Capitolul V.

LECŢIE DESPRE FURNICI ŢINUTĂ ÎNTR-UN FURNICAR.

Furtuna însoţită de ploaie se dezlănţuise cu o violenţă necunoscută în regiunile cu climă temperată. Era într-adevăr un mare noroc că Dick Sand şi tovarăşii lui găsiseră un adăpost.

Ploaia nu cădea în picături distincte, ci în şuviţe de apă, mai groase sau mai subţiri. Uneori formau o masă compactă, o trâmbă de apă, curgând ca o cataractă, ca Niagara. Închipuiţi-vă un bazin aerian, de volumul unei mări, răsturnându-se dintr-o dată! Sub o asemenea revărsare, pământul este mâncat de curgerea apelor, câmpiile se prefac în lacuri, pâraiele în torente, iar fluviile ieşite din albii îneacă teritorii întinse. Contrar celor ce se întâmplă în zonele temperate, unde violenţa furtunilor este invers, proporţională cu durata lor, în Africa, oricât de puternice ar fi ele, durează zile întregi. E greu de înţeles cum de pot norii să strângă în ei atâta electricitate. Şi totuşi aşa se întâmplă, încât parcă te-ai trezi dintr-o dată în vremurile extraordinare ale perioadei diluviene.

Din fericire, furnicarul avea pereţii foarte groşi, fiind cu totul impermeabili. Chiar o vizuină de castori, făcută din pământ bine bătătorit, nu ar fi fost atât de rezistentă la apă. Dacă asupra lui s-ar fi revărsat un torent întreg, nici măcar o picătură de apă n-ar fi pătruns prin porii furnicarului.

De îndată ce se instalară în furnicar, Dick Sand şi tovarăşii săi începură să-i cerceteze interiorul. Aprinseră un felinar şi furnicarul fu luminat destul de bine. Conul avea o înălţime de douăsprezece picioare în interior şi o lărgime de unsprezece picioare, afară de partea superioară, unde se îngusta ca o căpăţână de zahăr. Grosimea pereţilor era pretutindeni de aproape un picior, iar între caturile de celule prinse jur-împrejur de pereţi era loc gol. Omul rămâne uimit văzând asemenea monumente construite prin munca fără preget a unei armate de insecte, construcţii care se găsesc destul de des în interiorul Africii. Un călător olandez din veacul trecut, Smeathman, a avut loc să stea cu alţi patru din tovarăşii lui pe vârful unui asemenea con. La Lunde, Livingstone a studiat mai multe furnicare zidite din argilă roşie, a căror înălţime atingea între cincisprezece şi douăzeci de picioare. Locotenentul Cameron a luat de multe ori drept aşezări omeneşti puzderia de conuri întâlnite în câmpia din N'yangwe. El a dat chiar peste adevăratele palate, care atingeau nu douăzeci, ci patruzeci-cincizeci de picioare înălţime, nişte uriaşe conuri rotunjite, înconjurate de nişte mici clopotniţe ca turlele unei catedrale şi care se întâlnesc foarte des în Africa de miazăzi.

Ce specie de furnici construiesc aceste minunate furnicare? «Termita războinică», ar fi răspuns fără să şovăie vărul Benedict, de îndată ce şi-ar fi dat seama de materialele folosite pentru construirea lor.

După cum am mai spus, pereţii erau făcuţi din argilă roşcată. Dacă ar fi fost făcuţi din pământ aluvionar cenuşiu sau negru, furnicarele ar fi putut fi atribuite fie termitelor «Mordax»{37}, fie termitelor «Atrox»{38}? După cum se vede, aceste insecte au nişte nume destul de puţin liniştitoare, care nu pot încânta decât urechile unui entomolog pătimaş ca vărul Benedict.

Partea centrală a conului unde se refugiaseră la început, şi care forma principalul spaţiu gol din interior, nu ar fi putut să-i cuprindă pe toţi. Dar largi goluri suprapuse formau un fel de vetre, în care o persoană de statură mijlocie putea să se ghemuiască cu uşurinţă. închipuiţi-vă un şir de sertare deschise, în fundul cărora se află milioane de alveole unde stătuseră termitele. Aceste sertare erau suprapuse, cum sunt cuşetele pe un vapor, şi doamna Weldon, micul Jack, Nan şi vărul Benedict se putură refugia în cele de sus. Cu un cat mai jos se instalară Austin, Bat şi Acteon. Dick Sand, Tom şi Hercule rămaseră în partea inferioară a conului.

— Prieteni, Ie spuse tânărul elev-marinar celor doi negri, pământul începe să se îmbibe cu apă. Trebuie să pomostim partea de jos, surpând argila de la baza furnicarului, dar să nu acoperim deschizătura prin care pătrunde aerul; am risca să ne sufocăm în furnicarul ăsta!

— Avem de petrecut o singură noapte aici, răspunse bătrânul Tom.

— Să căutăm atunci ca în noaptea aceasta să ne odihnim bine, după atâta oboseală! Asta e prima noapte, din ultimele zece zile, în care nu mai suntem siliţi să dormim afară!

— Zece zile! repetă Tom.

— De altfel, adăugă Dick Sand, de vreme ce furnicarul e un adăpost trainic, poate că e mai bine să rămânem aici o noapte şi o zi. Între timp eu am să mă duc în recunoaştere, încercând să dau peste cursul de apă pe care-l căutăm şi care nu poate fi prea departe. Cred că cel mai nimerit lucru, până ce vom construi pluta, este să nu părăsim acest adăpost. Aici nu ne pasă de furtună şi de ploaie. Aşadar, să pomostim baza furnicarului, ca să-l ţinem zvântat.

Cele spuse de Dick Sand fură urmate întocmai. Hercule sparse cu toporişca primul cat de alveole, făcut dintr-o argilă destul de sfărâmicioasă. El înălţă astfel cu aproape un picior partea interioară a furnicarului care era construit pe un teren mlăştinos. Dick Sand se asigură că aerul putea pătrunde cu uşurinţă înăuntrul conului prin deschizătura de la bază.

Desigur, faptul că furnicarul fusese părăsit de termite era o împrejurare fericită. Dacă ar fi fost ocupat de câteva mii de furnici, cu siguranţă că nimeni n-ar fi putut rămâne în el. Dar fusese oare părăsit de mai multă vreme, sau aceste insecte lacome de-abia plecaseră? Întrebarea nu era fără rost. Primul care şi-o puse fu vărul Benedict, tare mirat de un asemenea eveniment. Şi se convinse repede că furnicile emigraseră de curând.

Într-adevăr, el coborî repede în partea de jos a conului şi acolo, la lumina felinarului, începu să cotrobăie prin ungherele cele mai tainice ale furnicarului.

Descoperi astfel ceea ce el numea «magazia generală» a termitelor, adică locul unde aceste insecte harnice îngrămădeau proviziile coloniei.

Era o scobitură în perete, nu departe de celula regală, pe care Hercule o făcuse să dispară odată cu celulele hărăzite tinerelor larve.

În această «magazie», vărul Benedict găsi o oarecare cantitate de bucăţele de clei şi sucuri de plante, de-abia întărite, ceea ce dovedea că termitele aduseseră de curând aceste provizii dinafară.

— Ei bine, nu! exclamă el, ca şi cum ar fi răspuns cuiva care-l contrazice. Nu! Acest furnicar n-a fost părăsit de multă vreme!

— Nimeni nu susţine contrariul, domnule Benedict, răspunse Dick Sand. Că l-au părăsit mai de mult sau mai de curând e totuna. Important e că termitele l-au părăsit, deoarece trebuia ca noi să le luăm locul!

— Important ar fi să ştim din ce pricină l-au părăsit. Ieri, ba chiar azi-dimineaţă, insectele astea înţelepte mai locuiau încă aici, de vreme ce am găsit sucuri nesolidificate pe deplin. Iar astă-seară…

— La ce concluzie vrei să ajungi, domnule Benedict? întrebă Dick Sand.

— Cred că o presimţire tainică le-a făcut să părăsească furnicarul. Nu numai că niciuna din aceste termite nu a rămas în alveole, dar au şi avut grijă să ia cu ele tinerele larve, din care nu pot să găsesc niciuna. Ei bine, repet că n-au făcut asta fără motiv şi că aceste insecte isteţe au prevăzut o primejdie apropiată…!

— Prevedeau probabil că o să dăm noi năvală în locuinţa lor, răspunse Hercule râzând.

— Ei, nu zău! răspunse vărul Benedict, vădit supărat de răspunsul negrului. Te socoţi chiar atât de grozav, încât să poţi fi socotit o primejdie pentru aceste insecte curajoase? câteva mii de asemenea nevroptere te-ar transforma foarte repede într-un schelet, dacă te-ar întâlni mort în drum!

— Dacă aş fi mort, cu siguranţă! răspunse Hercule, care nu voia să se dea bătut. Dar viu, aş putea terciui mii de termite!

— Ai terciui o sută de mii, cinci sute de mii, un milion! răspunse vărul Benedict, înflăcărându-se. Dar nu un miliard! Un miliard te-ar mânca, viu sau mort, până la ultima părticică!

În timpul acestei discuţii, care nu era chiar atât de fără rost pe cât s-ar putea crede, Dick Sand se gândea la observaţia pe care o făcuse vărul Benedict. Fără îndoială că savantul cunoştea destul de bine obiceiul termitelor, ca să nu se înşele în cele spuse. Dacă afirma că un instinct tainic le prevenise să părăsească în grabă furnicarul, asta însemna că era în adevăr primejdios să rămână acolo.

Cu toate acestea, nu putea fi vorba să părăsească adăpostul, acum când furtuna izbea cu o putere fără seamăn. Dick Sand nu mai căută explicaţii unor lucruri care păreau inexplicabile, ci se mulţumi să spună:

— Ei bine, domnule Benedict, dacă termitele şi-au lăsat proviziile în acest furnicar, să nu uităm că noi le-am adus pe ale noastre! De aceea, să mâncăm. Mâine, după ce se va potoli furtuna, o să vedem ce hotărâre trebuie să luăm.

Îşi pregătiră masa de seară, căci oricât de mare ar fi fost oboseala, ea nu tăiase pofta de mâncare a acestor drumeţi vajnici. Dimpotrivă, conservele care trebuiau să le ajungă pe încă două zile fură întâmpinate cu bucurie. Pesmeţii nu fuseseră pătrunşi de umezeală şi timp de câteva minute nu se auzi decât ronţăitul dinţilor solizi ai lui Dick Sand şi ai tovarăşilor săi. În gura lui Hercule, pesmeţii se sfărâmau ca grăunţele sub piatra morii. El nu ronţăia, ci măcina.

Numai doamna Weldon mâncă puţin, şi asta doar în urma rugăminţilor tânărului marinar. Lui Dick i se părea că această femeie curajoasă era mai dusă pe gânduri şi mai tristă decât fusese până atunci, cu toate că micul ei Jack se înzdrăvenise simţitor. Accesele de friguri nu se mai repetaseră. Jack se odihnea acum sub ochii mamei sale, într-o firidă căptuşită cu haine. Dick Sand nu ştia ce să mai creadă.

E de prisos să mai spunem că vărul Benedict cinsti cum se cuvine masa, şi asta nu pentru că ar fi dat vreo atenţie cantităţii sau calităţii alimentelor pe care le devora, ci pentru că găsise în sfârşit un prilej fericit ca să ţină o lecţie de entomologie – despre termite. Ah! Dacă ar fi putut găsi o termită, măcar una, în furnicarul părăsit! Dar nu găsise nimic!

— Aceste insecte admirabile, spuse el fără să vadă dacă este ascultat sau nu, fac parte din încrengătura minunată a nevropterclor, care au antenele mai lungi decât capul, mandibulele foarte pronunţate şi aripile inferioare egale cu cele superioare. Această încrengătură este constituită din cinci clase: panorpartele, myrmileonienele, hemerobinele, termitinele şi perlidele. Inutil să adaug că insectele a căror locuinţă o ocupăm – poate pe nedrept – sunt termitine.

Dick Sand îl asculta cu luare-aminte pe vărul Benedict. Nu cumva faptul că dăduseră peste aceste termite trezise în el gândul că se află pe continentul african, fără a şti prin ce întâmplare ajunsese aici? Neliniştit, tânărul marinar căuta să-şi dea seama dacă bănuiala sa era întemeiată. Dar savantul se afla în elementul său şi-i dădea înainte cu lecţia:

— Aceste termitine se caracterizează prin patru articulaţii ale torsului, prin mandibule cornoase, de o putere remarcabilă. Există mai multe specii: specia mantisp, specia rafidie şi specia termită, cunoscută mai ales sub numele de furnica albă. Din specia aceasta fac parte: termita ucigaşă, termita cu pieptar galben, termita care fuge de lumină, cea care muşcă, cea care distruge…

— Dar cele care au construit acest furnicar? întrebă Dick Sand.

— Acestea sunt termitele războinice, răspunse vărul Benedict, rostind numele de parcă ar fi vorbit despre macedoneni sau despre vreun alt popor antic, renumit pentru vitejia arătată în războaie. Da! Războinice şi de staturi felurite! Între Hercule şi un pitic ar fi o deosebire mai mică decât între cea mai mare şi cea mai mică dintre aceste insecte. Dacă printre ele se găsesc furnici lucrătoare, lungi de cinci milimetri, soldaţi, lungi de zece, masculi şi femele, lungi de douăzeci, există de asemenea şi o altă specie, foarte ciudată, numită «sirafus», care numără exemplare lungi de o jumătate de şchioapă şi care au un soi de cleşti în loc de mandibule şi capul mai mare decât trupul, aidoma rechinilor. Aceste furnici sunt rechinii insectelor; ba, dacă nişte furnici «sirafus» s-ar încăiera cu un rechin, aş pune rămăşag că furnicile ar fi biruitoare!

— Şi unde se găsesc de obicei aceste insecte? întrebă atunci Dick Sand.

— În Africa, răspunse vărul Benedict, şi anume în regiunile ei centrale şi meridionale. Africa e prin excelenţă patria furnicilor. Trebuie să citeşti ce spune Livingstone despre ele în ultimele lui note, găsite de Stanley! Mai fericit decât mine, doctorul Livingstone a putut asista la o bătălie homerică dată între o armată de furnici negre şi o armată de furnici roşii. Au învins acestea din urmă, cărora noi le spunem «drivers» şi pe care băştinaşii le numesc «sirafus». Celelalte, numite «tciungus», au luat-o la fugă, ducând cu ele ouăle şi larvele, după ce se apăraseră vitejeşte. Niciodată, relatează Livingstone, nici la om, nici la vreun animal, spiritul războinic nu a fost mai dezvoltat. Cu mandibulele lor puternice, care sfâşie ca nişte gheare, aceste «sirafus» fac să dea înapoi chiar pe omul cel mai viteaz. Până şi cele mai puternice animale, leii şi elefanţii, fug din faţa lor. Nimic nu le stă în cale: nici arborii, pe care se caţără până în vârf, şi nici pâraiele, pe care le trec formând un adevărat pod suspendat din trupurile lor înlănţuite unul de altul. Şi cât de multe sunt! Un alt călător african, Du Chaillu, a asistat timp de douăsprezece ore la defilarea unei coloane de furnici care nu se opreau nici o clipă din drum! De altfel, de ce să ne mire numărul lor atât de mare? Fecunditatea insectelor e uimitoare. Cât priveşte termitele războinice, s-a constatat că o femelă face până la şaizeci de mii de ouă pe zi! Aceste nevroptere constituie pentru băştinaşi şi o hrană aleasă! Dragii mei prieteni, nu cunosc nimic mai bun în lume decât furnici fripte!

— Ai mâncat vreodată, domnule Benedict? întrebă Hercule.

— Niciodată, răspunse savantul, dar aş mânca cu plăcere.

— Unde?

— Aici!

— Aici nu suntem în Africa! spuse repede Tom.

— Nu… Nu! răspunse vărul Benedict… Şi totuşi, până acum aceste termite războinice şi asemenea furnicare n-au fost observate decât pe continentul african. Iată, ăştia sunt călătorii! N-au ştiut să vadă în jurul lor. La urma urmei, cu atât mai bine. Tot eu am descoperit o muscă ţeţe în America! La această glorie – vă daţi seama – voi adăuga-o şi pe aceea de a fi semnalat prezenţa termitelor războinice pe continentul american! Ce material pentru o comunicare! O să facă senzaţie în cercurile ştiinţifice europene, şi poate că o să-mi ajungă chiar pentru o lucrare,cu planşe şi gravuri în afara textului!

Era limpede că vărul Benedict nu descoperise încă adevărul. Ca şi toţi ceilalţi, în afară de Dick Sand şi Tom, bietul om credea, şi nu avea cum să nu creadă, că se află într-o regiune unde în realitate nu se aflau! Era nevoie să se mai întâmple şi altceva, să se producă fapte şi mai grave decât aceste curiozităţi ştiinţifice, pentru ca să vadă cu toţii, în sfârşit, realitatea.

Se făcuse aproape ora nouă noaptea, dar vărul Benedict tot mai vorbea… Oare nu-şi dăduse seama că ascultătorii lui adormiseră rând pe rând în culcuşurile lor, în timpul lecţiei lui de entomologie? Nu, fără îndoială că nu. Ţinea lecţia de dragul lecţiei. Nici Dick Sand nu-i mai punea întrebări, ci stătea nemişcat, deşi nu dormea. Cât despre Hercule, el rezistase mai mult decât toţi ceilalţi. Dar oboseala îl făcuse şi pe el să închidă ochii şi, deci, şi urechile.

Vărul Benedict continuă să mai vorbească o vreme. Totuşi, somnul îl birui şi pe el, aşa că se urcă până la firida de sus a conului, pe care şi-o alesese drept domiciliu.

În interiorul furnicarului se aşternu o tăcere adâncă, în timp ce afară furtuna umplea văzduhul de bubuituri şi fulgere. Nimic nu părea să arate că acest cataclism se apropie de sfârşit.

Felinarul se stinse. Interiorul conului era cufundat într-o beznă adâncă. Probabil că toţi dormeau. Doar Dick Sand nu-şi afla în somn odihna, care i-ar fi fost şi lui atât de necesară. Era năpădii de gânduri. Cugeta mereu la tovarăşii lui, pe care voia să-i salveze cu orice preţ. Naufragiul vasului Pilgrim nu însemnase sfârşitul crudelor încercări prin care trecuseră, ci, dimpotrivă, puteau să înceapă altele mult mai îngrozitoare, dacă ar fi căzut în mâinile băştinaşilor.

Dar cum să se ferească de această groaznică primejdie, cea mai ameninţătoare din toate, acum, în drum spre coastă? Era sigur că Harris şi Negoro nu-i aduseseră la o sută de mile în interiorul Angolei fără să fi pus la cale în taină prinderea lor. Dar ce planuri avea ticălosul de portughez? Pe care dintre călători îl ura atât de mult? Tânărul marinar îşi spunea că numai pe el avea motive să-l urască. Îşi aducea aminte de toate întâmplările din timpul călătoriei – cum au dat peste epava cu negri, cum au pornit la vânarea balenei, cum a pierit căpitanul Hull cu echipaj cu tot…!

La 15 ani, Dick Sand trebuie să preia sarcina de a conduce un vas, care avea să fie lipsit, în urma manevrelor criminale ale Iui Negoro, şi de busolă, şi de loch. Se vedea din nou impunându-şi voinţa faţă de obraznicul bucătar, ameninţându-l că-l va pune în lanţuri sau că-l împuşcă! Ah, de ce-i şovăise mâna? Cadavrul lui Negoro ar fi fost aruncat peste bord şi nu ar mai fi avut loc atâtea nenorociri.

Acesta era firul gândurilor tânărului marinar. Îşi aduse apoi aminte de naufragiul care încheiase călătoria lui Pilgrim. Atunci a apărut şi trădătorul Harris, şi această provincie a Americii de Sud începuse să se transforme încetul cu încetul. Bolivia devenea groaznicul teritoriu angolez, cu animalele sale sălbatice şi cu atâtea alte primejdii! O să reuşească, oare, micul grup să ajungă nevătămat până pe coastă? Fluviul pe care Dick Sand îl căuta cu înfrigurare, şi pe care nădăjduiau să-l întâlnească, îi va duce cu mai multă siguranţă şi cu mai puţină oboseală până la ţărm? Nu voia să pună la îndoială asta, căci ştia foarte bine că un marş de o sută de mile prin acest ţinut neprimitor, plin de ameninţări, nu era cu putinţă!

«Din fericire, îşi spunea el, doamna Weldon şi toţi ceilalţi nu-şi dau seama de gravitatea situaţiei! Doar Tom şi cu mine ştim că Negoro ne-a aruncat pe coasta Africii şi că Harris ne-a târât în adâncurile Angolei».

Dick Sand era în prada acestor gânduri, când simţi pe frunte ca o adiere uşoară. O mână îl atinse pe umăr şi un glas plin de emoţie îi şopti la ureche:

— Ştiu tot, sărmanul meu Dick! Doar bunul Dumnezeu poate să ne scape. Facă-se voia lui!