Capitolul III.

PE DRUMUL DE ÎNAPOIERE.

Africa! Acest cuvânt atât de îngrozitor, în asemenea împrejurări, acest nume cu care trebuia să-l înlocuiască în cele din urmă pe cel de America, nu putea să se şteargă nici măcar o clipă din mintea lui Dick Sand. Când se gândea la săptămânile din urmă, o făcea numai pentru a se întreba cum de sfârşise Pilgrim prin a acosta pe acest ţărm primejdios, cum de ocolise Capul Horn şi cum de trecuse dintr-un ocean într-altul? Desigur că acum îşi explica pentru ce se arătase uscatul atât de târziu, cu toată iuţeala cu care naviga Pilgrim, căci, fără ca el să ştie, corabia parcursese o cale de două ori mai lungă decât drumul pe care l-ar fi avut de făcut pentru a atinge coasta americană.

— Africa! Africa! repeta Dick Sand.

Apoi, deodată, în timp ce se frământa să-şi aducă aminte incidentele acestei călătorii de neînţeles, îi veni ideea că busola fusese în aşa fel deranjată, încât să dea indicaţii false. Îşi aminti de asemenea că prima busolă fusese spartă, că parâma lochului fusese ruptă luându-i-se astfel putinţa de a verifica viteza vasului.

«Da! gândi el. Pe bord nu mai rămăsese decât o singură busolă, ale cărei indicaţii nu le puteam controla… şi într-o noapte am fost trezit de un ţipăt al bătrânului Tom… Negoro era acolo, la pupa!… Căzuse peste busolă!… Oare nu cumva o stricase atunci…?».

În mintea lui Dick Sand începea să se facă lumină. Vedea adevărul din ce în ce mai limpede. Acum înţelegea tot ceea ce i se păruse nelămurit şi ciudat în purtarea lui Negoro. Îl vedea amestecat în acest şir de întâmplări care duseseră la pierderea lui Pilgrim şi care primejduiseră atât de grav viaţa călătorilor de pe corabie.

Dar cine era acest ticălos? Fusese vreodată marinar deşi tăinuise totdeauna un asemenea fapt? Se pricepea oare să urzească o suită de maşinaţii atât de mârşave, care urmau să arunce vasul pe coastele Africii?

În orice caz, dacă privind trecutul mai avea încă unele nelămuriri, prezentul era cât se poate de limpede. Tânărul ştia acum prea bine că se află în Africa şi foarte probabil în primejdioasa provincie Angola, la mai mult de o sută de mile de coastă. Ştia, de asemenea, că trădarea din partea lui Harris nu putea fi pusă la îndoială. De aici trăgea imediat concluzia sigură că americanul şi portughezul se cunoşteau mai de mult, că o întâmplare nefericită îi făcuse să se întâlnească pe acest ţărm şi că amândoi puseseră la cale un plan al cărui rezultat trebuia să fie fatal pentru naufragiaţii de pe Pilgrim.

Dar pentru ce toate acestea? Se putea admite că Negoro voia să pună mâna pe Tom şi pe tovarăşii lui ca să-i vândă ca sclavi şi că, mânat de ură, căuta să se răzbune pe Dick Sand, fiindcă acesta se purtase cu el aşa cum meritase. Dar ce avea de gând ticălosul cu doamna Weldon şi cu copilaşul?

Dacă Dick Sand ar fi putut auzi măcar un crâmpei din conversaţia dintre Harris şi Negoro, ar fi ştiut la ce să se aştepte şi ce primejdie o ameninţa pe doamna Weldon, pe negri şi pe el însuşi!

Situaţia era îngrozitoare, dar tânărul marinar nu-şi pierdu curajul. Căpitan pe bord, va continua să rămână căpitan şi pe uscat! Numai el putea s-o salveze pe doamna Weldon, pe micul Jack şi, în sfârşit, pe toţi cei a căror soartă se afla în mâinile lui. Misiunea lui de abia începea! Şi o va duce până la capăt!

După vreo două-trei ore, în timpul cărora examină situaţia şi posibilităţile – bune sau rele, acestea din urmă, din păcate, mai numeroase – pentru a ieşi din impas, Dick Sand se ridică dârz şi hotărât. Primele licrăriri ale zorilor luminau creasta înaltă a pădurii. În afară de Dick Sand şi de Tom, toţi ceilalţi dormeau.

Dick Sand se apropie de bătrânul negru.

— Tom, îi spuse el încetişor, ai auzit răgetul leului, ai văzut uneltele neguţătorilor de sclavi, aşa că ţi-ai dat seama că ne aflăm în Africa.

— Da, domnule Dick, mi-am dat seama!

— Ei bine, Tom, să nu spui un cuvânt nici doamnei Weldon, nici tovarăşilor tăi. Numai noi doi trebuie să ştim adevărul, numai noi trebuie să purtăm teama în suflet!

— Numai noi doi… aşa e… trebuie!… răspunse Tom.

— Tom, continuă tânărul, trebuie să fim cu ochii-n patru mai mult ca oricând. Suntem într-o ţară duşmană. Ce ţară! Şi ce duşmani! Cred că o să fie de ajuns să le spunem tovarăşilor noştri că am fost trădaţi de Harris, pentru ca să se păzească şi ei. Au să creadă doar că ne putem aştepta la atacul vreunui trib de indieni nomazi, şi asta o să fie destul.

— Te poţi bizui pe curajul şi devotamentul lor, domnule Dick.

— Ştiu ca mă pot bizui pe ei, aşa cum mă bizui şi pe bunul simţ şi experienţa ta. Bunule Tom, o să-mi fii de ajutor?

— Pe deplin şi pretutindeni, domnule Dick.

Dick Sand luase o hotărâre, iar hotărârea lui fusese aprobată şi de bătrânul negru. Deoarece Harris se văzuse descoperit ca trădător mai înainte de a putea da lovitura, aceasta însemna că tânărul marinar şi tovarăşii lui nu erau ameninţaţi de o primejdie imediată. Într-adevăr, pricina dispariţiei neaşteptate a americanului fusese răgetul leului şi găsirea celor câteva lanţuri părăsite de niscaiva sclavi. Înţelesese că a fost descoperit şi fugise, probabil, mai înainte ca micul grup pe care-l călăuzea să fi ajuns la locul unde trebuia să fie atacat. Cât despre Negoro, a cărui prezenţă fusese simţită de Dingo în ultimele zile, cu siguranţă că se întâlnise cu Harris ca să se înţeleagă cu el. În orice caz, aveau să treacă vreo câteva ore până să fie atacaţi; răgazul acesta trebuia folosit cât mai bine.

Singura cale de scăpare era să ajungă cât mai repede pe coastă. Tânărul credea, şi pe bună dreptate, că era coasta Angolei. Odată ajuns la ţărm, Dick Sand avea să se străduiască să găsească, fie spre nord. fie spre sud, aşezări portugheze, unde tovarăşii lui puteau aştepta în siguranţă să se ivească un mijloc de a se întoarce în patrie.

Dar pentru a se înapoia la ţărm trebuiau oare să meargă neapărat tot pe drumul pe care veniseră? Dick Sand era împotriva unui asemenea plan şi Harris avusese dreptate când spusese că împrejurările au să-l silească pe tânărul marinar să ia drumul cel mai scurt…

Într-adevăr, ar fi însemnat să facă o greşeală, ca să nu spunem chiar o imprudenţă, dacă s-ar fi înapoiat pe acelaşi drum, prin pădure, ca să ajungă în cel mai bun caz tot acolo de unde plecaseră. În felul acesta ar fi îngăduit complicilor lui Negoro să se ia pe urmele lor pe o cale cunoscută. Singura posibilitate de a călători fără să lase urme era să plutească în josul unui râu. În felul acesta erau şi mai feriţi de atacurile fiarelor sălbatice, care din fericire nu se iviseră până atunci. Plutind pe un râu, ar fi fost mai puţin de temut chiar un atac al băştinaşilor. Odată îmbarcaţi pe o plută solidă şi bine înarmaţi, Dick Sand şi tovarăşii lui ar fi fost în stare să facă faţă oricărui atac. Rămânea doar de găsit cursul de apă.

Trebuie să spunem că, ţinând seama de starea în care se aflau acum doamna Weldon şi micul Jack, acest fel de transport le-ar fi convenit mai mult. Fireşte, la nevoie s-ar fi găsit cine să ducă în braţe copilul bolnav, iar în lipsa calului lui Harris s-ar fi putut înjgheba o targă din crengi pe care să fie dusă doamna Weldon. Dar, în felul acesta, din cei cinci negri, doi ar fi fost ocupaţi să ducă targa; Dick Sand însă dorea, şi pe bună dreptate, ca toţi tovarăşii lui să se poată mişca liberi, în cazul unui atac neaşteptat. Şi apoi plutirea de-a lungul unui curs de apă însemna pentru Dick Sand să fie din nou în elementul lui.

Mai rămânea doar să ştie dacă se află prin împrejurimi vreo apă pe care să poată călători cu pluta. Dick Sand era sigur de aceasta, şi iată de ce:

Fluviul care se vărsa în Atlantic în locul unde naufragiase Pilgrim nu putea curge nici prea la nord, nici prea la est, de vreme ce un lanţ de munţi, destul de apropiaţi unii de alţii – aceia pe care călătorii îi luaseră drept Cordilieri – închidea orizontul în aceste două părţi. Prin urmare, fluviul trebuia fie să izvorască din acele înălţimi, fie să cotească spre sud. În amândouă cazurile, nu se putea ca Dick Sand să nu dea peste cursul apei. Ba chiar era cu putinţă ca mai înainte de a întâlni fluviul – i se putea da acest nume, deoarece se vărsa direct în ocean – să dea peste unul din afluenţii lui, pe care micul grup să poată naviga cu ajutorul unei plute. În orice caz, nu încăpea nici o îndoială că prin apropiere se afla un curs de apă.

Într-adevăr, pe ultimele mile parcurse în timpul călătoriei, înfăţişarea terenului se schimbase. Povârnişurile erau mai adânci şi mai umede. Printre bălării, ici şi colo, şerpuiau pârâiaşe repezi, dovedind că subsolul ascundea o întreagă reţea de apă. În ultima zi de marş, caravana trecuse pe lângă unul din aceste pârâiaşe, ale cărui ape colorate în roşu, datorită oxidului de fier, rodeau malurile surpate. Pârâul acesta putea fi găsit uşor. Cursul lui era, de bună seamă, prea năvalnic pentru a putea fi coborât pe o plută, dar era uşor să meargă de-a lungul lui până la vărsarea în vreun afluent mai important şi, deci, bun de navigat.

După ce se sfătui şi cu bătrânul Tom, Dick Sand se hotărî pentru acest plan foarte simplu.

Când mijiră zorile, tovarăşii săi se treziră unul după altul. Doamna Weldon îl puse în braţele lui Nan pe micul Jack, care dormita încă. Îţi era mai mare mila să vezi cât de palid era copilaşul, între două accese de friguri.

Doamna Weldon se-apropie de Dick Sand.

— Dick, întrebă dânsa după ce îl privi îndelung, unde e Harris? Nu-l văd.

Tânărul marinar socoti că, deşi urma să-i lase pe tovarăşii săi să creadă că se află pe pământul Boliviei, era bine să dea în vileag trădarea americanului. De aceea spuse fără să şovăie:

— Harris nu mai e cu noi!

— A plecat înainte? continuă doamna Weldon.

— A fugit, doamnă Weldon. răspunse Dick Sand. Harris este un trădător şi ne-a târât până aici în bună înţelegere cu Negoro!

— În ce scop? întrebă repede doamna Weldon.

— Nu ştiu, răspunse Dick Sand, dar e sigur că trebuie să ne înapoiem cât mai curând pe coastă.

— Omul ăsta… un trădător! repetă doamna Weldon. Mi-o spunea mie inima! Şi tu crezi, Dick, că este înţeles cu Negoro?

— Aşa trebuie să fie, doamnă Weldon. Acest nemernic era pe urmele noastre. Întâmplarea a făcut ca acei doi ticăloşi să se întâlnească şi…

— Şi nădăjduiesc că atunci când o să-i întâlnesc din nou, au să fie tot împreună! spuse Hercule. Am să-i bat cap în cap până o să le sară ţăndări din ţeastă! adăugă uriaşul, arătându-şi pumnii mari.

— Dar copilaşul?… spuse doamna Weldon. Îmi făcusem atâtea speranţe că am să-l pot îngriji la ferma San Felice…

— Jack o să se însănătoşească atunci când o să ne apropiem de ţinuturile mai sănătoase de lângă ţărm, răspunse bătrânul Tom.

— Dick, continuă doamna Weldon, eşti sigur că acest Harris ne-a trădat?

— Da,doamnă Weldon, răspunse tânărul marinar, care se ferea să dea prea multe explicaţii în legătură cu acest subiect. Pe aceea se şi grăbi să adauge, privind către bătrânul negru: Noaptea trecută am descoperit împreună cu Tom că Harris e un trădător. Dacă n-ar fi zbughit-o călare, l-aş fi ucis!

— Dar ferma de care vorbea?

— Prin împrejurimi nu-i nici o fermă, nici un sat, nici un orăşel, răspunse Dick Sand. Vă repet, trebuie să ne înapoiem pe coastă.

— Pe acelaşi drum, Dick?

— Nu, doamnă Weldon, ci coborând pe o apă care ne va duce, fără oboseală şi fără primejdii, până la mare. Mai avem câteva mile de străbătut pe jos şi nu mă îndoiesc că…

— O! sunt în stare să merg! răspunse doamna Weldon, răzvrătindu-se împotriva propriei ei slăbiciuni. Am să merg pe jos şi am să-mi duc şi copilul în braţe!

— Mai suntem şi noi pe aici, doamnă Weldon, răspunse Bat. Vă putem duce şi pe dumneavoastră.

— Da! Da!… adăugă Austin. Facem o targă din două crengi, peste care punem de-a curmezişul ramuri şi frunze…

— Mulţumesc, prieteni, răspunse doamna Weldon, dar vreau să merg pe jos… şi am să merg! Să pornim!

— Să pornim! răspunse tânărul marinar.

— Daţi-mi-l mie pe Jack! spuse Hercule, care-i luă lui Nan copilul din braţe. Dacă nu duc nimic, încep să obosesc!

Şi bunul negru îl luă cu gingăşie în braţele-i vânjoase pe băieţaşul adormit, care nici nu se trezi.

Cercetară cu grijă armele şi strânseră ceea ce mai rămăsese din provizii într-un singur balot, pe care-l luă în cârcă Acteon, astfel că tovarăşii săi aveau mâinile libere.

Vărul Benedict, ale cărui picioare lungi şi oţelite sfidau orice oboseală, era şi el gata de drum. Observase oare dispariţia lui Harris? Greu de spus aşa ceva! În orice caz, asta l-ar fi interesat foarte puţin, fiindcă în clipa aceea era lovit de cea mai cumplită nenorocire; într-adevăr, mare pacoste – vărul Benedict îşi pierduse lupa şi ochelarii.

Din fericire, însă, Bat găsise aceste două obiecte preţioase în iarba în care dormise vărul Benedict, dar, sfătuit de Dick Sand, el nu i le dăduse, pentru că numai aşa puteau fi siguri că acest copil mare va fi liniştit în timpul mersului, neputând să vadă mai departe de vârful nasului.

De aceea, obligat să meargă între Acteon şi Austin şi primind ordin să nu se depărteze de ei, bietul văr Benedict nu protestase şi mergea ca un orb dus de mână.

Micul grup nu făcuse nici cincizeci de paşi, când bătrânul Tom se opri.

— Unde e Dingo? întrebă el.

— Adevărat, Dingo nu-i aici! răspunse Hercule.

Şi, cu glasul lui puternic, negrul strigă de mai multe ori câinele. Dar nici un lătrat nu-i răspunse.

Dick Sand rămase pe gânduri. Lipsa câinelui era un lucru destul de grav, fiindcă el i-ar fi putut păzi de orice surpriză neplăcută.

— S-o fi luat după Harris? întrebă Tom.

— După Harris nu s-a luat el, nu… răspunse Dick Sand, dar poate să se fi dus după Negoro. îl simţise tot timpul că-i pe urmele noastre!

— Te pomeneşti că blestematul de bucătar o să-l împuşte! exclamă Hercule.

— Numai dacă nu i-o face Dingo de petrecanie mai înainte! răspunse Bat.

— Se prea poate! spuse tânărul marinar. Dar nu putem sta pe loc ca să-l aşteptăm pe Dingo. De altfel, dacă mai trăieşte, o să ne găsească, fiindcă e inteligent. Şi acum, înainte!

Era mare zăpuşeală. încă din zori, nori groşi întunecau orizontul, în văzduh se arătau semne ameninţătoare de furtună. Aproape sigur că ziua nu avea să sfârşească fără să se audă tunetul. Din fericire, pădurea, deşi nu prea deasă, păstra puţină răcoare la suprafaţa pământului. Din loc în loc, tufişuri dese înconjurau pajişti acoperite cu buruieni înalte şi ţepoase. În unele locuri, trunchiuri uriaşe, împietrite, zăceau pe pământ, arătând că acolo se găsesc terenuri carbonifere, care se întâlnesc destul de des pe continentul african. În luminişuri, al căror covor verde era smălţuit cu flori de toate culorile, puteai vedea cimbru albastru, lobelii galbene şi orhidee roşii, în jurul cărora roiau tot timpul insecte care le polenizau.

Arborii nu mai formau ziduri de nepătruns, dar erau de cele mai felurite specii. Se găseau acolo «elais,» un fel de palmieri care dau un ulei foarte căutat în Africa, arbuşti de bumbac, formând tufişuri înalte de opt până la zece picioare, şi ale căror trunchiuri lemnoase produc un fel de fire „de bumbac, lungi şi mătăsoase, asemănătoare cu cele produse de bumbacul din Fernambuc. «copaii», care lăsau să se prelingă, din găurile făcute de unele insecte, o răşină aromată pe care indigenii aveau să o strângă de pe pământ, lămâi, rodii sălbatice şi zeci de alte plante arborescente – mărturie a uimitoarei rodnicii a acestui podiş al Africii centrale. În unele locuri erai izbit de parfumul delicat al copacului de vanilie, fără să-l poţi descoperi unde se află.

Toţi aceşti arbori şi toate aceste plante erau verzi, în ciuda anotimpului secetos, deşi aceste ţinuturi cu vegetaţie atât de bogată erau udate de ploaie doar când erau bântuile de vreo furtună. Acum era anotimpul frigurilor. Dar, după cum observase Livingstone, poţi să scapi de friguri doar depărtându-te de locul unde te-ai îmbolnăvit. Dick Sand cunoştea această observaţie a marelui explorator şi spera că nu va fi dezminţită nici în cazul micului Jack. El îi spuse aceasta şi doamnei Weldon, după ce constatase că accesul periodic, de care se temeau atât, nu se produsese şi că băieţaşul se odihnea liniştit în braţele lui Hercule.

Mergeau astfel cu băgare de seamă şi cât puteau mai repede. Uneori dădeau peste locuri unde se vedea că pe acolo trecuseră de curând animale sau oameni. Ramurile tufişurilor şi bălăriilor, date la o parte sau rupte, le îngăduiau atunci să meargă ceva mai repede. Dar, spre necazul lui Dick Sand, înaintarea micului grup era întârziată mai tot timpul de piedici numeroase, care trebuiau învinse. Erau lianele încâlcite, pe care le puteai asemui cu greementul încurcat al unei corăbii, unii curpeni agăţători, încovoiaţi ca nişte iatagane cu tăişul plin de spini lungi, şerpi vegetali lungi de cincizeci sau şaizeci de picioare, care au proprietatea de a se răsuci în aşa fel încât să-i înţepe pe trecători cu acele lor ascuţite. Negrii străbăteau această vegetaţie tăind-o cu toporişca, dar mereu alte liane se înălţau până în vârful celor mai înalţi copaci, pe care-i împodobeau ca nişte ghirlande.

Nici regnul animal nu era mai puţin ciudat în această parte a provinciei Angola. Stoluri de păsări zburau pe sub bolta de ramuri, dar se înţelege că n-aveau de ce să se teamă de nişte oameni care voiau să se strecoare cât mai în grabă şi neştiuţi de nimeni. Erau cârduri de bibilici, francoline de toate soiurile, de care era foarte greu să te apropii, şi unele din acele păsări pe care americanii din nord le-au numit onomatopeic «whip-poor-will», prin trei silabe care reproduc întocmai strigătele lor. Pe bună dreptate, Dick Sand şi Tom s-ar II putut crede într-una din provinciile Noului Continent. Dar, vai, ştiau prea bine despre ce este vorba!

Până atunci, fiarele, care sunt atât de primejdioase în Africa, nu se apropiaseră de aceşti călători singuratici. În prima parte a drumului, zăriseră numai girafe, despre care Harris ar fi continuat să spună că sunt struţi – dar în zadar de data asta. Animalele acestea iuţi treceau în goană, speriate de apariţia unei caravane prin aceste coclauri atât de puţin umblate. În depărtare, la marginea câmpiilor, se înălţa din când în când un nor gros de praf. Era vreo turmă de bivoli ce galopau zguduind pământul, de parcă ar fi trecut nişte care pline.

Cale de vreo două mile, Dick Sand urmă cursul unui pârâu, care trebuia să ajungă la vreun râu mai mare. Zorea întruna, căutând să încredinţeze cât mai repede soarta tovarăşilor săi unuia dintre fluviile care se îndreptau spre ţărm. Credea că în felul acesta primejdiile şi încercările vor fi mai mici.

Spre prânz străbătuseră vreo trei mile, fără să li se întâmple nimic. Nici urmă de Harris sau Negoro, şi nici Dingo nu apăruse.

Se opriră să se odihnească şi să mănânce. Poposiră într-un tufiş de bambuşi, care ascundea întregul grup.

În timpul mesei schimbară doar câteva cuvinte. Doamna Weldon îşi luase din nou băieţaşul în braţe; nu-l mai slăbea din ochi şi nu putea să mănânce nimic.

— Trebuie să mâncaţi cât de cât, doamnă Weldon, îi spuse de mai multe ori Dick Sand. Cum veţi putea rezista altfel? Mâncaţi, doamnă Weldon, mâncaţi! Vom porni îndată şi apa unui râu o să ne ducă fără osteneală până la coastă.

În timp ce Dick Sand îi vorbea, doamna Weldon îl privea ţintă. Ochii lui înflăcăraţi arătau că tânărul marinar era însufleţit de o mare voinţă. Văzând cât de hotărât era Dick Sand şi cât de inimoşi se arătau negrii, doamna Weldon, femeie şi mamă, nu voi să-şi piardă nădejdea. La urma urmei, de ce s-ar fi lăsat pradă desperării? Nu credea ea, oare, că se află într-un ţinut ospitalier? În ochii ei, trădarea lui Harris nu putea avea urmări prea grave. Dick Sand îi ghicea gândurile şi parcă se simţea obligat să-şi plece capul.