Capitolul III.Greci contra turci

În vremurile preistorice, pe când scoarţa solidă a globului terestru se plămădea, încetul cu încetul, sub acţiunea forţelor interioare, neptuniene sau plutoniene, Grecia şi-a datorat naşterea unui cataclism care a împins această bucată de pământ deasupra nivelului apelor, în acelaşi timp ce scufunda în Arhipelag o mare porţiune de continent, din care n-au mai rămas la vedere decât vârfurile, sub formă de insule. Grecia se află, într-adevăr, pe linia vulcanică pornind de la Cipru şi mergând până la Toscana16.

Se pare că elenii moştenesc de la solul instabil al ţării lor instinctul acestei agitaţii, psihice şi morale, care îi poate conduce de la fapte eroice până la cele mai deplorabile excese. Nu este mai puţin adevărat că, mulţumită calităţilor firii lor, un curaj neînfrânt, sentimentul patriotic şi dragostea de libertate, ei au reuşit să facă un stat independent din aceste provincii supuse, de atâtea secole, stăpânirii otomane.

Pelagică în timpurile cele mai îndepărtate, adică populată de triburi din Asia; elenică, din secolul al XVI-lea până în secolul al XPV-lea înainte de era creştină, o dată cu apariţia elenilor, dintre care un trib, graies, îi va da numele, pe timpurile aproape mitologice ale argonauţilor, heracliţilor şi ale războiului Troiei; în sfârşit, greacă în toată puterea cuvântului, după vremea lui Licurg, cu Miltiade, Temistocle, Aristide, Leonidas, Eschil, Sofocle, Aristofan, Herodot, Tucidide, Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel, Hipocrat, Fidias, Pericle, Alcibiade, Pelopidas, Epaminondas şi Demostene; apoi, macedoneană, cu Filip şi Alexandru, Grecia a sfârşit prin a deveni provincie romană sub numele de Ahaia, cu o sută patruzeci şi şase de ani înainte de Hristos şi pentru o perioadă de patru secole.

După această epocă, fiind succesiv invadată de către vizigoţi, vandali, ostrogoţi, bulgari, slavi, arabi, normanzi, sicilieni, cucerită de cruciaţi la începutul secolului al treisprezecelea şi împărţită într-un mare număr de fiefuri în cel de-al cincisprezecelea, această ţară, atât de greu încercată în Antichitate şi în noua eră, a recăzut pe ultima treaptă a existenţei, intrând pe mâinile turcilor şi sub jugul musulman.

Timp de aproape două sute de ani, se poate spune că viaţa politică din Grecia a fost absolut moartă. Despotismul funcţionarilor otomani, care reprezentau aici autoritatea, întrecea orice limită. Grecii nu erau nici anexaţi, nici cuceriţi, nici măcar învinşi – erau sclavi, ţinuţi sub sceptrul paşei, cu imamul sau preotul la dreapta sa şi cu djellahul sau călăul la stânga sa.

Venise vremea să se intervină, dacă puterile europene nu voiau să asiste la totala nimicire a Greciei. într-adevăr, bizuindu-se numai pe forţele proprii, aceasta nu putea decât să moară încercând avan să îşi redobândească independenţa.

În 1821, Aii deTepelene, revoltându-se, la rândul său, împotriva sultanului Mahmud, a cerut sprijinul grecilor, făgăduindu-le libertatea. Aceştia s-au ridicat în masă. Filoelenii din întreaga Europă au dat fuga în ajutorul lor. Au venit şi italieni, şi polonezi, şi germani, dar mai ales francezi, ca să se alinieze împotriva asupritorilor. Numele lui Guys de Sainte-Helene, lui Gaillard, lui Chauvassaigne, ale căpitanilor Baleste şi Jourdain, al colonelului Fabvier, al şefului de escadron Regnaud de Saint-Jean dAngely, al generalului Maison, la care se cuvine să le adăugăm pe ale celor trei englezi, lord Cochrane, lord Byron şi colonel Hastings, au lăsat o amintire nepieritoare în această ţară pentru care au venit să lupte şi să moară.

Acestor nume, devenite celebre prin tot ceea ce devotamentul pentru cauza oprimaţilor poate crea mai eroic, Grecia le-a răspuns prin nume luate din cele mai înalte familii ale sale, trei hydrioţi, Tombassis, Tsamados şi Miaoulis, apoi Colocotroni, Marco Botsaris, Mavrocordat, Mauromichalis, Constantin, Canaris, Negri, Constantin şi Demetrios Ipsilanti, Ulysse şi atâţia alţii. încă de la început revolta s-a schimbat într-un război pe viaţă şi pe moarte, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, ceea ce a provocat nişte cumplite măceluri, şi de o parte şi de cealaltă.

În anul 1821, soulioţii şi Magna s-au revoltat. La Patras, episcopul Germanos, ţinând crucea în mână, a dat semnalul de luptă. Moreea, Moldova şi Arhipelagul s-au aliniat sub stindardul independenţei. Elenii, victorioşi pe mare, au reuşit să cucerească Tripolis. La aceste prime succese ale grecilor, turcii au răspuns prin masacrarea compatrioţilor acestora care se aflau în Constantinopol.

În 1822, Aii de Tepelene, asediat în fortăreaţa sa de la Ianina, a fost ucis mişeleşte, în mijlocul unei întrevederi pe care i-o propusese generalul turc Kurschid. La puţin timp după aceea, Mavrocordat şi filoelenii au fost zdrobiţi în bătălia de la Arta; însă şi-au luat revanşa la primul asediu al oraşului Mesolongion, pe care armata lui Omar-Vrion a fost obligată să-1 abandoneze, după ce suferise pierderi considerabile.

În 1823, puterile străine au început să intervină mai eficace. Ele i-au propus sultanului o înţelegere. Sultanul a refuzat şi, pentru a-şi întări refuzul, a debarcat zece mii de soldaţi asiatici în Eubeea. Apoi 1-a numit comandant-şef al armatei turceşti pe vasalul său, Mehmet-Ali, paşă al Egiptului. în luptele din acel an şi-a găsit sfârşitul Marco Botsaris, acest patriot despre care se poate spune: A trăit ca Aristide17 şi a murit ca Leonidas.

În 1824, epoca marilor înfrângeri pentru cauza Independenţei, lordul Byron a debarcat, la 24 ianuarie, la Mesolongion şi, în ziua de Paşti, a murit în faţa cetăţii Lepanto, fără a vedea împlinindu-se ceva din visul său. Ipsarioţii fuseseră masacraţi de către turci, iar oraşul Candia, în Creta, se preda soldaţilor lui Mehmet-Ali. Numai victoriile maritime îi vor mai consola pe greci după atâtea dezastre.

În 1825, Ibrahim-Paşa, fiul lui Mehmet-Ali, a debarcat la Modon, în Moreea, cu unsprezece mii de oşteni. El a cucerit oraşul Navarin şi 1-a înfrânt pe Colocotroni la Tripolis. Atunci, guvernul elen a încredinţat conducerea unui corp de armată regulată la doi francezi, Fabvier şi Regnaud de Saint-Jean-d'Angely; dar, mai înainte ca aceste trupe să fie dispuse astfel încât să-i reziste, Ibrahim devasta Messenia şi Magna. Iar dacă a abandonat operaţiunile, a făcut-o pentru că a ţinut să meargă să ia parte la cel de-al doilea asediu al oraşului Mesolongion, pe care generalul Kiuthagi nu reuşise să-1 cucerească, deşi sultanul îi spusese: „Ori Mesolongion, ori capul tău!”

În 1826, la 5 ianuarie, după ce incendiase Pyrgosul, Ibrahim ajungea înaintea oraşului Mesolongion. Timp de trei zile, de pe 25 până pe 28, a zvârlit asupra cetăţii opt mii de bombe şi ghiulele, fără a putea să pătrundă înăuntru, chiar după un triplu asalt şi cu toate că nu avea de luptat decât contra a două mii cinci sute de apărători, deja slăbiţi de foamete şi lipsuri. Totuşi avea să izbutească, mai ales când Miaoulis şi escadra sa, care aduceau ajutoare asediaţilor, au fost respinşi. La 23 aprilie, după un asediu care-i costase viaţa pe o mie nouă sute de apărători ai săi, Mesolongion cădea în puterea lui Ibrahim, iar soldaţii acestuia măcelăreau bărbaţi, femei şi copii, aproape tot ce mai rămăsese viu din cei nouă mii de locuitori ai oraşului. în acelaşi an, turcii, conduşi de Kiuthagi, după ce prădaseră Focida şi Beoţia, ajungeau la Teba, la 10 iulie, intrau în Atica, invadau Atena şi îşi stabileau tabăra aici, pentru a asedia Acropole, apărată de o mie cinci sute de greci. În ajutorul acestei citadele, cheia întregii Grecii, noul guvern i-a trimis pe Caraiscakis, unul dintre combatanţii de la Mesolongion, şi pe colonelul Fabvier, cu trupele sale regulate. Bătălia pe care au dat-o la Chaidari a fost pierdută, iar Kiuthagi şi-a putut continua asediul Acropolei. în acest timp, Caraiscakis pornea să traverseze defileele Parnasului, îi învingea pe turci la Arachova, la 5 decembrie, şi, pe câmpul ele luptă, ridica un monument din trei sute de capete tăiate. Grecia de Nord redevenise liberă, aproape în întregime.

Din păcate, profitând de aceste lupte, Arhipelagul era pradă incursiunilor celor mai crânceni piraţi care au devastat vreodată aceste mări. Iar, dintre aceştia, era citat, ca unul dintre cei mai însetaţi de sânge, cel mai cutezător probabil, piratul Sacratif, al cărui nume devenise spaima tuturor factoriilor comerciale clin Levant.

Totuşi, cu şapte luni înainte de epoca la care începe povestea noastră, turcii fuseseră obligaţi să se refugieze în câteva dintre cetăţile întărite din Grecia septentrională. în luna februarie 1827, grecii îşi recuceriseră independenţa pe teritoriul dintre Ambracia şi până la marginea Aticei. Steagul turcesc nu mai flutura decât la Mesolongion, la Voniţa şi la Nafpaktos. La 31 martie, sub influenţa lordului Cochrane, grecii din Nord şi grecii din Pelopones, renunţând la luptele dintre ei pentru putere, mergeau să-i întâlnească pe reprezentanţii naţiunii într-o adunare unică, la Trezena, şi îşi uneau forţele sub o singură mână, a unui străin, un diplomat rus, grec prin naştere, Capo d'Istria, originar din Corfu.

Dar Atena era în stăpânirea turcilor. Citadela sa capitulase, la 5 iunie. Grecia de Nord a fost, ca atare, constrânsă să se recunoască, în totalitate, supusă. La 6 iulie, ce-i drept, Franţa, Anglia, Rusia şi Austria semnau o convenţie care, deşi admitea suzeranitatea Porţii, recunoştea existenţa unei naţiuni greceşti. în plus, printr-un articol secret, puterile semnatare se angajau să se alieze împotriva sultanului, clacă acesta refuza să accepte o înţelegere pe cale paşnică.

Acestea au fost faptele generale din acest sângeros război, pe care cititorul trebuie să le ţină minte, fiindcă se leagă strâns de cele ce vor urma.

Iată, acum, care au fost faptele particulare, şi mai direct legate de personajele deja cunoscute şi de cele pe care le va cunoaşte, din această dramatică povestire.

Dintre cele dintâi, trebuie amintită în primul Andronika, văduva patriotului Starkos.

Această luptă a grecilor pentru cucerirea independenţei ţării lor nu a născut numai eroi, dar şi eroine, al căror nume este împletit glorios cu evenimentele din această epocă.

Astfel, s-a văzut apărând numele Bubulinei, originară clintr-o micuţă insulă de la intrarea în golful Nafplion. în 1812, soţul său a fost luat prizonier, dus la Constantinopol şi tras în ţeapă din porunca sultanului. Primul strigăt al Războiului de Independenţă fusese lansat. Bubulina, în 1821, din propriile sale resurse, a echipat trei corăbii şi, aşa cum povesteşte domnul H. Belle, după relatarea unui bătrân cleft, arborându-şi propriul pavilion, care avea brodate aceste cuvinte ale soţiilor spartane „Cu scut sau pe scut”, ea a străbătut marea până la ţărmul Asiei Mici, capturând şi hcendiind vasele turceşti cu vitejia unui Tsamados sau a unui Canaris; apoi, după ce şi-a donat, cu generozitate, corăbiile noului guvern, a asistat la asediul de la Tripolis, organizând în jurul Nafplionului o blocadă ce a rezistat paisprezece luni şi obligând, în cele din urmă, citadela să capituleze. Această femeie, a cărei întreagă viaţă este o legendă, avea să sfârşească înjunghiată de propriul frate, din pricina unei banale probleme de familie.

O altă mare figură trebuie plasată în acelaşi rang cu această curajoasă hydriotă. Aceleaşi fapte conduc la aceleaşi consecinţe. Dintr-un ordin de-al sultanului a fost strangulat la Constantinopol tatăl Modenei Mavroeinis, femeie a cărei frumuseţe egala nobleţea naşterii. Modena s-a dedicat, de îndată, insurecţiei, i-a chemat la luptă pe locuitorii din Myconia, a armat nişte corăbii pe care a urcat ea însăşi, a organizat companii de gherilă pe care ea însăşi le-a comandat, a oprit armata lui Selim-Paşa în îngusta trecătoare a Pelionului şi s-a remarcat, în mod strălucit, până la sfârşitul războiului, hărţuindu-i pe turci prin defileele din munţii Ftiotidei.

Trebuie să mai amintim şi de Kaidos, care a spulberat, punând mine, zidurile Viliei şi s-a luptat cu un curaj neobosit la mănăstirea Sfânta Veneranda; sau Moskos, mama ei, luptând alături de soţul său şi zdrobindu-i pe turci sub o ploaie de pietre; sau Despo, care, pentru a nu cădea în mâinile musulmanilor, s-a aruncat în aer, împreună cu fiicele sale, cu nurorile şi nepoţeii săi. Să amintim şi de femeile souliote, precum şi de cele care apărau noul guvern, instalat la Salamina, care au cerut flotila şi au comandat-o; şi de Constanţa Zacharias, care, după ce a dat semnalul revoltei în câmpiile Laconiei, s-a aruncat asupra oraşului Leondari, în fruntea a cinci sute de ţărani – şi de atâtea şi atâtea altele, în fine, al căror sânge generos n-a fost precupeţit în acest război, în decursul căruia s-a putut vedea de ce erau în stare descendentele elenelor!

La fel procedase şi văduva lui Starkos. Astfel, sub numele de Andronika, simplu – nedorindu-1 pe cel pe care îl dezonora fiul ei —, s-a lăsat purtată în mişcare atât dintr-o irezistibilă sete de răzbunare, cât şi din dragoste de independenţă. Ca şi Bubulina, văduvă a unui soţ martirizat pentru că încercase să-şi apere ţara, ca şi Modena, ca şi Zacharias, dacă n-a putut să echipeze nişte corăbii pe socoteala ei sau să adune nişte companii de voluntari, cel puţin a participat, trup şi suflet, la marile drame ale acestei insurecţii!

Din 1821, Andronika s-a alăturat manioţilor pe care Colocotroni, condamnat la moarte şi refugiat pe insulele ioniene, i-a chemat în jurul lui, când, la 18 ianuarie în acelaşi an, a debarcat la Scardamoula. Ea a fost în primele rânduri în această bătălie, apoi a mers înTesalia, atunci când Colocotroni i-a atacat pe locuitorii din Fanar şi pe cei din Caritena, care se aliaseră cu turcii pe malurile Rufiei. Ea a fost, de asemenea, prezentă şi la acea bătălie de la Valtetsio, de la 17 mai, unde a fost pusă pe fugă, în derută, armata lui Mustafa-bei. In mod încă şi mai deosebit, ea s-a distins în acel asediu al Tripolisului, unde spartanii îi numeau pe turci „perşi laşi”, iar turcii ÎL numeau pe greci „iepuri nevolnici din Laconia”! Dar, de data aceasta, iepurii au învins. La 5 octombrie, capitala Peloponesului, neputând fi deblocată de către flota turcă, a trebuit să capituleze şi, în pofida înţelegerii, a fost trecută prin foc şi sabie, timp de trei zile ceea ce a costat viaţa, atât înăuntrul cetăţii, cât şi dincolo de zidurile sale, a zece mii de otomani, de toate vârstele şi sexele.

Anul următor, la 4 martie, în timpul unei lupte pe mare, Andronika, îmbarcată sub ordinele amiralului Miaoulis, a văzut vasele turceşti dând bir cu fugiţii, după o încleştare de cinci ore, şi căutând un refugiu în portul de la Zanta. Dar, pe unul dintre aceste vase, ea îşi recunoscuse fiul, care conducea escadra otomană prin golful PatrasuluiL. In ziua aceea, sub influenţa acestei lovituri ruşinoase, ea se avântase cu şi mai multă îndârjire în luptă, căutându-şi moartea. Moartea, însă, n-a vrut s-o ia.

În pofida tuturor acestor fapte, Nicolas Starkos avea să meargă mai departe pe calea crimei, aleasă de el! Câteva săptămâni mai târziu, nu se alăturase el lui Kara-Ali, care bombarda oraşul Scio, pe insula cu acelaşi nume? Nu avusese partea lui de vină la acele înspăimântătoare masacre, în care pieriseră douăzeci şi trei de mii de creştini, fără a-i mai pune la socoteală pe cei patruzeci şi şapte de mii care au fost vânduţi ca sclavi în pieţele Smirnei? Iar una dintre corăbiile care transportaseră o parte dintre aceşti nefericiţi pe coastele berbere nu fusese comandată de acelaşi fiu al Andonikăi – un grec care îşi vindea fraţii?!

În timpul perioadei care a urmat, când elenii au avut de rezistat armatelor reunite ale turcilor şi egiptenilor, Andronika n-a încetat o clipă să le imite pe eroicele femei ale căror nume le-am citat mai sus.

Era o epocă de jale adâncă, mai ales pentru Moreea. Ibrahim tocmai îşi lansa în atac nemiloşii săi arabi, mai cruzi decât otomanii. Andronika era între cei numai patru mii de combatanţi pe care Colocotroni, numit coman-dant-şef al trupelor din Pelopones, îi putuse strânge în jurul său. Insă Ibrahim, după ce debarcase cu unsprezece mii de soldaţi pe coasta messe-niană, se ocupase mai întâi de deblocarea Coronului şi a Patrasului; apoi cucerise Navarinul, a cărui citadelă şi port îi puteau oferi un adăpost pentru flota sa. După aceea, a venit rândul oraşelor Argos, pe care 1-a incendiat, şi Tripolis, pe care 1-a luat în stăpânire – ceea ce i-a permis ca, până în pragul iernii, să facă ravagii prin provinciile învecinate. Cel mai tare a suferit Messenia de pe urma acestor oribile pustiiri. In aceste condiţii, Andronika s-a văzut nevoită să fugă până în inima Magnei, pentru a nu cădea în mâinile arabilor. Totuşi, nici prin gând nu-i trecea să se odihnească. Parcă poţi să te odihneşti într-o ţară subjugată?! Avea să fie din nou prezentă în campaniile din 1825 şi 1826, în luptele din defileele de la Verga, în urma cărora Ibrahim s-a retras pe masivul Polyaravos, de unde a fost alungat, şi mai departe, de manioţii din Nord. Apoi, ea s-a alăturat trupelor regulate ale colonelului Fabvier, la bătălia de la Chaidari, în luna iulie 1826. Acolo, grav rănită, doar prin curajul unui tânăr francez care lupta sub drapelul filoelenilor a reuşit să scape de sabia nemiloşilor soldaţi ai lui Kiuthagi.

Timp de mai multe luni, viaţa Andronikăi a fost pe muchie de cuţit. Doar constituţia ei robustă a salvat-o; dar anul 1826 s-a încheiat fără ca ea să-şi fi regăsit destulă putere cât să-şi reia locul în luptă.

La această epocă, înaltul comisar era Sir Frederik Adam, guvernator al insulelor ioniene. In vederea eventualelor consecinţe pe care le-ar fi putut avea lupta grecilor împotriva turcilor, el îşi ţinea întotdeauna la îndemână câteva fregate, destinate să facă poliţie pe aceste mări. Şi era nevoie nu mai puţin de nişte bastimente bine înarmate pentru a menţine ordinea în acest Arhipelag, aflat la cheremul grecilor, al turcilor, al purtătorilor de scrisori de mandatare, fără a mai vorbi despre piraţi, neavând altă îndeletnicire decât aceea de a-şi aroga dreptul de a jefui după plac corăbiile de toate naţionalităţile.

Se întâlneau, pe atunci, la Corfu, un mare număr de străini şi, în special, dintr-aceia care fuseseră atraşi, în ultimii trei sau patru ani, de diversele faze ale războiului de Independenţă. în Corfu unii se îmbarcau pentru a merge să lupte. In Corfu veneau alţii să se instaleze, cei cărora ostenelile războiului le impuneau un oarecare timp de repaus.

Printre aceştia din urmă, se cuvine să amintim un tânăr francez. Pasionat pentru această nobilă cauză, de cinci ani lua parte foarte activ şi în mod glorios la principalele evenimente al căror teatru era peninsula elenică.

Henri d'Albaret, locotenent de vas în marina regală, unul dintre cei mai tineri ofiţeri cu acest grad, în prezent în concediu nelimitat, venise să-şi ofere serviciile sub drapelul filoelenilor francezi. în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, de statură medie, dar cu o constituţie robustă, care îi permitea să reziste la toate rigorile meseriei de marinar, acest tânăr ofiţer, prin graţia' manierelor, distincţia întregii făpturi, sinceritatea privirii, farmecul chipului şi trăinicia relaţiilor inspira de la prima vedere o simpatie pe care o apropiere de mai lungă durată nu putea decât s-o întărească.

Parizian de origine, Henri d'Albaret aparţinea unei familii bogate. Îşi pierduse mama la o vârstă foarte fragedă. Tatăl său murise când el ajunsese aproape la vârsta majoratului, adică la doi sau trei ani după ce îşi terminase studiile la Şcoala Navală. Stăpân pe o avere destul de mare, nu i-a trecut pn minte că aceasta ar constitui un motiv pentru a-şi abandona meseria de marinar. Dimpotrivă! A continuat, aşadar, cariera începută-una dintre cete mai frumoase din lume – şi tocmai devenise locotenent de vas când steagul grecesc a fost arborat în faţa Semilunii turceşti, în Grecia de Nord şi Pelopones.

Henry d'Albaret n-a stat pe gânduri. Ca aţâţi alţi bravi tineri, irezistiM| atraşi de această mişcare, el i-a însoţit pe voluntarii pe care guvernul france?

În aceste împrejurări, în toamna anului 1827, ea a revenit în provincia Magna. Voia să-şi revadă căsuţa din Vitylo. Capriciul sorţii 1-a adus, în aceeaşi zi, şi pe fiul ei. se ştie rezultatul întâlnifiUdlntre Andronika şi Nikolas Starkos, şi cum i-a aruncat ea un blestem suprem în pragul uşii părinteşti.

Apoi, nemaiavând pentru ce să rămână pe meleagul natal, Andronika plecase să-şi continue lupta, până când Grecia avea să-şi redobândească independenţa.

Aşa stăteau lucrurile la 18 octombrie 1827, când văduva Starkos repornea pe drumurile Magnei pentru a li se alătura grecilor din Pelopones, care, pas cu pas, îşi disputau teritoriul cu soldaţii lui Ibrahim.