Capitolul IX

KAZONDE.

La 26 mai, caravana de sclavi sosea la Kazonde. Cincizeci la sută dintre prizonierii capturaţi în această ultimă expediţie muriseră pe drum. Cu toate acestea, pentru negustorii de sclavi era încă o afacere bună. Cererile erau din ce în ce mai mari, şi pe pieţele Africii preţul sclavilor avea să fie în continuă creştere.

Pe vremea aceea, Angola făcea comerţ cu negri pe scară mare. Autorităţile portugheze de la Sf. Paul de Loanda sau din Benguela n-ar fi putut împiedica acest comerţ decât cu foarte multă greutate, căci convoaiele se îndreptau spre interiorul continentului african. Barăcile de pe litoral erau pline până la refuz cu captivi. Cele câteva vase de transportat sclavi, care reuşeau să treacă neobservate printre crucişătoarele din larg, erau neîncăpătoare pentru a-i îmbarca pe negrii hărăziţi coloniilor spaniole din America.

Aşezată la trei sute de mile de gura fluviului Coanza, Kazonde este una din principalele «lakoni», adică una din cele mai de seamă pieţe de sclavi din provincia Angola. Târgul se face în piaţa centrală, numită «citoka». Acolo sunt expuşi şi vânduţi sclavii. De aici, caravanele se îndreaptă spre regiunea marilor lacuri.

Ca mai toate oraşele mari din Africa centrală, Kazonde se împarte în două părţi distincte: într-o parte e cartierul negustorilor arabi, portughezi sau băştinaşi, şi cuprinde barăcile acestora, iar în cealaltă parte se află reşedinţa regelui negru, vreun beţiv fără pereche, încoronat, care domneşte prin teroare asupra băştinaşilor şi trăieşte din nenumăratele daruri în natură pe care i le fac negustorii de sclavi.

Pe vremea aceea, cartierul comercial din Kazonde aparţinea acelui Jose-Antonio Alvez despre care vorbiseră Harris şi Negoro – simpli agenţi în slujba lui. La Kazonde se afla principala întreprindere comercială a acestui negustor, care mai avea o a doua întreprindere la Bihe şi o a treia la Cassange, în Benguela, unde locotenentul Cameron avea să-l întâlnească peste câţiva ani.

Târgul avea o uliţă principală, de-a lungul căreia se înşirau grupuri de case, aşa-numitele «tembe» – un fel de colibe cu acoperişul teşit, cu pereţi din lut spoiţi pe dinafară, cu curţi pătrate care serveau drept ocol de vite. La capătul uliţei se întindea o piaţă mare, «citoka», împrejmuită de barăci. Deasupra acestei îngrămădiri de locuinţe se înălţau câţiva bananieri uriaşi, al căror frunziş era foarte bogat, ici şi colo palmieri drepţi ca nişte mături uriaşe înfipte cu coada în pulberea drumului, apoi vreo douăzeci de păsări de pradă, care se îngrijeau să curăţe orăşelul de mortăciuni. Iată înfăţişarea cartierului comercial al Kazondei.

În apropierea pieţei curgea Luhi, un râu al cărui curs nu fusese încă explorat şi care era probabil un afluent sau un subafluent al lui Coango, la rândul lui afluentul Zairului.

Reşedinţa regelui din Kazonde se învecina cu cartierul comercial; nu era decât o adunătură de colibe murdare, împrăştiate pe o suprafaţă de peste un kilometru pătrat. În unele din aceste colibe se putea intra direct, dar altele erau împrejmuite cu un gard de trestie sau înconjurate de un tufiş de smochini mici. O curte împrejmuită cu un gard de papirus, vreo treizeci de colibe care serveau drept locuinţă sclavilor, un alt grup de colibe destinate femeilor, un «tembe» mai încăpător şi mai înalt, aproape pierdut în lanuri de manioc – iată reşedinţa regelui din Kazonde. Acesta era un om de vreo cincizeci de ani, pe nume Moini Lungga. El nu mai avea situaţia înfloritoare a înaintaşilor săi. Nu-i mai rămăseseră nici măcar patru mii de soldaţi, faţă de douăzeci de mii câţi găsiseră primii negustori portughezi, şi nu-şi mai putea permite, ca în vremurile bune, să poruncească să se sacrifice douăzeci şi cinci sau treizeci de sclavi în fiecare zi.

De altfel, regele îmbătrânise înainte de vreme, din cauza vieţii desfrânate pe care o ducea, a rachiurilor care-i arseseră măruntaiele. Ajunsese un nebun fioros, găsind o distracţie în schilodirea supuşilor, ofiţerilor sau miniştrilor săi, punând ca unora să li se taie nasul sau urechile, altora să li se smulgă un picior sau o mână. Moartea lui, aşteptată curând-curând, n-avea să facă pe nimeni să plângă.

Poate că un singur om din toată Kazonde ar fi avut de pierdut prin moartea lui Moini Lungga. Era negustorul de sclavi Jose-Antonio Alvez, care se înţelegea foarte bine cu beţivanul acesta, al cărui cuvânt era ascultat în tot ţinutul. Negustorul se temea că dacă după moartea regelui n-ar fi fost primită să domnească regina Moina, prima dintre nevestele beţivanului, atunci regatul lui Moini Lungga ar fi fost cotropit de un rival vecin, unul din regii din Ukusu. Acesta, mai tânăr şi mai îndrăzneţ, cucerise mai de mult câteva sate care aparţinuseră regatului din Kazonde. Era sprijinit de un alt negustor de sclavi şi duşman de moarte al lui Alvez. E vorba de acel negru mahomedan Tipo-Tipo, care avea să-l viziteze pe Cameron la N'yangwe.

Iată, de altfel, cine era acest Alvez, adevăratul stăpân al ţării în timpul domniei unui rege abrutizat, căruia îi dezvoltase şi-i exploatase viciile.

Jose-Antonio Alvez, bătrân şi el, nu era, aşa cum s-ar fi putut crede, un «msungu», adică un om de rasă albă. Doar numele îi era portughez şi îl împrumutase, fără îndoială, pentru nevoile comerţului său. Era un negru sadea, binecunoscut în lumea negustorilor de sclavi. Adevăratul lui nume era Kendele şi se născuse la Donndo, pe malurile Coanzei. Fusese la început un simplu agent al vânătorilor de sclavi. Acum ajunsese negustor de mare vază printre cei ce se îndeletniceau cu comerţul de sclavi. Un ticălos îmbătrânit în rele, care se credea cel mai cinstit om din lume. Peste acest Alvez avea să dea Cameron pe la sfârşitul anului 1874, la Kilemba, capitala districtului Kassonngo din provincia Urua, iar Alvez avea să-l călăuzească cu caravana până la sediul său din Bihe, pe un drum de şapte sute de mile.

Când ajunse la Kazonde, convoiul de sclavi fu îndreptat imediat spre piaţa mare.

Era ziua de 26 mai. Aşadar, Dick Sand făcuse bine socotelile. Călătoria durase treizeci şi opt de zile – de când plecaseră din tabăra de pe malurile Coanzei. Cinci săptămâni petrecute în cele mai îngrozitoare chinuri sortite să fie îndurate vreodată de o fiinţă omenească!

Convoiul intră în Kazonde pe la prânz. Tobele răpăiau, iar semnalele din corn de cudu se amestecau cu detunăturile de armă. Soldaţii din caravană trăgeau nenumărate focuri în vânt, iar servitorii lui Jose-Antonio Alvez le răspundeau trăgând şi ei. Toţi aceşti ticăloşi erau fericiţi că se văd din nou, după o despărţire de patru luni. În sfârşit, acum aveau să se odihnească mai mult şi să câştige timpul pierdut, petrecând şi îmbătându-se.

Prizonierii, cei mai mulţi dintre ei la capătul puterilor, se ridicau încă la un număr de două sute cincizeci de suflete. După ce fuseseră mânaţi ca o turmă, urmau să fie închişi în nişte barăci, pe care fermierii din America nu le-ar fi folosit nici ca grajduri. În barăci se mai aflau alţi o mie două sute sau o mie cinci sute de sclavi, care trebuiau să fie expuşi peste două zile la marele târg din Kazonde. Tot în aceste barăci au fost înghesuiţi şi sclavii din caravană. Li se scoseseră furcile grele, dar rămăseseră tot ferecaţi în lanţuri.

Hamalii se opriseră în piaţă, după ce descărcaseră fildeşul pe care aveau să-l ia în primire negustorii din Kazonde. După ce-şi primiră plata, adică vreo câţiva coţi de stambă colorată sau altă stofă mai scumpă, plecară să caute altă caravană la care să se angajeze.

Bătrânul Tom şi tovarăşii lui fură eliberaţi de jugul pe care-l purtaseră timp de cinci săptămâni. Bat şi tatăl său se îmbrăţişară. Îşi strânseră toţi mâinile, dar de-abia îndrăzneau să vorbească. Ce cuvinte ar fi putut rosti fără ca în ele să li se citească deznădejdea? Bat, Acteon şi Austin, toţi trei vânjoşi şi obişnuiţi cu muncile grele, putuseră rezista oboselii, dar bătrânul Tom, slăbit de chinuri şi lipsuri, era la capătul puterilor. Dacă drumul ar mai fi durat câteva zile, leşul bătrânului ar fi fost părăsit pradă fiarelor, aşa cum fusese lăsat leşul bătrânei Nan.

Toţi patru fură băgaţi într-o baracă strâmtă, a cărei uşă se închise imediat în urma lor. Găsiseră acolo ceva de mâncare şi aşteptau vizita negustorului de sclavi, faţă de care voiau să protesteze, arătând că sunt cetăţeni americani, dar, bineînţeles, zadarnic.

Dick Sand rămăsese în piaţă, sub supravegherea atentă a unui havildar. Ajunsese în sfârşit la Kazonde, unde nu se îndoia că sosiseră mai înainte şi doamna Weldon, micul Jack şi vărul Benedict. în timp ce străbătea diferitele cartiere ale oraşului, îi căutase cu privirea, cercetând acele «tembe» care mărgineau uliţele şi această «citoka», acum aproape pustie.

Dar doamna Weldon nu era acolo!

«Oare să n-o fi adus aici? se întreba Dick Sand. Dar atunci unde poate fi? Nu! Hercule nu s-ar fi înşelat. Toate acestea făceau doar parte din planurile tainice ale lui Harris şi Negoro! Şi totuşi, nici pe aceştia nu-i văd nicăieri!»

Dick Sand se simţea lot mai mult cuprins de nelinişte. Îşi explica el faptul că n-o văzuse pe doamna Weldon, deoarece era prizonieră. Dar Harris şi Negoro?… Mai cu seamă acesta din urmă trebuia să ardă de nerăbdare să dea ochi cu tânărul elev-marinar, aflat acum în mâinile lor, fie numai ca să se bucure de triumful lor, să-l insulte, să-l chinuie, să se răzbune. Faptul că nu se aflau acolo nu însemna, oare, că luaseră o altă direcţie şi că doamna Weldon fusese târâtă spre o altă regiune a Africii centrale? Chiar dacă prezenţa americanului şi a portughezului ar fi apropiat clipa răzbunării acestora asupra lui. Dick Sand dorea totuşi să se întâlnească cu ei. Dacă Harris şi Negoro ar fi la Kazonde, asta i-ar dovedi cu siguranţă că şi doamna Weldon şi micul Jack se aflau acolo.

Dick Sand se mai întreba şi din ce pricină nu se mai ivise Dingo din noaptea în care îi adusese biletul de la Hercule. De aceea nu putuse face să ajungă la destinaţie răspunsul pe care îl pregătise pentru orice eventualitate şi prin care îl sfătuia pe Hercule să nu se gândească decât la doamna Weldon, să nu-i piardă urma şi s-o informeze pe cât posibil despre tot ce se petrece. Oare din ce pricină nu încercase Hercule să-l mai trimită încă o dată pe Dingo, aşa cum făcuse prima oară, când câinele se strecurase printre rândurile caravanei? Nu cumva credinciosul animal îşi pierduse viaţa în vreo încercare ce dăduse greş? Sau Hercule, ţinându-se mereu pe urmele doamnei Weldon, aşa cum ar fi făcut şi Dick Sand dacă ar fi fost în locul lui, poate că pătrunsese împreună cu Dingo în adâncurile acestui podiş împădurit, trăgând nădejde să ajungă la vreo agenţie comercială aflată în interior! Ce altceva şi-ar fi putut închipui Dick Sand, de vreme ce nici doamna Weldon şi nici cei care o răpiseră nu se aflau acolo? Fusese atât de sigur – poate fără motiv – că-i va întâlni la Kazonde, încât faptul că nu-i vedea constituia pentru el o lovitură puternică. Deznădejdea îi era atât de mare, încât nu şi-o putea stăpâni. Era gata să moară acum, de vreme ce viaţa lui nu mai putea fi de folos celor ce-i erau dragi. Dar, gândind astfel, Dick Sand se înşela asupra propriului său caracter. În urma încercărilor prin care trecuse, copilul devenise un adevărat bărbat; deznădejdea care-l cuprinsese pentru o clipă nu putea fi datorată decât unei trecătoare slăbiciuni omeneşti.

În clipa aceea izbucni o hărmălaie groaznică, un amestec de fanfare şi zbierăte omeneşti. Dick Sand, care stătuse prăvălit în praf, sări brusc în picioare. Orice nou incident putea să-l pună pe urmele celor pe care îi căuta. Deznădăjduitul de adineauri căpătase din nou curaj.

— Alvez! Alvez…!

Numele acesta era strigat întruna de o liotă de băştinaşi şi de soldaţi care năvăliseră în piaţă. În sfârşit, avea să apară omul în mâinile căruia se afla soarta atâtor nenorociţi. Şi ar fi fost posibil să-l însoţească şi cei doi agenţi ai lui, Harris şi Negoro. Dick Sand stătea în picioare, cu ochii larg deschişi, cu nările dilatate. Cei doi trădători îl vor găsi în faţa lor pe acest căpitan de cincisprezece ani stând drept, hotărât, privindu-i în albul ochilor. Că doar n-o să tremure căpitanul vasului Pilgrim în faţa fostului bucătar de pe bord!

Un hamac, un fel de «kitanda» acoperită cu o perdea decolorată şi numai zdrenţe, apăru după colţul uliţei mari. Din ea coborî un negru bătrân. Era Jose-Antonio Alvez.

Câţiva servitori îl însoţeau, zbierând şi făcând temenele.

Odată cu el îşi făcu apariţia şi prietenul său Coimbra, fiul maiorului Coimbra din Bihe, care, după spusele locotenentului Cameron, se dovedise a fi cea mai mare canalie din toată provincia Angola. Era o fiinţă murdară, o arătare hodorogită, cu ochii urduroşi, părul aspru şi creţ şi faţa gălbejită, îmbrăcat într-o cămaşă numai zdrenţe. De la mijloc în jos, trupul îi era acoperit de un fel de fustă din ierburi. Aşa cum arăta cu pălăria-i jerpelită de pai, ai fi zis că-i o zgripţuroaică bătrână. Acest Coimbra era confidentul, geniul rău al lui Alvez, organizatorul vânători lor de sclavi, demn comandant al cetelor de bandiţi ale negustorului.

Alvez, îmbrăcat într-un costum turcesc ponosit, avea parcă o înfăţişare mai puţin respingătoare decât complicele său. Totuşi, te făcea să nu ai deloc o părere prea bună despre aceşti mari negustori care fac comerţ cu negri, pe scară largă.

Spre marea dezamăgire a tânărului, nici Harris şi nici Negoro nu tăceau parte din alaiul lui Alvez. Trebuia să renunţe oare la nădejdea de a-i întâlni la Kazonde?

Între timp, conducătorul caravanei, arabul Ibn Hamis, dădea mâna cu Alvez şi Coimbra, care-l firitiseau călduros. Aflând că jumătate din numărul sclavilor pieriseră pe drum, ceea ce însemna o pierdere din socoteala totală, Alvez se strâmbă. Totuşi, afacerea i se păru încă destul de bună. Cu sclavii pe care-i avea acum în barăci putea să facă faţă tuturor cererilor venite din interior şi să facă schimb de sclavi pe colţi de fildeş şi bare de aramă.

Havildarii au fost şi ei lăudaţi; cât despre hamali, negustorul dădu ordin să li se plătească imediat ce li se cuvenea.

Jose-Antonio Alvez şi Coimbra vorbeau un fel de portugheză amestecată cu multe cuvinte de-ale băştinaşilor. Un om născut la Lisabona ar fi înţeles cu greu jargonul celor doi. Dick Sand nu pricepea nimic din ceea ce-şi spuneau «negustorii» între ei. Era oare vorba şi de tovarăşii lui şi de el, înglobaţi prin trădare în acest convoi?

Tânărul se dumeri însă curând, atunci când, la un gest al arabului Ibn Hamis, un havildar se îndreptă spre baraca în care erau închişi Tom, Austin, Bat şi Acteon. Cei patru americani fură aduşi pe dată în faţa lui Alvez. Dick Sand se apropie încet, pentru că nu voia să piardă nimic din această scenă.

Chipul lui Jose-Antonio Alvez se lumină la vederea acestor negri vânjoşi, cărora odihna şi o hrană mai îmbelşugată aveau să le redea în curând vigoarea de altădată. În schimb, nu avu decât o privire plină de dispreţ pentru bătrânul Tom, care, din cauza vârstei, trebuia vândut mai ieftin. Pentru ceilalţi trei, negustorul era sigur că avea să obţină un preţ foarte bun Ia târgul din Kazonde. Atunci, Alvez îşi aminti cele câteva cuvinte englezeşti pe care le putuse învăţa cândva de la unii agenţi de teapa americanului Harris. Bătrânul maimuţoi se crezu dator să ureze ironic bun venit noilor săi sclavi.

Tom înţelese cuvintele negustorului şi înaintă spre Alvez, arătând spre tovarăşii săi şi spre sine.

— Suntem oameni liberi! spuse el. Oameni liberi! Cetăţeni ai Statelor Unite!

Fără îndoială că Alvez înţelesese cele spuse de Tom. Răspunse printr-un fel de strâmbătură, care ar fi vrut să arate că e bine dispus, şi dădu din cap.

— Da… Da… Americani! Bineveniţi… Bineveniţi!

Fiul maiorului din Bihe se apropie de Austin şi, întocmai ca un negustor care examinează o mostră, voi să-l facă să deschidă gura, spre a-i vedea dinţii, după ce îi pipăise mai-nainte pieptul şi spinarea. Dar în clipa aceea, senor Coimbra primi drept în faţă cea mai straşnică lovitură de pumn dată vreodată vreunui fiu de maior!

Omul de încredere al lui Alvez se rostogoli la pământ, la zece paşi de-acolo. Câţiva soldaţi se năpustiră asupra lui Austin, care poate că avea să plătească scump această ieşire dintr-o clipă de furie. Dar Alvez îi opri cu un gest. Râdea de păţania prietenului său Coimbra, care din cei cinci-şase dinţi pe care-i avusese mai rămăsese numai cu doi!

Josd-Antonio Alvez nu înţelegea să i se vatăme «marfa».

În afară de aceasta, el era un om vesel din fire şi nu mai avusese de multă vreme prilejul să râdă cu atâta poftă. Îl mângâie cum putu pe Coimbra, care, năucit de lovitură, se sculă împleticindu-se şi veni să-şi ia locul alături de negustor, ameninţându-l cu pumnul pe îndrăzneţul Austin.

În clipa aceea, Dick Sand fu împins de un havildar înaintea lui Alvez. Acesta ştia cu siguranţă cine era tânărul marinar, de unde venea şi cum fusese prins în tabăra de lângă Coanza. De aceea, după ce-l privi cu un aer răutăcios, spuse într-o englezească stricată:

— Mic yankeu!

— Da! Yankeu! răspunse Dick Sand. Ce aveţi de gând să faceţi cu mine şi cu tovarăşii mei?

— Yankeu, yankeu! Mic yankeu! repeta Alvez.

Nu înţelesese, sau nu voia să înţeleagă ce-l întrebase Dick Sand? Acesta îi puse din nou aceeaşi întrebare, care-l privea pe el şi pe tovarăşii lui. Se adresă în acelaşi timp şi lui Coimbra, care nu părea a fi indigen, deşi abia i se mai distingeau trăsăturile pe faţa buhăită din cauza abuzului de băuturi alcoolice. Coimbra făcu din nou gestul cu care-l ameninţase mai înainte pe Austin şi nu răspunse.

În acest timp, Alvez vorbea cu multă însufleţire cu arabul Ibn Hamis despre lucruri care-i priveau cu siguranţă pe Dick Sand şi pe prietenii lui. Fără îndoială că voiau să-i despartă din nou. Cine putea şti dacă vor mai avea prilejul să schimbe câteva vorbe între dânşii!

— Prieteni, spuse Dick Sand pe şoptite, ca şi cum şi-ar fi vorbit lui însuşi, am să vă spun doar câteva cuvinte. Am primit prin Dingo un bilet de la Hercule. A mers pe urmele caravanei. Harris şi Negoro îi escortau pe doamna Weldon, pe Jack şi pe domnul Benedict. Unde i-au dus, asta nu mai ştiu, de vreme ce nu sunt aici, la Kazonde. Răbdare, curaj, fiţi gata oricând! Dumnezeu să se milostivească de noi!

— Dar Nan? întrebă bătrânul Tom.

— Nan a murit!

— Cea dintâi…!

— Şi cea din urmă, răspunse Dick Sand, căci vom şti…

În clipa aceea, o mână îl apucă de umăr. Pe un ton politicos, care îi era foarte cunoscut, el auzi cuvintele:

— O! Dacă nu mă înşel, iată-l şi pe tânărul meu prieten! Încântat de revedere!

Dick Sand se întoarse. În faţa lui stătea Harris.

— Unde e doamna Weldon? strigă Dick Sand, apropiindu-se de american.

— Vai! răspunse Harris, prefăcându-se înduioşat. Biata mamă! Cum ar fi putut supravieţui…

— Moartă! exclamă Dick Sand. Şi copilul ei?

— Bietul copilaş! răspunse Harris pe acelaşi ton. Cum ar fi putut îndura oboseli atât de mari…?

Aşadar, tot ceea ce Dick Sand iubise nu mai exista! Ce se petrecu oare atunci în sufletul lui? Cuprins de o mânie năvalnică, de o sete de răzbunare pe care trebuia s-o potolească cu orice preţ, se năpusti asupra lui Harris, îi smulse pumnalul de la brâu şi i-l împlântă în inimă.

— Blestem!… exclamă americanul, prăvălindu-se.

Peste câteva clipe, Harris era mort.