Capitolul VIII.

CÂTEVA ÎNSEMNĂRI ALE LUI DICK SAND.

Deşi furtuna din ajun încetase, vremea era tot mohorâtă. De altfel, se aflau în epoca «masika», a doua perioadă a anotimpului ploios de prin aceste meleaguri ale Africii. Nopţile, mai ales, urmau să fie ploioase timp de două sau trei săptămâni, ceea ce avea să mărească şi mai mult mizeria în care se zbătea caravana care, după ce părăsise malurile Coanzei pe o vreme posomorâtă, o luase aproape direct spre răsărit.

Vreo cincizeci de soldaţi mergeau în fruntea caravanei, alţi vreo sută – de fiecare parte a convoiului, iar ceilalţi păzeau coloana la urmă. Chiar dacă nu ar fi fost în lanţuri, prizonierilor tot le-ar fi fost greu să fugă. Femei, copii, bărbaţi mergeau de-a valma, iar havildarii îi zoreau cu lovituri de bici. Câte o biată mamă îşi alăpta pruncul din mers, ţinând totodată un al doilea copil de mână. Altele îi târau pe bieţii ţânci, despuiaţi, cu picioarele goale, prin ierburile tăioase care acopereau pământul.

Conducătorul caravanei, cruntul Ibn Hamis, care intervenise în lupta dintre Dick Sand şi slujitorul său, supraveghea toată această turmă, mergând când spre capul, când spre coada coloanei. Dar dacă atât lui cât şi slujitorilor săi le păsa prea puţin de nenorocirile prizonierilor lor, trebuiau să fie mereu cu ochii în patru fie la soldaţii care cereau vreun supliment de hrană, fie la hamalii care voiau să facă vreun popas. De aici, certuri urmate adesea de încăierări. Până în cele din urmă, havildarii îşi vărsau focul tot pe sclavi. Nu se auzeau decât ameninţări dintr-o parte şi ţipete de durere de cealaltă. Cei ce se aflau în ultimele rânduri călcau pe pământul stropit cu sângele celor dinaintea lor.

Ţinuţi cu grijă în fruntea convoiului, tovarăşii lui Dick Sand nu puteau să comunice deloc cu acesta. Înaintau unul după altul, cu grumazul prins în furca aceea grea, care nu le îngăduia nici măcar să-şi mişte capul, şi primeau tot atâtea lovituri de bici ca şi ceilalţi tovarăşi de nenorocire.

Bat mergea înaintea tatălui său, căznindu-se să nu zdruncine prea mult furca prin care erau fixaţi unul de altul şi alegând locurile pe unde trebuiau să calce, fiindcă bătrânul Tom urma să treacă după el. Din când în când, profitând de faptul că havildarul rămânea mai în urmă, şoptea câteva vorbe de încurajare, dintre care doar unele ajungeau până la Tom. Ori de câte ori simţea că Tom obosea, încerca să-şi încetinească mersul. Faptul că nu putea măcar să-şi întoarcă o clipă capul, ca să-şi vadă tatăl pe care-l iubea atât de mult, era un adevărat chin pentru acest fiu bun. În ce-l priveşte pe Tom, el era mulţumit că se află alături de fiul său. Dar plătea scump această mulţumire. De câte ori nu-l podidise plânsul văzând cum biciul havildarului îl loveşte pe Bat! Simţea o durere mai mare decât dacă ar fi primit el loviturile…

Austin şi Acteon mergeau la câţiva paşi mai în urmă, legaţi unul de altul şi brutalizaţi în fiecare clipă. Ah! cât de mult invidiau soarta lui Hercule! Oricât de mari ar fi fost primejdiile care-l ameninţau, el putea, cel puţin, să se bizuie pe puterile lui şi să-şi apere viaţa.

Încă din primele clipe ale captivităţii lor, bătrânul Tom le spusese tot adevărul. Spre marea lor mirare, ei aflaseră de la el că se găseau în Africa şi că şi Negoro, şi Harris îi trădaseră, târându-i până aici. De asemenea, le atrase atenţia că nu trebuiau să se aştepte la nici o milă din partea actualilor lor stăpâni.

Nici Nan nu era tratată mai bine. Făcea parte dintr-un grup de femei care mergeau în mijlocul convoiului. Fusese legată de o tânără mamă, care avea doi copii. Pe unul îl purta la sân, iar celălalt, în vârstă de trei ani, abia se mai târa lângă ea. Înduioşată, Nan îl luase în braţe pe micuţ şi sărmana sclavă îi mulţumise printr-o lacrimă. Nan ducea copilul în braţe, ferindu-l nu numai de oboselile drumului, care ar fi putut să-l răpună, dar şi de loviturile havildarului. Pentru bătrâna Nan, copilul era însă o greutate prea mare. Se temea că au s-o lase puterile, dar atunci se gândea la micul Jack! Şi-l închipuia în braţele mamei sale. Boala îl slăbise, dar era încă greu pentru braţele obosite ale doamnei Weldon! Unde era? Ce se alesese de ea? Oare avea s-o mai revadă vreodată bătrâna Nan?

Dick Sand fusese aşezat în coada convoiului. Din locul acela nu-i putea zări nici pe Tom, nici pe tovarăşii lui şi nici pe Nan. Nu putea vedea capul coloanei decât atunci când caravana străbătea vreo câmpie. Mergea abătut, în prada celor mai triste gânduri, din care nu reuşeau să-l smulgă nici măcar zbieretele havildarilor. Nu se gândea nici la el, nici la truda pe care trebuia să o mai îndure, şi nici la chinurile pe care probabil i le rezerva Negoro. Nu se gândea decât la doamna Weldon. Tot timpul era cu ochii în pământ, căutând prin spini, prin ramurile mai scunde ale copacilor, urma trecerii ei. Căuta în zadar… Dar nu pierdea nădejdea şi gândul i se oprea, încăpăţânat, asupra aceleiaşi preocupări. Dacă, după cum era probabil, fusese târâtă spre Kazonde, nu putuse lua alt drum. Ce n-ar fi dat să găsească vreo dovadă că şi ea se îndrepta spre acelaşi târg unde erau duşi ei!

Iată situaţia în care se găsea tânărul elev-marinar şi tovarăşii lui. Dar oricât de mult s-ar fi temut pentru ei înşişi şi oricât de mari ar fi fost propriile lor suferinţe, nu puteau să nu se înduioşeze de înspăimântătoarea mizerie în care se afla această turmă de prizonieri şi să nu se revolte văzând cruzimea stăpânilor lor. Din nefericire, însă, nu puteau să-i ajute pe primii şi nici să se împotrivească celorlalţi!

În toată partea de la răsărit de Coanza se întindea o pădure de vreo douăzeci de mile. Dar copacii erau mai rari decât în ţinutul din vecinătatea ţărmului, fie că piereau din cauza insectelor dăunătoare, fie că turmele de elefanţi îi rupeau de tineri. Din pricina aceasta, mersul prin pădure era mult mai uşor. Arbuştii de bumbac creşteau puzderie, atingând o înălţime de şapte-opt picioare. Bumbacul servea la fabricarea acelor stofe în dungi albe şi negre, care se poartă în interiorul provinciei.

În unele locuri, pădurea se transforma într-o junglă deasă, în care convoiul dispărea cu totul! Dintre toate animalele ţinutului, numai elefanţii şi girafele ar fi putut întrece ca înălţime trestiile, asemănătoare bambusului, şi buruienile cu tulpini groase de o şchioapă. Havildarii trebuiau să cunoască foarte bine regiunea ca să nu se rătăcească.

În fiecare zi, caravana pleca în zori şi abia la prânz făcea un popas de o oră. Se deschideau atunci câteva baloturi cu manioc şi acest aliment era împărţit cu zgârcenie sclavilor. Li se mai dădeau un fel de cartofi cu carne de capră şi viţel, dar asta numai atunci când soldaţii prădau în trecere vreun sat. Dar oboseala era atât de mare şi odihna atât de scurtă, ba chiar imposibilă în cursul acestor nopţi ploioase, încât atunci când venea timpul împărţirii alimentelor, prizonierii de-abia puteau să mai mănânce. De aceea, la opt zile după plecarea de pe malurile Coanzei, vreo douăzeci de sclavi căzuseră pe drum, pradă fiarelor care mişunau în urma convoiului. Lei, pantere şi leoparzi îşi aşteptau victimele, care nu se putea să nu le pice în gheare. În fiecare seară după apusul soarelui, răcnetele lor se auzeau de la o depărtare atât de mică, încât se putea crede că fiarele au să atace direct convoiul.

Ascultând aceste răgete, pe care întunericul le făcea şi mai înfiorătoare, Dick Sand se gândea cu groază la piedicile pe care le-ar constitui pentru Hercule asemenea întâlniri, la primejdiile care-l pândeau la fiecare pas. Totuşi, nici el n-ar fi stat câtuşi de puţin la îndoială dacă s-ar fi ivit un prilej să fugă.

De altfel, iată însemnările lui Dick Sand din timpul acestei călătorii de la Coanza la Kazonde! Pentru a străbate drumul de două sute cincizeci de mile, trebuiseră să facă douăzeci şi cinci de «marşuri», fiecare marş însemnând în limbajul negustorilor de sclavi zece mile parcurse, plus popasul de zi şi cel de noapte.

De la 25 la 27 aprilie.

— Văzut un sat înconjurat de ziduri de trestie înaltă de opt-nouă picioare. Câmpuri semănate cu porumb, bob, mei şi diferite arachide. Doi negri prinşi şi luaţi prizonieri. Cincisprezece ucişi. Populaţia fugărită.

A doua zi, trecut peste un râu năvalnic, lat de o sută cincizeci de yarzi. Pod plutitor, făcut din trunchiuri de copaci legaţi cu liane. Pilonii podului pe jumătate mâncaţi de ape. Două femei înjugate la aceeaşi furcă au căzut în apă. Una îşi ducea copilul în braţe. Apele se învolburează şi se colorează de sânge omenesc. Crocodilii se furişează printre trunchiurile de lemn ale punţii. Primejdie să-ţi vâri piciorul în botul căscat al vreunuia din ei…

28 aprilie.

— Străbătut o pădure de bauhinias. Arbori înalţi, cu lemn de esenţă tare, foarte căutaţi de portughezi.

Ploaie cu găleata. Pământul desfundat. Marş deosebit de anevoios.

În mijlocul convoiului am zărit-o pe sărmana Nan, ducând în braţe un mic negru. Abia se târăşte. Sclava prinsă în aceeaşi furcă şchioapătă, şi din umărul sfâşiat de lovituri de bici şiroieşte sângele.

Poposit seara sub un baobab uriaş, cu flori albe şi frunze de un verde deschis. Noaptea, răgete de lei şi leoparzi. Foc de armă tras de unul din băştinaşi într-o panteră. Ce-are să se aleagă de Hercule?

29 şi 30 aprilie.

— Primele semne de răcoare, a ceea ce se numeşte «iarnă» africană. Rouă multă. Cu venirea lunii aprilie se sfârşeşte anotimpul ploios, început în noiembrie. Câmpiile încă inundate. Vânturi dinspre răsărit, care zvântă transpiraţia oamenilor, făcându-i să se îmbolnăvească mai uşor de friguri.

Nici urmă de doamna Weldon şi vărul Benedict… Unde să-i fi dus, dacă nu la Kazonde? Trebuie să fi plecat înaintea noastră, pe acelaşi drum. Sunt ros de griji. Poate că micul Jack a fost din nou prins de friguri în aceste ţinuturi nesănătoase… Dar o mai fi trăind oare?

De la 1 la 6 mai.

— Străbătut, timp de mai multe etape, întinse câmpii înecate, încă nezvântate. Câteodată, apa ajunge până la brâu. Sumedenie de lipitori ni se prind de piele. Trebuie totuşi să înaintăm. Pe câteva grinduri care ies din apă, lotuşi şi papiruşi. Sub apă, în mâlul de pe fund, alte plante, cu frunze mari ca de varză, de care piciorul se împiedică la tot pasul. Mulţi se poticnesc.

În aceste ape mişună peşti din familia somnului, pe care indigenii îi abat în heleşteie făcute anume şi-i prind în cantităţi imense, ca să-i vândă caravanelor.

Imposibil de găsit un loc de popas pentru noapte. Câmpia înecată pare să n-aibă margini. Trebuie să mergem orbecăind prin întuneric. Cu «siguranţă că mâine vor lipsi din convoi foarte mulţi sclavi! Groaznică situaţie! Când cazi, de ce să te mai scoli? Câteva clipe sub apă şi totul s-ar sfârşi! Ciomagul havildarului nu te mai ajunge!

Da! Dar doamna Weldon şi fiul ei? N-am dreptul să-i părăsesc! Voi rezista până la capăt. E datoria mea!

Ţipete deznădăjduite în noapte! Vreo douăzeci de soldaţi au smuls câteva ramuri îmbibate de răşină din nişte pomi care nu fuseseră cu totul acoperiţi de apă şi le-au aprins. Pâlpâiri palide în beznă.

Iată motivul ţipetelor auzite: un atac al crocodililor. Doisprezece sau cincisprezece monştri s-au aruncat prin întuneric asupra caravanei. Femei şi copii au fost prinşi şi târâţi de crocodili până la «păşunile» lor, aşa cum le spune Livingstone gropilor adânci în care aceste amfibii îşi depun prada, după ce au înecat-o, căci n-o mănâncă decât după ce a început să putrezească.

Solzii unuia din crocodili mi-au răzuit piciorul. Un sclav în puterea vârstei a fost înhăţat chiar de lângă mine. Jugul care-l ţinea legat de gât s-a rupt în bucăţi. Ce ţipăt de deznădejde, ce urlet de durere a scos bietul om! Parcă-l aud şi acum!

7 şi 8 mai.

— A doua zi, se numără victimele! Au dispărut doisprezece sclavi.

Încă din zori i-am căutat pe Tom şi tovarăşii lui. Slavă Domnului! Trăiesc! Dar oare trebuie spus «slavă Domnului»? Nu sunt mai fericiţi cei ce au scăpat de toate aceste chinuri? Tom e în fruntea convoiului. La un moment dat, Bat s-a poticnit, furca s-a întors pieziş şi Tom m-a zărit şi el. O caut zadarnic pe bătrâna Nan. N-o fi cumva în grupul din mijloc? Sau a pierit în noaptea asta îngrozitoare!

A doua zi, trecut de câmpia inundată, după douăzeci şi patru de ore în apă. Poposim pe un deal. Soarele ne zvântă puţin. Mâncăm, dar ce hrană groaznică! Puţin manioc, câţiva pumni de porumb… De băut, numai apă tulbure. Câţi din prizonierii întinşi acum pe pământ au să se mai scoale?

Nu! Nu e cu putinţă ca doamna Weldon şi micul Jack să fi trecut prin atâtea chinuri! Poate că au luat un alt drum spre Kazonde. Nenorocita mamă n-ar fi putut îndura atâtea!

În caravană, noi cazuri de vărsat, aşa-numitul «ndue». Bolnavii nu vor putea merge mai departe. Vor fi părăsiţi?

9 mai.

— Plecat în zori. Nimeni nu întârzie. Bicele havildarilor aupus în picioare pe toţi cei doborâţi de oboseală şi boală! Sclavii aceştia au o valoare. Reprezintă o monedă. Agenţii nu-i vor lăsa pe drum, atâta timp cât vor mai avea putere să umble. Sunt înconjurat de schelete vii. Nu mai au nici măcar glas să se plângă.

Am zărit-o în sfârşit pe bătrâna Nan! Ţi-e mai mare mila s-o vezi. Nu mai duce în braţe pe micul negru. E singură, de altfel! Îi va fi mai uşor aşa, dar lanţul de fier îi atârnă încă de brâu şi ea a fost nevoită să-i arunce capătul pe umăr.

Grăbindu-mi paşii, m-am putut apropia de dânsa. S-ar fi zis că nu mă mai recunoaşte. M-am schimbat oare într-atât?

— Nan! am strigat-o.

Bătrâna m-a privit îndelung şi apoi a murmurat:

— Ah…!Dumneata, domnule Dick! Eu… Eu… am să mor curând.

— Nu, n-ai să mori, curaj! i-am răspuns plecându-mi ochii ca să nu mai văd chipul străveziu al acestei nenorocite, care părea o arătare.

— Am să mor… şi n-am să-i mai văd niciodată pe scumpa mea doamnă Weldon şi pe micul Jack.

Am vrut s-o sprijin pe bătrâna Nan, care tremura ca varga în veşmintele ei sfâşiate!… M-aş fi lăsat bucuros înjugat alături de ea, ca să port la cingătoare o parte din acel lanţ, a cărui greutate era silită s-o ducă singură de la moartea tovarăşei ei. Dar un braţ vânjos mă îmbrânci cât colo şi biata Nan, încolăcită de şfichiul unui bici, fu împinsă în gloata sclavilor. Am vrut să mă năpustesc asupra fiarei cu biciul, dar se ivi conducătorul arab, care, apucându-mă de braţ, mă ţinu tare, până când mi-am luat din nou locul în ultimul rând. Apoi rosti un nume: «Negoro!»

Negoro! Aşadar, din ordinul portughezului se poartă cu mine altfel decât cu tovarăşii mei de nenorocire!

Oare ce soartă mă aşteaptă?

10 mai.

— Trecut azi pe lângă două sate în flăcări. Colibele ard în pălălăi. Nenumărate cadavre spânzură de copacii scăpaţi de foc. Populaţia fugărită. Lanurile devastate. Şi pe aici au trecut negustorii de sclavi… Peste două sute de oameni ucişi, ca să prindă vreo zece-doisprezece sclavi.

S-a înserat. Popas de noapte. Tabăra aşezată sub nişte copaci uriaşi. Bălării înalte, care formează un crâng la marginea pădurii.

Câţiva prizonieri fugiseră în ajun, după ce sfărâmaseră furcile. Au fost prinşi şi pedepsiţi cu o cruzime fără seamăn. Soldaţii şi havildarii supraveghează acum cu mai multă străşnicie.

S-a lăsat noaptea. Răgete de lei şi de hiene. Sforăit îndepărtai de hipopotami. Prin apropiere trebuie să fie vreun lac sau vreun râu.

Cu toată oboseala, nu pot să dorm! Mă gândesc la atâtea şi atâtea!

Deodată mi se pare că aud cum foşneşte ceva prin bălării. Poate-i vreo fiară sălbatică. Oare va îndrăzni să pătrundă până în tabără?

Ascult. Nimic! Ba da! Un animal trece printre trestii. Sunt neînarmat! Totuşi mă voi apăra. Voi striga după ajutor! Viaţa mea poate fi de folos doamnei Weldon şi tovarăşilor mei!

Caut să străpung întunericul cu privirea. Nu e lună. Bezna e de nepătruns. Doi ochi sticlesc în noapte, printre papiruşi. Ochi de hienă sau de leopard! Dispar… şi apar din nou. În sfârşit, un foşnet de iarbă. Şi deodată, pe neaşteptate, un animal se repede asupra mea.

Vreau să strig, să dau alarma…

Din fericire, m-am putut opri la timp…!

Nu-mi vine să-mi cred ochilor!… E Dingo… Dingo e lângă mine!… Ce câine viteaz! Cum de s-a întors? Cum de m-a găsit? Ah! Instinctul!… Dar poate oare instinctul să explice asemenea minuni de fidelitate? Îmi linge mâinile. Ah! Câine drag, eşti acum singurul meu prieten! Aşadar, n-au reuşit să te ucidă…!

Îl mângâi şi eu. Mă înţelege! Ar vrea să latre…

Îl potolesc. Nu trebuie să-l audă nimeni! Va urma caravana fără să fie zărit, şi poate că… Dar ce-o fi cu el? Îşi freacă cu insistenţă gâtul de mâinile mele, de parcă ar vrea să-mi spună: «Caută aici!» Caut şi simt că are legat ceva de zgardă… O bucată de trestie vârâtă în zgarda pe care sunt săpate cele două litere S. V., al căror mister nu l-am dezlegat până acum.

Am scos bucata de trestie, am spart-o şi înăuntru am găsit un bilet… Dar nu-l pot citi! Trebuie să aştept să se lumineze… Aş vrea să-l opresc pe Dingo, dar câinele, deşi continuă să-mi lingă mâinile, pare grăbit. A înţeles că şi-a îndeplinit misiunea…!

Dintr-un salt, dispare fără zgomot printre ierburi.

Dumnezeu să-l apere de colţii leilor şi ai hienelor!

Dingo s-a întors desigur la acela care mi l-a trimis.

Biletul acesta, pe care nu-l pot citi încă, îmi arde mâinile. Cine l-a scris? Doamna Weldon? Hercule? Cum de s-a putut întâlni credinciosul animal, pe care îl socoteam mort, cu vreunul din ei? Ce veşti îmi va aduce biletul? Au pus la cale un plan de evadare, sau voi primi doar ştiri despre cei care îmi sunt dragi? Oricum ar fi, faptul acesta m-a mişcat adânc şi m-a liniştit puţin.

Ah, cât de greu se crapă de ziuă! Pândesc cea mai slabă lumină la orizont. Nu pot să închid defel ochii. În auz îmi stăruie încă răgetele fiarelor! Bietul meu Dingo! De-ai putea scăpa teafăr!

În sfârşit se face ziuă aproape brusc, fără revărsat de zori, aşa cum se întâmplă destul de des prin aceste regiuni tropicale. Mă întorc în aşa fel ca să nu fiu văzut…!

Încerc să citesc biletul, dar nu pot încă. În sfârşit, l-am citit! E scris de Hercule, pe o bucată de hârtie, cu creionul…

Iată ce scrie în el:

Doamna Weldon e dusă cu micul Jack într-o «kitanda». Vărul Benedict e cu ei. Harris şi Negoro îi însoţesc. Sunt mai înainte, la o depărtare de trei sau patru etape de caravană. N-am putut intra în legătură cu dânsa. L-am găsit pe Dingo, care trebuie să fi fost rănit de un glonte, dar acum e vindecat. Nu-ţi pierde speranţa, domnule Dick, nu mă gândesc decât la dumneavoastră toţi! De aceea am fugit, ca să vă pot fi cât mai de folos!

Hercule.

Ah! Doamna Weldon şi fiul ei trăiesc! Slavă Domnului!… Nu au de suferit ca noi chinurile acestor marşuri grele!… O kitanda e un fel de targă din ierburi uscate, atârnată de nişte pari de bambus şi purtată pe umeri de doi oameni. De obicei e acoperită cu o perdea de pânză. Doamna Weldon şi micul Jack călătoresc într-o astfel de kitanda. Ce vor să facă Harris şi Negoro cu ei? Aceşti ticăloşi îi îndreaptă desigur spre Kazonde. Da! Am să-i găsesc! Ah, în acest noian de chinuri. Dingo mi-a adus o veste bună, mi-a adus o bucurie.

De la 11 la 15 mai.

— Caravana îşi continuă drumul. Prizonierii se târăsc din ce în ce mai greu. Cei mai mulţi dintre ei lasă dâre de sânge pe unde trec. Cred că mai avem încă zece zile de mers până la Kazonde. Câţi vor scăpa de suferinţe între timp? Eu însă trebuie să ajung cu orice preţ! Şi voi ajunge!

E groaznic. Sunt în convoi femei al căror trup e numai o rană. Frânghiile cu care sunt legate le intră adânc în carne.

O mamă îşi duce în braţe, de ieri, copilul care a murit de foame! Nu vrea să se despartă de el…!

Drumul nostru e semănat cu leşuri. Vărsatul bântuie tot mai tare.

Am trecut pe lângă un arbore de care erau legaţi de gât câţiva sclavi. Fuseseră lăsaţi acolo să moară de foame.

De la 16 la 24 mai. – sunt aproape la capătul puterilor, dar n-am dreptul să mă las doborât. Ploile au încetat cu totul. Acum facem «marşuri forţate». Vânzătorii de sclavi le numesc «tirikesa» sau marşuri de după-amiază. Trebuie să mergem mai repede, dar dăm peste dealuri tot mai greu de urcat.

Trecem prin ierburi înalte, foarte rezistente, cunoscute sub numele de «nyassi». Tulpinile îmi jupoaie obrajii şi grăunţele lor ţepoase mi se strecoară până la piele. Din fericire, încălţămintea rezistă încă.

Havildarii lasă în drum pe sclavii prea bolnavi, care nu pot merge mai departe. De altfel, merindele încep să lipsească. Soldaţii şi hamalii s-ar răzvrăti dacă li s-ar micşora raţia. Şi cum conducătorii nu îndrăznesc să facă aşa ceva, atunci au să reducă din mâncarea sclavilor!

«N-au decât să se mănânce între ei!» a spus şeful caravanei.

Se întâmplă uneori ca unii sclavi tineri, destul de voinici încă, să cadă morţi, fără nici un semn de boală. În această privinţă, îmi amintesc de cuvintele doctorului Livingstone: «Aceşti nenorociţi se plâng că-i doare inima; ei îşi duc mâinile la piept şi se prăbuşesc. Şi aşa este: li se frânge inima. Aşa se întâmplă cu oamenii liberi, luaţi în robie cu totul pe neaşteptate».

Astăzi, douăzeci de prizonieri care nu mai puteau să se târască au fost măcelăriţi cu lovituri de secure de către havildari! Conducătorul caravanei nu s-a împotrivit acestui măcel.

Scena a fost îngrozitoare! Biata Nan a căzut şi ea victimă acestui măcel înfiorător. În mers, m-am împiedicat de cadavrul ei! Nu pot nici măcar s-o îngrop creştineşte.

E prima dintre supravieţuitorii de pe Pilgrim pe care Dumnezeu o cheamă la el. Biata Nan!

În fiecare noapte îl aştept pe Dingo. Dar nu mai vine. I s-a întâmplat oare vreo nenorocire? Sau poate lui Hercule! Nu!… Nu!… Nu vreau să-mi închipui astfel de lucruri! Tăcerea aceasta, care-mi pare atât de lungă, nu-mi dovedeşte decât un lucru, şi anume că Hercule n-are nimic nou să-mi comunice. De altfel, trebuie să fie prudent şi să ia seama la tot ce face…