Capitolul IV

GROAZNICELE DRUMURI ALE ANGOLEI.

În clipa aceea, micul Jack se trezi din somn şi îşi trecu braţele pe după gâtul mamei. Înfăţişarea lui arăta că se simte mai bine. Frigurile nu-l mai apucaseră.

— Ţi-e mai bine, puiul mamei? întrebă doamna Weldon, strângând la piept copilul bolnav.

— Da, mămico, răspunse Jack, dar mi-e sete.

— Nu i se putu da decât apă proaspătă şi el sorbi cu plăcere câteva înghiţituri.

— Unde e prietenul meu Dick? întrebă el.

— Iată-mă, Jack, răspunse Sand, luându-l de mână.

— Şi prietenul meu Hercule?

— Prezent, domnule Jack! răspunse uriaşul, apropiindu-se.

— Şi calul? întrebă micul Jack.

— Calul? S-a dus, domnule Jack, răspunse Hercule. Acum eu sunt calul dumitale. Eu te duc călare. Ţi se pare că nu merg destul de lin la trap?

— Nu, răspunse micul Jack, dar acuma n-o să mai am hăţuri de care să trag!

— Atunci, dacă vrei, pune-mi un frâu în gură, spuse Hercule, deschizând gura lui mare, şi pe urmă o să poţi trage de el cât pofteşti!

— Ştii tu că n-o să trag aproape deloc!

— N-ai face bine! Am gura destul de tare!

— Dar ferma domnului Harris? începu iar băieţaşul cu întrebările.

— Ajungem acuşica şi acolo, scumpule, răspunse doamna Weldon, da… acuşica!

— Vreţi să pornim din nou? spuse Dick Sand, pentru a pune capăt convorbirii.

— Bine, Dick, să plecăm! răspunse doamna Weldon.

Tabăra fu strânsă şi plecară din nou la drum, în aceeaşi ordine.

Ca să nu se îndepărteze de cursul pârâului, trebuiau să treacă prin tufişuri. Odinioară, pe aici fuseseră câteva cărărui, dar acum potecile erau «moarte» – după expresia băştinaşilor – adică năpădite de mărăcini şi de bălării. Ca să străbată o milă în asemenea condiţii grele, le-au trebuit aproape trei ore. Negrii munceau fără încetare. Hercule îl încredinţă pe micul Jack lui Nan şi începu să ajute şi el. Învârtea toporişca prin aer şi, lovind în plin, făcea spărturi uriaşe în tufişurile încâlcite, de parcă ar fi fost un foc mistuitor.

Din fericire, această muncă obositoare nu avea să dureze prea mult. După ce străbătură prima milă, dădură peste un fel de spărtură largă, care ducea pieziş prin tufişuri spre pârâu. Era un loc pe unde trecuseră elefanţi. Animalele acestea, care merg în cete de câteva sute, aveau obiceiul să coboare întotdeauna prin această parte a pădurii. Picioarele uriaşelor pachiderme se înfundaseră în pământul îmbibat de apă ca un burete, lăsând urme adânci.

Îşi dădură însă în curând seama că pe acolo nu trecuseră numai elefanţi, ci şi fiinţe omeneşti luaseră de nenumărate ori această cale, fiinţe omeneşti mânate ca vitele la abator. Ici şi colo, pământul era presărat de oase, de resturi de schelete, pe jumătate roase de fiare, şi din care unele mai purtau crâmpeie din lanţurile de sclavi!

În Africa Centrală sunt multe drumuri lungi şi anevoioase presărate cu asemenea rămăşiţe omeneşti. Caravanele străbat sute de mile şi câţi nenorociţi nu cad pe drum sub biciul agenţilor negustorilor de sclavi, ori seceraţi de oboseală, de lipsuri sau de boli! Şi câţi alţii nu erau măcelăriţi chiar de către aceşti negustori, de îndată ce alimentele erau pe sfârşite! Da! când nu mai aveau cu ce-i hrăni, îi ucideau împuşcându-i, tăindu-i cu sabia, cu cuţitul; şi asemenea măceluri nu sunt deloc rare.

Fără îndoială că pe drumul acesta merseseră şi caravane de sclavi. Timp de o milă, Dick Sand şi tovarăşii săi dădură peste tot felul de resturi omeneşti şi trebuiră să pună pe goană corbi uriaşi care zburau speriaţi, bătând greu din aripi la apropierea lor şi apoi plutind în văzduh deasupra.

Doamna Weldon privea fără să înţeleagă. Dick Sand tremura la gândul că-i va pune întrebări şi trăgea nădejde că vor ajunge la coastă mai înainte de a fi silit să-i spună că trădătorul Harris îi rătăcise într-o provincie africană. Din fericire, doamna Weldon nu căuta explicaţia lucrurilor pe care le vedea. Voise doar să-şi ia din nou copilul în braţe, şi micul Jack, adormit, îi absorbea acum toate gândurile. Nan mergea lângă ea, şi niciuna, nici alta nu-i puseră tânărului elev-marinar întrebările de care acesta se temea atât.

Bătrânul Tom mergea cu capul plecat. El înţelegea foarte bine de ce locul de trecere era plin de oase omeneşti. Tovarăşii lui priveau în dreapta şi în stânga cuprinşi de mirare, ca şi cum ar fi străbătut un cimitir fără de sfârşit, ale cărui morminte ar fi fost răscolite de un cataclism. Mergeau, dar nu spuneau nimic.

Pe măsură ce înaintau, albia pârâului se făcea mai adâncă şi totodată mai largă. Apa nu mai curgea atât de vijelios. Dick Sand nădăjduia că va deveni în curând navigabil sau că nu prea departe avea să se verse în vreun râu mai mare, care să-i ducă până la Atlantic.

Tânărul era hotărât să urmeze cu orice preţ acest curs de apă. De aceea, când poteca de trecere, urcând pieziş, se îndepărtă de pârâu, nu şovăi s-o părăsească.

Mica ceată se aventură încă o dată prin tufărişul des, croindu-şi drum cu toporişca printre lianele şi tufişurile încâlcite. Dar deşi vegetaţia era foarte abundentă la sol, totuşi nu mai era pădurea aceea deasă care pornise de pe coastă. Copacii erau din ce în ce mai rari. Doar bambuşii se mai înălţau deasupra bălăriilor, atât de sus încât îl întreceau chiar şi pe Hercule. Numai clătinatul trestiilor de bambus putea trăda trecerea micului grup.

În ziua aceea, către ora trei, înfăţişarea terenului începu să se schimbe. Ajunseră pe nişte câmpii întinse, care probabil că în timpul ploilor erau complet inundate. Pământul, mustind de apă, era acoperit de un covor de muşchi des, din care răsăreau ferigi încântătoare. Acolo unde povârnişul era mai repede, vedeai apărând hematita cafenie – semn al bogatelor zăcăminte minerale pe care le conţinea pământul acesta.

Dick Sand îşi aduse atunci aminte de ceea ce citise despre călătoriile lui Livingstone. Nu o dată fusese în primejdie îndrăzneţul medic să se scufunde în aceste mlaştini atât de înşelătoare.

— Băgaţi de seamă, prieteni! spuse el trecând în fruntea grupului, încercaţi pământul cu piciorul înainte de a păşi.

— Da, zău, răspunse Tom. S-ar zice că pământurile astea au fost potopite de ploaie, deşi n-a plouat în ultimele zile.

— Nu, n-a plouat, dar o să plouă, căci se apropie furtuna, răspunse Bat.

— Un motiv în plus să ne grăbim să ieşim din acest ţinut mlăştinos înainte de izbucnirea furtunii, spuse Dick Sand. Hercule, ia-l pe băieţaş în braţe. Bat, Austin, staţi lângă doamna Weldon, ca să-i veniţi în ajutor la nevoie. Dumneavoastră, domnule Benedict… dar ce faceţi, domnule Benedict?

— Cad…, răspunse, simplu, vărul Benedict, care se afundase în pământ de parcă i s-ar fi deschis pe neaşteptate un chepeng sub picioare.

Într-adevăr, bietul om călcase pe pământul mlăştinos şi se scufundase până la brâu într-un noroi cleios. I se întinse mâna şi, cu mari sforţări, fu scos din mlaştină, plin de noroi, dar foarte mulţumit că nu şi-a stricat preţioasa cutie de entomolog. Acteon se apropie de el, rămânând apoi pe seama lui grija de a împiedica orice altă cădere a ghinionistului miop.

De altfel, vărul Benedict alesese destul de rău terenul unde să se scufunde. Când îl traseră afară din nămol, un mare număr de băşici urcară la suprafaţă şi, spărgându-se, făcură să se răspândească în aer gaze cu miros înăbuşitor. Livingstone, care intrase uneori până la piept în astfel de mlaştini, le asemuia cu nişte bureţi uriaşi, alcătuiţi dintr-un lut negru şi poros în care piciorul, afundându-se, făcea să ţâşnească numeroase şuviţe de apă. Locurile acestea erau foarte primejdioase.

Cale de aproape o jumătate de milă, Dick Sand şi tovarăşii lui trebuiră să meargă pe acest pământ îmbibat de apă ca un burete. Uneori, doamna Weldon era nevoită să se oprească, simţind că intră până la genunchi în mâl. Hercule, Bat şi Austin, care voiau s-o scutească mai mult de neplăcerile decât de oboseala străbaterii acestei câmpii mlăştinoase, făcură o targă de bambus, pe care ea acceptă să se urce, ţinându-l în braţe pe Jack. Oamenii se grăbeau să străbată cât mai repede aceasta mlaştină rău mirositoare.

Era tare greu de mers. Acteon îl ţinea zdravăn pe vărul Benedict, iar Tom o ajuta pe Nan, care, dacă n-ar fi fost el, ar fi dispărut cu siguranţă în vreun ochi de mlaştină. Ceilalţi trei negri duceau targa. Dick Sand mergea în frunte, sondând terenul. Era destul de anevoios să aleagă locul unde să pună piciorul. Cel mai bun lucru era să păşească pe marginea porţiunilor mocirloase, acolo unde creştea un fel de iarbă deasă şi aspră. Dar de multe ori lipsea orice punct de sprijin şi piciorul se afunda până la genunchi în noroi.

În sfârşit, pe la cinci seara, mlaştina fusese străbătută şi pământul începu să fie mai tare datorită straturilor argiloase. Îl simţeai însă sub pas că e tot îmbibat de apă. Cu siguranţă că terenul se afla sub nivelul râurilor din apropiere, aşa că apa se furişa prin pământul afinat.

Căldura începuse să devină înăbuşitoare. N-ar fi putut fi îndurată dacă între razele arzătoare ale soarelui şi pământ nu s-ar fi aflat un strat de nori groşi care prevesteau furtuna. În depărtare, fulgerele începură să sfâşie norii şi vuietele surde ale tunetelor răscoleau văzduhul. O furtună formidabilă sta gata să izbucnească.

În Africa, un asemenea potop este îngrozitor: ploi torenţiale, pale de vânt, în faţa cărora nu mai pot sta în picioare nici arborii cei mai solizi, trăsnete unul după altul. Aşa se luptă elementele naturii în această parte a pământului. Dick Sand ştia toate acestea, aşa că era din ce în ce mai neliniştit. Nu putea petrece noaptea fără un adăpost. Câmpia avea să fie înecată foarte repede şi pe întinsul ei nu se găsea nici un dâmb pe care micul grup de oameni să se fi putut refugia.

Unde să găsească adăpost în această pustietate, fără un copac, fără măcar un tufăriş? Nici măruntaiele pământului nu te puteau adăposti, căci la o adâncime de două picioare gâlgâia apa.

Totuşi, se părea că spre nord un şir de dealuri, nu prea înalte, puneau capăt câmpiei mlăştinoase. Parcă era o margine a văii. Câţiva copaci se profilau printr-o spărtură a norilor, pe o geană de cer senin, în zare.

Chiar dacă acolo nu ar fi găsit nici un adăpost, micul grup ar fi fost cel puţin scutit de primejdiile unei inundaţii. Poate că acolo le era salvarea.

— Înainte, prieteni, înainte! repetă Dick Sand. Încă trei mile şi o să fim mai în siguranţă decât în valea asta.

— Să ne grăbim! Să ne grăbim! strigă Hercule.

Viteazul negru ar fi vrut să-i ia pe toţi aceşti oameni în braţe şi să-i ducă singur până acolo.

Cuvintele acestea îi însufleţiră pe curajoşii drumeţi şi, cu toată oboseala unei zile de mers, porniră mai repede decât la începutul drumului.

Când se dezlănţui furtuna, se aflau la o depărtare de încă două mile de ţinta pe care voiau s-o atingă. Dar ploaia nu începu – aşa cum era de aşteptat – odată cu primele fulgere care se încrucişară pe cer, între pământ şi norii încărcaţi cu electricitate. Deşi soarele nu dispăruse la orizont, se făcu întuneric beznă. Dar bolta norilor se lăsa mereu mai în jos, ca şi cum ar fi fost gata să se năruie – iar năruirea ar fi însemnat o ploaie torenţială. Fulgere roşcate şi albăstrii sfâşiau cerul în mii de locuri, cuprinzând câmpia într-o reţea încâlcită de flăcări.

Dick Sand şi tovarăşii lui erau mereu ameninţaţi de primejdia de a fi loviţi de trăsnet. Pe acest podiş lipsit de arbori, ei erau singurele puncte mai înalte care ar fi putut atrage descărcările electrice. Jack, trezit de bubuitul tunetelor, se ghemuise în braţele lui Hercule. Dar, cu toate că i se făcuse tare frică, nu lăsa să se vadă acest lucru, ca să n-o supere şi mai mult pe mama sa. Hercule înainta cu paşi mari şi căuta să-l liniştească pe băieţaş cum putea mai bine.

— Nu te teme, Jack, spunea el. Dacă se apropie trăsnetul, îl rup în două c-o singură mână! Sunt mai puternic ca el!

Şi, într-adevăr, puterea uriaşului îl liniştea pe micul Jack.

Ploaia sta să se dezlănţuie dintr-o clipă-n alta. Un potop de apă urma să se reverse pe pământ din norii condensaţi. Ce s-ar fi ales de doamna Weldon şi de tovarăşii săi dacă nu aveau să găsească degrabă un adăpost?

Dick Sand se opri o clipă lângă bătrânul Tom şi-l întrebă:

— Ce-i de făcut?

— Să mergem înainte, domnule Dick, răspunse Tom. Nu putem rămâne pe câmpul ăsta, pe care ploaia o să-l prefacă în mlaştină.

— Nu, Tom! Fireşte că nu! Dar avem nevoie de un adăpost! Unde, cum să-l găsim? Ah, de-ar fi măcar o colibă…!

Dick Sand îşi întrerupse brusc fraza. Un fulger mai puternic luminase toată câmpia.

— Ce-am văzut acolo, la vreun sfert de milă de aici? exclamă Dick.

— Da, şi eu am văzut ceva! răspunse bătrânul Tom, dând din cap.

— O tabără, nu-i aşa?

— Da, domnule Dick, trebuie să fie o tabără… dar o tabără de băştinaşi…!

Din nou, un fulger le îngădui să vadă mai limpede această aşezare de oameni, care ocupa o parte din câmpia întinsă.

Într-adevăr, în depărtare se înălţau vreo sută de corturi ţuguiate, rânduite simetric şi având fiecare câte douăsprezece până la cincisprezece picioare înălţime. Nici un paznic înarmat nu se vedea prin apropierea lor. Să se fi adăpostii oare toţi războinicii în corturi, aşteptând trecerea furtunii, sau, poate, era o tabără părăsită? În primul caz, oricât de puternice ar fi fost ameninţările cerului, Dick Sand ar fi trebuit să fugă cât mai repede. În al doilea caz, poate că ar fi găsit acolo adăpostul pe care-l căutau.

«O să aflu îndată!» îşi spuse Dick Sand.

Apoi se adresă bătrânului Tom:

— Rămâi aici! Să nu mă urmeze nimeni! Mă duc în recunoaştere.

— Domnule Dick, îngăduie să te întovărăşească măcar unul din noi.

— Nu, Tom. Mă duc singur. Aşa o să mă pot furişa Iară să fiu zărit. Rămâneţi aici.

Micul grup de călători, în fruntea căruia mergeau Tom şi Dick Sand, se opri. Tânărul elev-marinar se depărtă şi dispăru în întuneric. Bezna se risipea numai când fulgerele sfâşiau norii. Picături mari de ploaie începuseră să cadă.

— Ce s-a întâmplat? întrebă doamna Weldon, apropiindu-se de bătrânul negru.

— Am zărit o tabără, doamnă Weldon, răspunse Tom, o tabără… sau poate chiar un sat, şi căpitanul nostru a plecat în recunoaştere înainte de a ne duce pe toţi acolo.

Doamna Weldon se mulţumi cu acest răspuns.

Trei minute mai târziu, Dick Sand se întorcea.

— Haideţi, haideţi! strigă el cu un glas în care se citea toată bucuria de care era cuprins.

— E o tabără părăsită? întrebă Tom.

— Nu-i nici tabără şi nici sat! răspunse tânărul. Sunt nişte furnicare!

— Furnicare? strigă vărul Benedict, trezit ca din somn la auzul acestui cuvânt.

— Da, domnule Benedict, dar nişte furnicare înalte de douăsprezece picioare, în care vom încerca să ne ghemuim şi noi!

— Păi atunci, răspunse vărul Benedict, sunt furnicarele termitelor războinice, sau ale termitelor devoratoare! Numai insectele astea geniale pot înălţa asemenea monumente, cu care s-ar făli chiar şi cei mai mari arhitecţi!

— Termite sau nu, domnule Benedict, răspunse Dick Sand, trebuie să le evacuăm şi să le luăm locul.

— Dar au să ne mănânce de vii! Şi au dreptul s-o facă.

— Să pornim, să pornim…!

— Dar, ia stai puţin! mai spuse vărul Benedict. până acum credeam că asemenea furnicare nu există decât în Africa…!

— La drum! strigă încă o dată Dick Sand cu oarecare violenţă, temându-se ca doamna Weldon să nu fi auzit cumva ultimul cuvânt rostit de entomolog.

Îl urmară toţi în mare grabă. Vântul bătea năprasnic. Picături mari izbeau cu zgomot pământul. Peste câteva clipe, nimic nu va mai putea sta în faţa palelor de vânt.

Ajunseră curând la unul din aceste conuri care împânzeau câmpia. Oricât de ameninţătoare ar fi fost termitele, nu trebuiau să şovăie deloc daca să stea sau nu în furnicar împreună cu ele, în cazul când nu aveau să reuşească să le alunge.

La poalele conului, construit dintr-un fel de argilă roşcată, se alia o deschizătură foarte strâmtă, pe care Hercule o lărgi cu cuţitul în câteva minute, pentru a face loc de trecere chiar şi unui om de talia lui.

Spre marea mirare a domnului Benedict, însă, nu se ivi niciuna din miile de termite care ar fi trebuit să ocupe furnicarul. Conul era oare părăsit?

După ce deschizătura fu lărgită, Dick şi tovarăşii lui se furişară înăuntru. Hercule dispăru ultimul, chiar în clipa când ploaia se dezlănţuia cu atâta furie, încât părea că are să stingă până şi fulgerele.

Acum nu mai aveau să se teamă însă de furia vântului. O întâmplare fericită pusese la îndemâna curajoşilor călători acest adăpost solid, mai bun decât orice cort, mai bun decât orice colibă de băştinaşi.

Era una din acele construcţii conice făcute de termite, despre care locotenentul Cameron spunea că, deoarece au fost zidite de insecte atât de mici, sunt cu mult mai valoroase decât piramidele Egiptului, înălţate de mâna omului.

«E ca şi cum un popor ar fi clădit Everestul, unul din piscurile cele mai înalte ale munţilor Himalaia», spunea Cameron.