săracă, acum era demnă de el, iar, ca s-o smulgă din mâinile lui Nicolás Starkos, el devenise la fel de sărac ca şi ea!

Intre timp, încă de a doua zi, Syphanta regăsise pământul Cretei, la răsăritul soarelui. Vasul manevrase, apoi, astfel încât să se îndrepte spre nord-vestul Arhipelagului. Intenţia comandantului d'Albaret era să se îndrepte spre coasta orientală a Greciei, în dreptul insulei Eubeea. Acolo, fie la Negropontis, fie la Egina, prizonierii ar fi putut să debarce în loc sigur, la adăpost de turci, în prezent retraşi în interiorul Peloponesului. în plus, la această dată, nu mai exista nici un soldat de-al lui Ibrahim în peninsula elenică.

Toţi aceşti sărmani oameni, cum nu se poate mai bine trataţi la bordul Syphantei, se refăcuseră deja după îngrozitoarele suferinţe pe care le înduraseră. în timpul zilei, îi vedeai strânşi pe punte, unde respirau această sănătoasă briză a Arhipelagului – copiii, mamele, soţii, pe care îi ameninţase o veşnică despărţire, de acum uniţi pentru a nu se mai despărţi vreodată. Ştiau, de asemenea, tot ce făcuse Hadjine Elizundo şi, când ea trecea pe lângă ei, sprijinită la braţul lui Henry d'Albaret, din toate părţile ţâşneau dovezi ale recunoştinţei lor, manifestate prin gesturile cele mai emoţionante.

Către primele ore ale dimineţii, la 4 septembrie, Syphanta pierdu din vedere vârfurile Cretei; dar, briza începând să scadă în tărie, corveta nu înainta decât foarte puţin peste zi, cu toate că îşi întinsese toate pânzele. La urma urmei, douăzeci şi patru sau douăzeci şi opt ore în plus, nu mai însemna o întârziere care să stârnească îngrijorarea. Marea era frumoasă, cerul superb. Nimic nu indica o apropiată schimbare de vreme. Nu aveau decât „să se lase purtaţi”, cum spun marinarii, iar cursa avea să se termine când va binevoi Domnul.

Această navigare liniştită nu putea fi decât foarte favorabilă discuţiilor la bord. Puţine manevre se impuneau, de altfel. O simplă supraveghere a ofiţerilor de cart şi a gabierilor de la prova, pentru a semnala pământurile în zare sau corăbiile în larg.

Hadjine şi Henry d'Albaret merseră, aşadar, să se aşeze la pupa, pe un banc de dunetă, care le era rezervat. Acolo, cel mai adesea, ei vorbeau nu despre trecut, ci despre viitor, pe care se simţeau de-acum stăpâni. îşi făceau planuri pentru o viitoare realizare, fără a uita să i le împărtăşească şi lui Xaris, care era cu adevărat un membru al familiei. Căsătoria trebuia celebrată îndată ce ar fi pus piciorul pe pământul Greciei. Acesta era un fapt definitiv stabilit. Treburile Hadjinei Elizundo nu aveau să mai întâmpine nici dificultăţi, nici întârzieri. Acel an folosit în misiunea sa caritabilă simplificase toată povestea! Apoi, căsătoria o dată făcută, Henry d'Albaret îi va ceda căpitanului Todros comandamentul corvetei, iar el îşi va conduce proaspăta soţie în Franţa, de unde spera s-o readucă, mai târziu, pe pământul său natal.

Or, tocmai în seara aceea, discutau ei despre toate acestea. Molatica adiere a vântului abia de reuşea să umfle pânzele ridicate ale Syphantei. Un minunat apus de soare incendiase orizontul, ale cărui fâşii de aur verde încă mai luminau zarea, învăluită într-o ceaţă fină înspre vest. în partea opusă, scânteiau cele dintâi stele ale Levantului. Marea se înfiora sub unduirea paietelor sale fosforescente. Noaptea făgăduia să fie magnifică.

Henry d'Albaret şi Hadjine se lăsaseră vrăjiţi de farmecul acestei seri încântătoare. Priveau siajul, abia conturat de câteva dantele albe, pe care corveta le lăsa în urmă. Tăcerea nu era tulburată decât de zbaterea brigan-tinei, ale cărei falduri foşneau blând. Nici el, nici ea nu mai vedeau nimic altceva decât pe ei doi şi ce era înăuntrul lor. Iar, dacă într-un sfârşit au fost readuşi la realitate, aceasta s-a datorat faptului că Henry d'Albaret s-a auzit strigat, cu o oarecare stăruinţă. Xaris stătea în faţa lui.

— Comandante? zise Xaris pentru a treia oară.

— Ce doreşti, prietene? răspunse Henry d'Albaret, căruia i se păru că Xaris şovăia să vorbească.

— Ce doreşti, bunul meu Xaris? întrebă şi Hadjine.

— Aş avea ceva să-ţi spun, comandante.

— Ce anume?

— Iată despre ce este vorba. Pasagerilor corvetei. acestor oameni de ispravă, pe care tu îi duci înapoi în ţara lor. le-a trecut ceva prin minte şi m-au însărcinat pe mine să-ţi dau de ştire.

— Ei bine, te ascult, Xaris.

— Iată, comandante. Ei ştiu că vrei să te căsătoreşti cu Hadjine.

— Fără îndoială, răspunse Henry d'Albaret surâzând. Nu mai este un mister pentru nimeni!

— Ei bine, aceşti oameni cumsecade s-ar simţi foarte fericiţi să fie martorii căsătoriei voastre!

— Şi vor fi, Xaris, vor fi, şi niciodată o mireasă nu va mai avea un asemenea alai, dacă îi vom putea strânge în jurul său pe toţi aceia pe care i-a smuls din robie!

— Henry! zise fata, voind să-1 întrerupă.

— Comandantul are dreptate, răspunse Xaris. în orice caz, pasagerii corvetei vor fi acolo, şi.

— La sosirea noastră pe pământul Greciei, reluă Henry d'Albaret, îi voi invita pe toţi la ceremonia căsătoriei noastre!

— Bine, comandante, răspunse Xaris. Dar, după ce au avut această idee, aceşti oameni curajoşi au mai avut una!

— La fel de bună?

— Şi mai bună. Ei vă cer ca nunta să se facă la bordul Syphantei! Nu este oare şi aceasta o bucăţică din ţara lor, această vitează corvetă care îi aduce înapoi în Grecia?

— Fie, Xaris, răspunse Henry d'Albaret. Eşti de acord, draga mea Hadjine?

Hadjine, în loc de răspuns, îi întinse mâna.

— Bun răspuns, zise Xaris.

— Poţi să-i anunţi pe pasagerii Syphantei, adăugă Henry d'Albaret, că se va face după cum doresc.

— Sa înţeles, comandante. Dar. adăugă Xaris, ezitând o clipă, asta nu-i tot!

— Vorbeşte, atunci, Xaris! îl îndemnă fata.

— Iată! Aceşti oameni de ispravă, după ce au avut o idee bună, apoi una şi mai bună, au avut-o şi pe a treia, pe care ei o socotesc excelentă!

— Pe cuvânt, şi o a treia? râse Henry d'Albaret. Şi care este această a treia idee?

— Păi, nu doar ca nunta să fie celebrată la bordul corvetei, dar şi să se facă în plină mare. mâine! Există printre ei un preot bătrân.

Deodată, Xaris fu întrerupt de vocea gabierului care stătea de pază, pe barele trinchetului:

— Corabie în vânt!

Imediat, Henry d'Albaret se ridică şi se duse lângă căpitanul Todros, care privea deja în direcţia indicată.

O flotilă, compusă din douăsprezece vase de diverse tonaje, se arătă, atunci, la mai puţin de şase mile spre vest. Dar, dacă Syphanta, imobilizată din pricina lipsei de vânt, stătea absolut nemişcată, această flotilă, împinsă de ultima suflare a unei brize care nu ajungea până la corvetă, avea să sfârşească, fără îndoială, prin a ajunge până la ea.

Henry d'Albaret luase un ochean şi studia atent înaintarea acestor corăbii.

— Căpitane Todros, zise el întorcându-se către secund, această flotilă este încă prea departe ca să fie posibil să îi recunoaştem intenţiile sau să vedem care este forţa ei.

— Într-adevăr, comandante, răspunse secundul, şi, cu noaptea aceasta fără lună, care va deveni neagră ca smoala, nu vom putea să ne pronunţăm! Trebuie, aşadar, să aşteptăm până mâine.

— Da, trebuie, zise Henry d'Albaret, dar cum locurile acestea nu sunt foarte sigure, daţi ordin oamenilor de veghe să fie cu ochii în patru. Să luăm toate precauţiile necesare pentru cazul în care aceste corăbii s-ar apropia de Syphanta.

Căpitanul Todros ordonă măsurile care se impuneau, măsuri care fură executate de îndată. O activă supraveghere a fost stabilită la bordul corvetei şi trebuia continuată până la ziuă.

Este de la sine înţeles că, sub imperiul recentelor evenimente care ar fi putut oricând apărea, s-a amânat pentru mai târziu hotărârea privind celebrarea căsătoriei, motivul demersului făcut de Xaris. Hadjine, la rugămintea lui Henry d'Albaret, trebui să se întoarcă în cabină.

În timpul acestei nopţi, s-a dormit puţin la bord. Prezenţa flotilei semnalate în larg era de natură să stârnească îngrijorarea. Pe cât a fost posibil, i s-au ţinut sub observaţie mişcările. Dar o ceaţă destul de deasă s-a ridicat pe la ora nouă şi, foarte curând, o pierdură din vedere.

A doua zi, câţiva aburi mascau încă orizontul spre est, la răsăritul soarelui. Cum vântul lipsea cu desăvârşire, aceşti aburi nu se risipiră înainte de ora zece dimineaţa. între timp, nimic suspect nu se zărise prin această pâclă. Dar, când se limpezi văzduhul, întreaga flotilă se arătă la mai puţin de patru mile distanţă. Aşadar, din ajun, câştigase două mile în direcţia Syphantei şi, dacă nu se apropiase mai mult, fusese din pricina cetii, care îi împiedicase manevrele. Erau acolo, douăsprezece corăbii care navigau una lângă alta, împinse de lungile lor vâsle de galere. Corveta, asupra căreia aceste unelte n-ar fi avut nici un efect, din pricina tonajului său, rămânea mai departe ţintuită în acelaşi loc. Aşadar, era silită să aştepte, fără a putea face o singură mişcare.

Şi, totuşi, nu se mai puteau îndoi de intenţiile acestei flotile.

— Iată o adunătură de corăbii din cale-afară de suspecte! zise căpitanul Todros.

— Cu atât mai suspecte, răspunse Henry d'Albaret, cu cât recunosc printre ele bricul pe care l-am fugărit zadarnic în apele Cretei!

Comandantul Syphantei nu se înşela. Bricul, care dispăruse în mod inexplicabil dincolo de vârful insulei Scarpanto, era în frunte. El manevra în aşa fel, încât să nu se îndepărteze de celelalte corăbii, plasate în subordinea sa.

Între timp, câteva suflări de vânt se ridicaseră dinspre est, favorizând şi mai mult înaintarea flotilei; dar aceste mângâieri de briză, care înviorau uşor marea, alergând la suprafaţa ei, se stingeau la una sau două ancabluri distanţă de corvetă.

Deodată, Henry d'Albaret lăsă deoparte ocheanul pe care nu-1 mai dezlipise de la ochi:

— Pregătiţi-vă de luptă! strigă el.

Tocmai văzuse o dâră lungă de norişori alburii ţâşnind de la prova bricului, în timp ce un pavilion urca la picul său, în momentul în care detunătura unei guri de foc ajunse până la corvetă.

Pavilionul acesta era negru, şi un S roşu ca focul se desena la mijlocul pânzei.

Acesta era pavilionul piratului Sacratif.